Nu am mai citit Menger de acum vreo zece ani. Am revenit la Principiile sale de economie pentru pregatirea unei prezentari pe care o voi face peste o saptamana in China, la Shanghai Austrian Economics Summit.
Revine impresia puternica de acum zece ani: Carl Menger este savant și metodic, reușește să descrie concepte complet noi cu claritate și detalii, iar teoria revoluționară pe care o construiește este susținută bine de exemple istorice concrete. Realismul Școlii austriece este la el acasă în Principiile economiei.
Capitolul despre originea banilor rămâne de referință. Două chestiuni aș vrea să observ acum.
1:
O observație pe care o face în discuția despre adoptarea vitelor ca monedă în economiile nomade sau agrare timpurii și despre tranziția la moneda metalică:
Noul standard metalic se poate să fi fost în uz de mai mult timp, alături de vechiul standard bani-vite înainte de a fi înlocuit complet. Valoarea unui animal, în bani metalici, probabil, a mai servit ca bază pentru unitatea monetară, chiar și după ce metalul a înlocuit complet bovinele ca monedă în comerț. Dekaboionul, Tessearboionul și Hekatomboionul de la greci, și mai devreme moneda metalică a romanilor și galilor au fost, probabil, de această natură, iar imaginea animalelor care apare pe bucățile de metal, a fost, probabil, un simbol al acestei valori. (p. 266)
Se poate spune că această observație istorică prefigurează teorema regresiei formulate de Mises în Theory of Money and Credit: valoarea de azi a banilor este dată de cererea și oferta de monedă, iar cererea de monedă este bazată pe valoarea de ieri a banilor și estimarea evoluției sale.
2:
O altă observație poate fi numită paradoxul monetar al lui Menger:
… este sigur că toate popoarele care au adoptat standardul cupru ca urmare a circumstanțelor materiale în care și-au dezvoltat economia, au trecut de la metale mai puțin prețioase la cele mai de preț, de la cupru și fier la argint și aur, odată cu dezvoltarea ulterioară a civilizației și, în special, cu extinderea geografică a comerțului. În toate aceste locuri, în plus, cînd standardul argint s-a impus, a existat mai tîrziu o tranziție, la standardul aur și cu toate că tranziția nu a fost întotdeauna completă, tendința totuși a existat. (p. 267)
Așadar, pe măsură ce diviziunea muncii, schimburile și civilizația se extind, piețele aleg bani mai scumpi și mai rari. Paradox? Doar pentru inflaționiștii prezentului, nu și pentru cei care operează cu o teorie monetară corectă. Să mă explic.
Justificarea contemporană a politicilor monetare este aproape întotdeauna aceeași, fie că vorbim de keynesiști, monetariști, neoclasiciști sau free-bankeri. Ea sună așa: nevoile comerțului unei economii în expansiune cer mai multă circulație, ceea ce înseamnă în ultimă instanță mai multă masă monetară. Acesta este și motivul principal pentru care aceste curente refuză ideea reinstaurării etalonului aur, relicva barbară. Sau propun, ca în cazul free-bankerilor, aranjamente bancare inflaționiste care nu pot decât să progreseze înspre distrugerea și discreditarea unui etalonului aur reinstaurat.
Cum banii sunt sângele economiei, ar fi complet greșit ca masa monetară să nu crească în ritm cu economia, sau, pentru stimulare, chiar mai rapid, nu-i așa?
Răspunsul este nu. „It’s the scarcity, stupid!” pare că zice Menger, în buna tradiție a gândirii economice clasice și austriece.
Cum se explică totuși tendința consemnată de Menger? Sunt două motive pentru care apare: în primul rând, transportabilitatea mai mare a unui mijloc de schimb mai rar și, deci mai valoros. Mai multă putere de cumpărare pe unitatea de greutate. Pentru negustorii importanți, care comercializează partide mari de la distanțe mari, aspectul este crucial. (Pentru micile cumpărături rămân metalele mai puțin prețioase).
În al doilea rând, motivul pentru care se renunță la barter și se alege schimbul indirect este acela că mijlocul de schimb oferă calea spre bunurile finale dorite, iar această cale nu poate să fie un pod care se prăbușește sub picioare: nu este acceptabil să ajungi la piața finală cu o monedă care și-a pierdut din valoarea de achiziție. Rata de creștere a ofertei de monedă este un element cheie aici. Piața vrea monedă rară și greu de înmulțit, pentru că vrea ca valoarea ei să se mențină sau să crească. De aici candidatura cu succes a metalelor prețioase la statutul de monedă.
Dacă primul motiv poate fi contestat cu argumentul mijloacelor moderne de plată, al doilea rămâne neafectat și mai actual ca oricând.
Un corolar al „paradoxului” nostru: Politicile monetare ale prezentului parcă sunt croite pentru piețele de fleacuri, pentru târgurile de provincie, în timp de politicile economice în general sunt făcute pentru marile corporații, adică pentru piețele marilor „capitaliști”.
Ceva e foarte putred în lumea noastră a fascismului inflaționist.
Principiile economiei pot fi citite aici, în română și aici, în engleză.
