Scandalul cozilor la urnele din afara țării mi-a adus aminte de un editorial mai vechi din Finanțiștii, din 2012, pe care văd că nu l-am republicat aici. Acum e un moment oportun, nu fără a vă aminti de argumente serioase împotriva votului democratc în regim de etatism egalitarist, conținute în texte precum:
Problema votului și soluția boicotului privat
Haosul democrației și ordinea pieței
Emigranții îi irită pe USL-iști. Pe Crin Antonescu pentru că vor reprezentare fără taxare, iar pe Ion Iliescu pentru că au încurcat socotelile de 50% plus unu la recentul referendum. Antonescu vrea să le refuze dreptul de vot în absența dovezii de plătitor de taxe „în țară”. În schimb, Iliescu, ca o bunicuță înțeleaptă ce este, vrea să le ofere dreptul de vot dar nu și prezența pe listele care decid cvorumul.
În logica democratică, excluderea de la vot sau de pe listele electorale a oricărui cetățean, oriunde s-ar afla sau ar domicilia, este absurdă. Însă Iliescu și Antonescu pot fi înțeleși în logica goanei după controlul temporar al pârghiilor statului, în care principiile se lichefiază. Acesta este, probabil, un efect al faptului că timpul se contractă în preajma alegerilor. Anii cu ciolan trec mai repede decât cei fără.
Argumentează Antonescu: „În timpul revoluției americane, cei din colonii spuneau ‘no taxation without representation’. Eu aș spune astăzi ‘no representation without taxation’. În fond, ca și cetatean, ești ‘coacționar’ al statului. Nu poți doar să decizi asupra administrării lui, dar să nu participi cu nimic.”
Sunt convins că la nevoie oricine poate face dovada plății unei taxe modice, dacă ăsta ar fi într-adevăr criteriul pentru a accede la dreptul de vot. Pasul doi pentru statul care ar impune o asemenea politică ar fi stabilirea „taxei minime”. Dar imediat pot și trebuie să apară întrebări de tipul: de ce ar plăti cineva mai mult decât taxa minimă pentru a fi „coacționar” al statului, chiar și fiind rezident în țară?
Principala problemă în ceea ce afirmă Antonescu este legată de forțarea conceptului de acționar. Un acționar este cineva care cumpără unul sau mai multe titluri de proprietate asupra unor factori de producție care sunt combinați în cadrul unui proces productiv. Odată achiziționate, acțiunile sunt aducătoare de dividende, adică o parte a profitului pe care acea întreprindere îl obține. Acționarul nu trebuie, de obicei, să contribuie neîncetat la înzestrarea cu capital a procesului productiv, adică să cumpere constant un număr de acțiuni, chiar dacă firma are pierderi. Acțiunile sunt de obicei tranzacționare pe bursă și cel care le cumpără are posibilitatea să le vândă în orice moment pentru a profita sau a-și recupera, măcar și parțial, capitalul investit. Prin bursă, acționarii au la dispoziție un instrument foarte eficace de a-și exprima votul, pe lângă cel din AGA.
Cred că devine clar destul de rapid de ce comparația calității de cetățean cu aceea de acționar are nevoie de multe nuanțări. Dacă privim statul ca pe o firmă, atunci trebuie să observăm că, cel puțin în domeniile sale cheie, este o firmă monopolistă. Nu are și nu poate avea vreodată concurent în domeniul justiției, de exemplu. Mai mult, dacă înțelegem monopolul ca pe un privilegiu, „Statul” SA are o poziție inatacabilă în aproape orice sector al economiei, fie că este deja prezent sau vrea să își facă simțită oferta, care nu se poate refuza.
Adesea, statul nici măcar nu acționează pe o piață normală, pentru că nu vinde produse și servicii unor clienți. Fie le oferă gratuit, fie contra unor contraprestații monetare care nu sunt voluntar oferite, deci nu sunt prețuri, ci taxe și impozite. De aici rezultă și că orice excedent monetar periodic al statului nu poate fi numit profit fără a perverti sensul clasic al conceptului, acela de premiu pe care clienții liberi aleg să îl dea unui proces antreprenorial, pentru ceea ce are el de oferit față de concurență.
Tot așa, acționarii statului nu au cum să primească dividende ca acelea ale unei firme obișnuite, fără a lărgi și noțiunea de dividend. Dar nu prea este cazul, pentru că există motive sistematice ca statul să funcționeze constant în pierdere. În primul rând, în „virtutea” faptului că statul este o entitate monopolistă și nevoluntară, ai cărui „clienți” și „acționari” nu au piețe la dispoziție pentru a tranzacționa și astfel a-și demonstra curent preferințele. Apoi, dat fiind că „managerii” statului se schimbă o dată la patru ani, nu ar trebui să fie de mirare că activitatea este orientată spre maximizarea veniturilor private ale acestor gestionari, în detrimentul acumulării de capital în conturile „Statului” SA.
Date fiind performanțele dezastruoase ale pe care statul român le-a avut în trecut, dacă cetățenii ar deveni într-adevăr acționari, probabil că am fi martori la o cădere vertiginoasă a cotației acțiunilor statuluipe bursă și, deci, la o decapitalizare semnificativă.
În calitate de „clienți” ai statului, cetățenii au totuși un mod de a-l rejecta: părăsirea teritoriului în raza căruia statul are monopol, pentru a nu mai trebui să îi accepte ofertele de nerefuzat. Această acțiune este descrisă și de expresia „a vota cu picioarele”. Din acestă perspectivă, Iliescu și Antonescu vor ca cei ce au votat cu picioarele să nu mai poată vota și cu mâinile.
Deocamdată, spre frustarea celor doi, calitatea de cetățean nu presupune obligația la recapitalizarea constantă a statului român, altfel probabil că am vedea pe lângă emigrația masivă și valuri de renunțări la cetățenia română. Abia atunci s-ar obține alt cvorum.
