Pe fundalul schimbului amuzant de avertismente planificate de statul britanic pentru potențialii imigranți în Marea Britanie și invitații în România (apropo, campania spontană din Gândul este de o mie de ori mai atractivă decât banalul brand de țară fabricat de Min. Turismului, și probabil de câteva mii de ori mai ieftină), e de comentat că există motive serioase care atârnă negativ în luarea unei decizii de emigrare în orice stat occidental, nu numai în Marea Britanie.
Aceste motive țin de evoluția seculară a statului asistențial, care trage după ea declinul economic, social și moral al națiunilor vestice.
Un exemplu tragi-comic este cel al unei familii britanice care trăiește din ajutoare sociale de diverse tipuri. Părinții tineri nu au de lucru și nici nu caută. Sunt oarecum multumiți cu o casă modestă, 40 de țigări pe zi, un laptop și un televizor, după cum sintetizează The Sun în titlu.
Ceea ce fac ei este perfect rațional, o opțiune calculată. Dacă bărbatul ar căuta de lucru, șansele să găsească imediat ceva care să compenseze beneficiile sociale ar fi minime. Iar dacă ar lucra ambii, costurile îngrijirii copilului ar anula orice avantaj monetar.
Imaginea rămâne incompletă fără o justificare cât se poate de legitimă a situației, în cazul lor. Ambii tineri sunt descendenții unor familii în care s-a muncit regulat, ba chiar tatăl bărbatului are propria sa afacere. „Nu facem decât să consumăm taxele pe care părinții noștrii le-au plătit ani de zile.”
Și aici trebuie punctat aspectul de-a dreptul tragic al dinamicii statului asistențial, care îi taxează pe cei productivi cu jumătate sau mai bine din ceea ce produc, în virtutea unei așa zise civilizații în care nimeni nu mai este lăsat să sufere de inegalitățile și nedreptățile capitalismului trecut.
Aceste resurse, pe care cei productivi le-ar fi investit în dotarea mai bună a afacerilor lor și deci în productivitate sporită, sau care ar fi mers înspre susținerea educației copiilor, sau poate cine știe, doar spre băutură și distracții mai multe, merg acum spre consumul forțat, dirijat de stat.
Și cum oferta de asistență își creează propria cerere, iată cuplul fără venituri, fără lucru și fără avuție acumulată, care se declară prins în capcana sistemului dar nici nu se zbate să scape din ea. Și în oarecare măsură este prins. Bărbatul explică de ce nu poate accepta nici măcar slujba oferită de tatăl său: pentru că nivelul de piață al salariului pe care îl poate oferi tatăl (luând bineînțeles în calcul taxarea) este dezavantajos în comparație cu beneficiile sociale.
Pe de altă parte, vă recomand strălucitele studii de caz ale lui Theodore Darlymple despre clientela statului asistențial. E greu de închipuit că victimele asistenței ar dori atât de mult să rămână prinse în capcană încât să recurgă, de exemplu, la trucul „supradozei de angajare”. Dar unele fac exact acest lucru. În preziua angajării își fac o supradoză care le asigură pierderea instantă a slujbei și întoarcerea, cu motive obiective, la sânul asistențial.
Din această perspectivă se poate vedea un motiv pentru care britanicii, și mai ales statul britanic, sunt îngrijorați de ridicarea restricțiilor de imigrare pentru români și bulgari. Nu este greu de înțeles că această opțiune calculată pentru traiul din resurse asistențiale este deschisă oricui, indiferent dacă există sau nu părinți care să fi plătit ani și ani de taxe în sistemul britanic. Mai adăugați acestei tendințe și observația că în România există categorii sociale care ar prefera să stea și la închisoare, mai ales dacă e la standarde vestice, numai să scape de condițiile mizere de trai de acasă.
Or aceste noi sarcini vin peste niște sisteme asistențiale occidentale care numai într-o stare solvabilă nu sunt. De aici îngrijorearea alarmantă a unor britanici, dincolo, bineînțeles, de xenofobie și analfabetismul economic, acestea din urmă fiind deloc justificate de succesul multor imigranți calificați pentru care diferența dintre veniturile pe care le pot obține pe piață și cele din asistență este mult prea mare pentru a exista posibilitatea unui compromis.
Acești imigranți, lăsând deoparte pentru moment aportul cultural, nu pot face decât bine societății în care intră, invitați în primul rând de angajatorii lor.
În articolul din The Sun, la sfârșit, pe post de concluzie pesemne, este publicată soluția unui Liam Byrne, Shadow Work Secretary. După ce constată că sistemul este disfuncțional, ce credeți că propune? Nici mai mult nici mai puțin decât introducerea unui „compulsory jobs guarantee”. Cu alte cuvinte, în pură dinamică inervenționistă din rău înspre mai rău, „scăderea costurilor asistențiale” nu se poate face decât prin instaurarea unei soluții de lagăr: unul sau doi ani pe asistență publică și vei primi o slujbă pe care nu o poți refuza. Întrebarea care se va pune atunci va fi nu dacă să se ridice restricțiile la imigrare, ci dacă să se impună unele la emigrare.
Cât despre invitația în România, lasând gluma la o parte, nu prea poate fi susținută: orice avantaje am avea în condițiile grelei moșteniri comuniste, se erodează rapid tocmai prin importarea socialismului impus de Uniunea Europeană.
Avem aici pe site un text de Allan Carlson despre Ce le-a făcut Statul familiilor noastre?, recomanadabil în context.
Dar închei citând din Darlymple. Bunăstarea acordată de stat nu duce doar la sărăcirea celor care o susțin și a familiilor lor, ci și la distrugerea morală și fizică a primitorilor de asistență și a familiilor lor. Chiar dacă citatul se referă la cei care își fac supradoze, se poate generaliza:
In modern welfare states, the struggle for subsistence has been abolished. In Africa, where I have also worked, the poor engage in a cruelly demanding battle to obtain water, food, firewood, and shelter for the day, even in the cities. This battle automatically gives meaning to their existence, and another day lived without hunger in, say, Kinshasa, is a personal triumph of a kind. Survival there is an achievement and grounds for celebration.
This is not so in my city, in which subsistence is more or less assured, irrespective of conduct. On the other hand, there are large numbers of people who are devoid of either ambition or interests. They thus have nothing to fear and nothing to hope, and if they work at all it is in jobs that provide little stimulus. Without religious belief to imbue their existence with transcendental meaning from without, they can provide none for themselves from within.
What, then, is left for them? Entertainment and personal relationships. Entertainment, absorbed passively, informs them, through television and films, of a materially more abundant and more glamorous way of life and thus feeds resentment. A sense of their own nothingness and failure breeds powerful emotions—especially jealousy and the intense desire to dominate or possess someone else in order to feel fully in control of at least one aspect of life. It is a world in which men dominate women to inflate their egos, and women want children “so that I can have something of my own” or “someone to love and who’ll love me.”
Personal relationships in this world are purely instrumental in meeting the need of the moment. They are fleeting and kaleidoscopic, though correspondingly intense. After all, no obligations or pressures—financial, legal, social, or ethical—keep people together. The only cement for personal relationships is the need and desire of the moment, and nothing is stronger but more fickle than need and desire unshackled by obligation.
Unfortunately, the whims of two people rarely coincide, and thus the emotional lives of people—who, remember, have very little else to console or interest them—are repeatedly in crisis. They are the stars of their own soap operas. An overdose—with the secure knowledge that help is at hand—is often the easiest way to relieve the continued crises in their lives. The hospital is warm and welcoming, the staff sympathetic. In the world that I describe, where else can one turn? Parents are frequently hostile, and acquaintances are in the same boat.
Most overdosers—not all, of course—live in an existential void. Theirs are voices calling from an abyss—an abyss created in large part by the idea, peddled by generations of intellectuals, that material security and human relationships unconstrained by any kind of necessity would set mankind free, beyond the dreams of past unenlightened or less fortunate ages. To be or not to be? Overdosers opt for something in between the two.
Update: Agăț aici o sursă pescuită de pe facebook (mulțam Simona!). Un taximetrist cu blog, care scrie scurt și atât de bine încât nu știu dacă nu e mai potrivit să-i spun blogger care face taximetrie în Portsmouth. Selecția de povești evocă atât de aproape cazurile descrise de Darlymple, încât îmi vine să cred că „Life at the Bottom” prinde teren și în straturile sociale mai ridicate. Pe de altă parte, poate e doar senzaționalul care le aduce pe blog. În orice caz, captivante:
