Corralito sau țarc, pe românește, a fost denumirea colocvială pentru suspendarea plăților cash în Argentina, în criza din 2001. Deponenții s-au văzut ca niște vite neputincioase îngrădite la poarta băncilor. Pericolul acesta este departe de România, pare să ne spună Guvernatorul Isărescu, care a afirmat recent că BNR stă pe munți de bancnote pentru a satisface cererile populației în caz de panică. Oare?
Pentru a înțelege situația în care suntem trebuie să amintim de practica rezervelor fracționare. Banking-ul a îndeplinit în mod tradițional două funcții distincte: de depozitare la vedere (cu eventuale servicii financiare) și de intermediere de credit.
În prezent se face confuzie între cele două și de aceea vorbim de rezerve fracționare: banii din orice cont pot fi de regulă retrași instant, așa încât cu greu se mai poate spune dacă cel care își pune banii la bancă face un act de depozitare sau unul de economisire.
Bancherii cred că pot ghici sau chiar modela științific comportamentul deponenților și de aceea nu ar fi nici o problemă dacă ar ține doar o parte a banilor la dispoziție, pe restul oferindu-i cu dobândă în proiecte investiționale care fac acei bani indisponibili pe diverse durate. Prudențialitatea bancară sugerează că dacă rezervele minime impuse de banca centrală sunt respectate, atunci totul e în regulă și economia poate crește ca Făt Frumos.
De fapt, modul în care acționează băncile este foarte imprudent pentru că încalcă cel mai elementar drept de proprietate, proiectând țarcuri monetare virtuale care se pot concretiza în orice clipă. Dacă preferințele subiective ale oamenilor nu pot fi manifestate prin drepturi clare de proprietate (cui anume aparțin toți banii din cont?) ne trezim că este imposibil să extragem informații tacite (memento Hayek) esențiale pentru evitarea unei pățanii de tip lebădă neagră (memento Nassim Taleb).
Totuși, guvernatorul ne spune că nimeni nu trebuie să își facă griji dacă se va întâmpla ca deponenții să ceară acum niște bani care sunt tot acum „îngropați” de investitori în proiecte imature. Un lung proces de descătușare din etalonul aur ne-a emancipat ca să ne putem bucura de elasticitatea practic nelimitată a ofertei de plastic și cerneală.
Dar Corralito de Argentina arată că tangoul monetar e mai complex și mai dramatic decât pare. Gradul mare de euroizare al economiei românești ne pune într-o situație similară cu cea argentiniană, unde funcționa atunci un consiliu valutar. Dacă la ei penuria a fost de dolari, la noi s-ar putea să fie de euro.
Sunt, într-adevăr, deosebiri față de cazul Argentinei: rata de schimb leu/euro fluctuează aparent liber și BCE a coborât recent ștacheta calitativă în mai multe rânduri, acceptând junk bonds și, de curând, fiind dispusă să ia în bilanț datorii (garantate în Euroland) ale oricărei firme din zona Euro și G10. Cu alte cuvinte, BNR nu este împiedicată formal să arunce pe piață orice cantitate de lei, iar BCE nu este ținută formal să ofere oricâți euro, la nevoie.
Dar aceste transformări nu au calități alchimice. La nivel de esențe, problema rezervelor fracționare rămâne. Raritatea banilor se poate manifesta ca în Zimbabwe, când tiparnița germană (rară) a refuzat să mai accepte plata în propria producție, a cărei valoare căzuse la cea a hârtiei (sau chiar mai jos).
Iar raritatea bunurilor de capital se manifestă chiar mai devreme în malinvestiții și falimente care dezvăluie că economia injectată constant cu bani din rezerve fracționare este putredă, chiar dacă statistic arată ca un Făt Frumos fotoșopat.
[Articol publicat inițial în Finanțiștii.]
