Revoluție și reformă, ambele au fost înnăbușite acum 22 de ani. În aceste zile s-a vorbit și scris iarăși despre evenimentele din 13 – 15 iunie 1990. Principala semnificație a mineriadei este aceea că a pus căluș opoziției civice față de puterea preluată cu câteva luni în urmă de eșalonul doi comunist. Opinia publică era un moft pentru regimul emergent, de aici mineriada.
Dar în spatele ciomăgelilor din 1990 stă un alt fenomen, mai grav, al începuturilor postdecembriste: ratarea unei autentice și cuprinzătoare privatizări, singura soluție care ar fi dezrădăcinat statul din economie și, pe cale de consecință, ar fi evitat toate efectele economice, sociale și culturale ale inerției comuniste.
Privatizarea în masă nu a avut loc pentru că nu s-a dorit împroprietărirea salariaților cu activele întreprinderilor de stat. Proprietatea privată era un moft pentru regimul emergent, de aici pseudo-privatizarea.
Să urmărim rapid retrospectiva unei privatizări ratate. S-a decis din capul locului împărțirea strategică a întreprinderilor de stat în societăți comerciale și regii autonome, prima categorie fiind a celor privatizabile, iar în ultima categorie, neprivatizabilă, rămânând practic jumătate din active.
Apoi, pentru societățile comerciale s-au instituit FPS-ul (Fondul Proprietății de Stat) și FPP-urile (Fondurile Proprietății Private) care au primit 70% și, respectiv, 30% din proprietate. Doar acești din urmă 30% (din jumătate, deci 15%, să reținem!) au fost destinați populației prin programul de privatizare „în masă”, care a presupus alocarea unor cupoane care puteau fi preschimbate în acțiuni ale societăților comerciale.
Complicatul proces de privatizare s-a urnit cu greu înspre jumătatea anilor 90, pentru ca la sfârșitul deceniului să dea seamă de trecerea a mai puțin de o treime din activele statului în mâini private. Dar chiar și așa, această pondere nu spune destul despre starea deplorabilă a procesului de privatizare, pentru că metoda MEBO (Management Employee Buyout), care a fost practicată la majoritatea privatizărilor pentru a da întâietate salariaților, a venit la pachet cu trei interdicții majore care au dus la menținearea penuriei de capital și a rigidității structurii de producție.
De parcă sloganul tranziției ar fi fost „să privatizăm, dar să nu schimbăm nimic”, cei care intrau în posesia acțiunilor la fostele întreprinderi socialiste erau ținuți să nu reducă personalul, să nu schimbe activitatea principală și, practic, să nu vândă acțiunile primite sau cumpărate.
În schimb, securiștii și activiștii de partid au fost adevărații moștenitori ai averilor statului comunist, reușind, prin păstrarea sau recuperarea pozițiilor în structurile de putere, să își aproprie întreprinderile de stat, sau măcar să încaseze un bun procent, în valută, de la cumpărătorii străini.
Unii regretă astăzi înstrăinarea resurselor și activelor statului și doresc re-naționalizarea. În orice caz, pentru mulți, cuvântul privatizare are conotații de coșmar. Cu privatizarea sunt asociate șomajul, inflația, sărăcia și umilința.
Haideți să vedem acum ce ar fi trebuit să se întâmple imediat după momentul decembrie 1989. Dincolo de necesitatea lustrației pentru activiștii și colaboratorii puterii comuniste, ar fi trebuit să fie repuse imediat în drepturi victimele exproprierilor, fie că vorbim de case, fabrici, pământuri, metale prețioase sau opere de artă.
În cazul întreprinderilor nou construite în timpul comunismului, salariații și pensionarii ar fi trebuit să primească activele gratuit și proporțional cu valoarea efortului depus, pe principiul că sistemul comunist i-a folosit ca pe niște sclavi pentru construirea vestitelor fabrici și uzine.
Apoi, ar fi fost esențial ca noii împroprietăriți să aibă libertatea de a vinde liber titlurile de proprietate dobândite și de a organiza piețele secundare necesare pentru acest lucru. Doar așa se putea afla adevărata valoare a moștenirii socialiste, prin formarea liberă a prețurilor acțiunilor pe bursa sau bursele noi constituite.
Unii economiști s-au opus privatizării prin MEBO pe motivul că salariații deveniți proprietari vor ezita să ia măsurile necesare pentru restructurarea întreprinderilor, aceasta din urmă presupunând disponibilizarea multora. Ceea ce nu s-a discutat a fost faptul că în prezența unei piețe secundare funcționale și dinamice, chiar dacă ajungea șomer, fostul salariat putea obține dividende sau chiar vinde foarte profitabil cota de proprietate asupra întreprinderii în care lucrase.
În plus, taxarea și reglementarea ar fi trebuit ținute la niveluri minime și chiar să dispară, pentru a se obține foarte rapid o cât mai mare flexibilitate a sistemului economic. Dacă reforma ar fi decurs așa, o tranziție amplă, intensă și de scurtă durată ar fi pus bazele unui miracol românesc, cu o economie coordonată de piețele private, vibrantă și productivă, în care asistații ar fi fost susbstanțial mai puțini, în schimb clasa mijlocie ar fi fost numeroasă și prosperă.
[Comentariu publicat inițial în Finanțiștii.]
