Cel mai nou exemplu de dinamică a intervenționismului este de găsit într-un editorial din Ziarul Financiar. Trecând peste bizareria slăvirii repetate a ZF-ului și peste naivitatea că sarcina fiscală generală ar scădea prin scăderea evaziunii fiscale, autorul arată cum deciziile proaste atrag după ele decizii și mai proaste: plafonezi plătile cash și în pasul doi trebuie să reglementezi comisioanele bancare.
Nu or fi acționând ele băncile în cea mai liberă și competitivă piață, dar impunerea unor prețuri maximale pentru serviciile pe care le prestează nu are cum să atenueze în vreun fel efectele de haos socialist generat de cadrul puternic reglementat în care activează. Că rezervele fracționare sunt motivul pentru fagilitatea băncilor și că rata foarte mică a dobânzii este o consecință a inflaționismului și a concurenței pentru plasarea creditului creat din nimic, asta poate explica încercarea băncilor de a-și acoperi costurile prin comisioane mari. Dar plafonarea comisioanelor nu ar soluționa problemele, ci le-ar amplifica.
Vor exista și se vor găsi mijloace de a impune costuri clienților, cu atât mai mult cu cât sunt captivi. Priviți, de exemplu, la noua găselniță de la HSBC: clienții nu își mai pot retrage banii din conturile proprii fără documente justificative privind scopul retragerii.
Răspunsul clasic al pieței — al legilor economice, de fapt — la impunerea unor prețuri maximale este diminuarea ofertei și intensificarea cererii. Asta înseamnă că impunerea unor prețuri maximale pentru serviciile bancare de depozitare și transfer al banilor se va solda cu scăderea ofertei de astfel de servicii și formarea unor „cozi” de clienți pentru respectivele servicii. Prin limitarea decretată a plăților cash, cozile de clienți deja sunt favorizate. Prin scăderea comisioanelor, s-ar asigura și timpi de așteptare mai mari.
Dacă vrea cineva sa învețe cum se construiește socialismul în țara sa, cred că se poate arăta asta într-o cărticică de tipul „Socialismul pentru tăntălăi”. Cum să ajungi la socialism în câțiva pași simpli și rapizi? Păi se apucă orice capăt de ordine socială și se aranjează contrar legilor economice, prin decret. Nu e nevoie să fii un geniu, orice idiot poate face asta. Apoi îți trebuie doar perseverență în „corectarea” consecințelor. Secretul este să nu ai vreun moment remușcări, să nu te îndoiești vreun moment de oportunitatea și corectitudinea inițiativelor tale. Cu cât vei fi mai perseverent și mai energic în urmărirea dinamicii intervenționiste, cu atât mai repede vei ajunge la niveluri din ce în ce mai „avansate”, până la cel final, al monopolizării tuturor proprietăților și deciziilor în sfera diriguitoare a statului.
Va fi haos și sărăcie, dar va fi un tur de forță pentru idiotul șef și pentru structura colectivă pe care o conduce, cu miniștri, generali, secretari, consilieri, funcționari, executanți. Vor fi foarte ocupați cu dirijarea economiei și societății, se vor înfrupta din resursele din ce în ce mai multe pe care le guvernează, vor fi lăudați de profesioniștii distorsionării științifice a realității și vor fi invidiați de proștii care stau la cozi, care vor vrea ca și ei sau măcar copii lor să intre în rândul lumii bune de stat și de partid.
Când totul se va prăbuși în capul tuturor, socialismul va fi fost iarăși o idee bună aplicată prost. După experimentul România și URSS, va fi declarat și eșecul experimentului România și UE.
Care ar fi totuși soluția alternativă? Cum am putea, de exemplu, combate evaziunea fiscală? Foarte simplu: prin diminuarea fiscalității. Dan Șucu sugerează soluția în editorialul său din Ziarul Financiar: dacă ar scădea TVA-ul, s-ar reduce o sursă majoră a evaziunii fiscale. Cel care a câștigat veniturile va fi cel care va decide cum se vor chelui și nu vor mai fi necesare armate de birocrați pentru stabilirea destinației acelor venituri, pentru urmărirea colectării lor și pentru interzicerea plăților cash atunci când nu se pot colecta.
Dar soluția asta este inacceptabilă pentru FMI și UE: nu se mai închide bugetul.
