Pe blogul Societății pentru libertate individuală s-au publicat extrase din prezentarea lui Octavian Bădescu, ținută în cadrul Serilor Mises:
Înainte de a reda și aici extrasele (transcrise de Monica Șomăndroiu), țin să observ încă o dată că observațiile lui Octavian Bădescu sunt perfect compatibile și practic aplicații ale teoriilor lui Ludwig von Mises. Iată ce scria Mises în capitolul despre socialism din Economia în șapte lecții
Dacă trebuie să convingi un grup de persoane a căror soartă nu este direct dependentă de soluția problemei, nu vei reuși niciodată (p. 51).
Un alt fel de a spune același lucru este celebrat în lumea recentă a tehnologiei informației drept principiul lui Shirky
“Institutions will try to preserve the problem to which they are the solution.” — Clay Shirky
Dacă serviciile poștale au fost prin tradiție considerate de domeniul intim al statului, această poziție este cu atât mai ridicolă în prezent, când serviciile sunt reproduse pe piața liberă, de companii private. Cu ocazia asta devine cât se poate de evident cât de mari sunt pierderile serviciului poșal public, nu numai cele contabile ci și cele de oportunitate, adică profiturile care sunt constant ratate.
Există segmente de piață pe care serviciile private nu le deservesc în prezent, pentru că nu este eficient. Pentru zonele rurale este greu de făcut curierat profitabil. Dar asta nu înseamnă că în absența Poștei Române nu s-ar găsi soluții sustenabile. Una ar fi preluarea unei părți a serviciilor de către transportatorii de persoane, care oricum fac curse în teritoriu.
Importantă este, așadar, stoparea risipei de la Poștă și căutarea soluțiilor prin aranjamente de piață. Aceeași logică trebuie aplicată tuturor găurilor negre din economie, fie și pentru că altfel se va atinge un moment când va fi prea târziu și toate serviciile publice sau subvenționate se vor bloca, din lipsă de fonduri. Atunci va fi mult mai greu de ieșit din haos decât acum, când încă se mai poate face ceva în manieră ordonată.
Să sperăm că observațiile lui Octavian Bădescu și teoriile lui Ludwig von Mises ajung să fie cunoscute de cât mai mulți:
– Și, sigur că multă lume se exprimă, și în presă cu privire la ce ar trebui făcut, cum e statul, că statul nu face, nu drege, așa, dar, în momentul în care activezi acolo, poți să vorbești mai mult în cunoștință de cauză. Și, pe de altă parte, să știți că, dacă s-ar duce mai mulți oameni din zona privată să lucreze acolo, ar crește numărul libertarienilor din România, cu siguranță. Dacă cumva aveai dubii că… ușor-ușor, nu prea mai ai după.
– Am făcut un parteneriat cu DPD, pentru a introduce un nou serviciu în Poștă. Tu te duci să trimiți un plic în străinătate, te duci la Poștă și îl trimiți prin serviciul Skypack și TNT vine la Poștă și îl ia și îl bagă în rețeaua lui. Deci, Poșta nu face decât preluarea, e o tipă la ghișeu, care oricum e acolo. Și, pentru asta, Poșta are un comision. Bun. Eh, pe același sistem, am venit cu DPD, care face curierat rutier, nu aerian. Și am negociat un comision mai mare pentru Poștă. Deci cel mai profitabil serviciu al Poștei. Și aici, reacția nu a fost cea mai … potrivită din lume… Adică, nu am văzut că ar fi fost foarte bine privit. Și atunci începi și îți pui anumite întrebări: „băi, cum naiba, deci ăsta e foarte bun pentru Poștă”. E evident că e foarte bun, e cel mai profitabil serviciu al Poștei. Poftim?
O persoană din public: Se întreabau probabil cât ți-ai luat, dacă ai negociat, c-așa e…
Octavian Bădescu: Păi… Să știți că așa… am primit o întrebare… de genul. De fapt: „de unde știu eu că n-aș fi obținut nu știu cât la sută, dacă tu ai obținut numai nu știu cât la sută”, care era oricum foarte mare, „nu e pentru că ți-ai băgat tu în buzunar restul de x la sută?” Băi, frate, nu mă așteptam la tiparul ăsta de reacție.
– Poșta are, astea sunt informații publice, nu e niciun secret, sunt vreo 250, 270 milioane cifră de afaceri, din care cheltuieli salariale sunt vreo 200. Deci, din venituri, 70 și la sută sunt salarii. Deci, e evident că ai o mare problemă acolo.
– (…) am început să mă gândesc ce e bun cu compania asta, din ce-am observat eu de când am venit acolo, în Poștă, am tras niște concluzii. E o companie asuprită, pe scurt. Ea, de vreo 10-12 ani, a intrat pe o zonă de management politic, când a început să facă mai mulți bani, a intrat în atenția politicului și acolo s-au pus manageri pe zona asta. Problema nu e că e managementul politic în sine, ci problema este că managementul nu are competența specifică. Deci, ce a pus politicul, nu neapărat ieri, ci din urmă cu 10-15 ani, nu avea competență specifică. Pentru că, dacă politicul venea la companiile de stat cu competență specifică, nu mai aveam această dezbatere azi, cu management privat, management profesionist, management… Nu exista! Acuma stăm să vedem care e mai bun: ăla politic sau ăla, nu știu ce. Eh, nevenind cu competență specifică, oamenii ăia s-au instalat acolo. Ce se întâmplă când managementul nu are competență specifică? Vine linia a doua de management și ei au niște interese ale lor, proprii, de putere, na, și manipulează totul, cam asta se întâmplă. Și ei, ca să își păstreze privelegiile și zona aia, a doua, ei nu au viziunea aia, că nu sunt în linia întâi, nu lasă să mai crească nimic de dedesubt. Cam asta e ce se întâmplă. Din linia 3, din linia 4, nu mai iese nimic. Ăsta e fenomenul, corect? Eh, cam așa se întâmplă și acolo.
– Pentru că acolo erau tot felul de anomalii structurale, ca să zic așa. Spre exemplu, eu am găsit 200 de șoferi pe statul meu, dar nu aveam nicio mașină în administrare directă. Cum e aia?! Deci șoferul cu mașina… E basic, nu? Mașina era la Poștă, la altă entitate, și ți-o dădea OJP-ul, cum se numește, Oficiul Județean de Poștă, ți-o dădea când nu avea nevoie de ea. Și, în perioada în care erau pensiile, spre exemplu, în perioada 14-24, te trezeai că nu mai ai mașină, pentru că trebuiau să împartă pensiile. Deci, cum poți să faci curierat rapid?!
– E foarte interesant cum, spre exemplu, pleci la 1 mai, ai o situație pe care vrei să o schimbi și, la 1 septembrie, ai exact aceeași situație, doar cu un teanc atâta de hârtii între ele și fără nicio schimbare. Și cu nervi. Mulți. Dar e exact aceeași situație. Doar că între ele s-au mai adăugat hârtii, știi?!
– Cer unui serviciu din Poștă, Logisticii, ceva cu mașinile, să am niște mașini, în fine… Eu aveam sediul în altă parte, nu în sediul central al Poștei. Deci nu e că dai un mail: „bă, dă-mi…” Nu, o adresă, în atenția… Întâi am zis: „bă, eu nu trebuie să urmez regulile astea, că, dacă urmez regulile astea, mă mănâncă, deci…” Încerc să o rezolv fără. Vedem că nu o rezolv fără; făceau ăștia care se pricepeau la adrese, făceau adresa, bine. Trimiți adresa la serviciul ăla, Logistică, primești după nu știu câte zile, deci era tot Compania Poșta Română, da?, după nu știu câte zile primesc o adresă că, de fapt, nu ei se ocupă de asta, ci departamentul care avea biroul lângă ăla. Deci, erau în același… alt departament. Dar eu eram într-un sediu, în sectorul 6, și sediul central, unde era Logistica, era în sectorul 1. Și erau pe același etaj – Logistica cu Exploatare poștală. Îmi trimite înapoi că trebuie să mă adresez camerei de alături. E… halucinant.
– a mai existat o problemă în Poștă, la un moment-dat, când am venit. Rămăseseră fără mașini. De ce? Pentru că schimbau contractul de leasing și nu au făcut-o… Și au defazat un pic. Și am rămas o lună de zile cu foarte puține mașini, a scăzut gradual numărul, de la câteva sute, la o sută, la două sute, și, dup-aceea, a început să crească. Dar asta nu se poate întâmpla în poștă și în curierat, că ne punem pe butuci. Ei, cum naiba poate să se întâmple un astfel de lucru, la ditamai compania, și niciun cap să nu cadă?! E… ciudat, foarte ciudat așa, nu? Și frustrant. Și, pe-urmă, același cap îmi răspunde mie să mă duc la biroul de alături. Adică „cooperare cu structurile poștale”.
– ajungi la concluzia că cooperarea asta nu prea era. Nu se dorea. Deci: o dată, nu s-a dorit separarea. Și te gândești: „bă, dar de ce nu se dorește separarea?” Și începi și faci tot felul de scenarii. Nu știu, că eu nu vreau să fac procese de intenție, că nu am dovezi că oamenii sunt nu știu cum și nu am văzut pe niciunul că a furat nu știu ce sau. Nu despre asta e vorba. Dar începi să îți pui întrebări: „bă, dar ce e atât de logic, e logic, vorbești cu niște oameni care au capacitatea de a pricepe chestiunea asta, pentru că și ei sunt directori la rândul lor, și lucrurile nu se întâmplă”. Păi nu înseamnă că poate au altă agendă? Eu altă explicație nu găsesc.
– Și, atunci, concluzia e că problema de fond este că este o disonanță între interesul acționarului privat, care, în mod normal, e profitul, ca și interesul managerului într-o companie privată și interesul acționarului-stat, care e, pe fond, obținerea de voturi. Și, de aici, din această diferență de interese, din obținerea de voturi ajungi și în altele, cum obții voturile etc., face ca performanța în organizațiile de stat, performanța comercială, să fie structural handicapată.
– Dacă analizezi statistic, o să vezi că performanța în companiile de stat, financiară, e mai redusă decât în companiile private. Iar cauza de fond asta este. Pentru că compania de stat e în subordinea unui minister. Ministrul ăla, sigur că te gândești: „bă, dar ăla are o companie în subordine, nu e normal să aibă interes să meargă bine compania?” Dar nu e chiar așa, pentru că el nu a ajuns în poziția aia datorită acelei companii. El nu are beneficii, dividende sau bonus la salariu sau ce vrei tu, dacă acelei companii îi merge bine. Și el nici nu va avansa în cariera lui politică, dacă vrea să fie europarlamentar sau ce vrea el să fie, nu compania aia îl va duce acolo, ci o altă organizație paralelă, care se numește partidul politic, și alți oameni, dintr-o altă organizație. Deci, el, de fapt, prioritar, structural, interesul lui e interesul celeilalte organizații paralele. De aici e problema. Și, atunci, sub o formă sau alta, se drenează resurse din organizația-proprietatea tuturor, proprietatea noastră, de fapt, nu suntem noi… în scripte, e Ministerul, dar, de fapt, e proprietatea noastră, nu? Se drenează resurse din proprietatea asta, a tuturor și a nimănui, către organizația numită partid politic
– De-aia, în… după experiența asta la Poștă, am ajuns și eu la concluzia: „băi, frate, nu o să meargă”. În România, cel puțin, dar cred că, în general, și în alte țări, nu o să meargă. Adică, statul nu ar trebui să fie proprietar peste nicio companie. Adică, nu mai cred în sintagma asta cu „interes strategic”. „Companii de interes strategic”. Sunt de interes strategic doar pentru cei care le administrează. Pentru buzunarul lor, sunt de interes strategic, dar, altfel, nu există companii de interes strategic
– totul dus în zonă privată pentru că e această disonanță. Interesarul proprietarului-stat nu e același cu cel al proprietarului privat.
– Asta e, de fapt, problema acolo. Că nu e informatizat. Și e o și o chestie de mentalitate. Sistemul ăsta strică un pic oamenii, că ei sunt născuți ok, dar sistemul i-a pervertit, în formula asta… Sistem… De fapt, e un sistem foarte puternic protecționist, să zic așa. Omului… el nu are sistem motivațional, de fapt. Nu e stick-and-carrot în companie. Nu e morcovul și bățul; oricum ai muncii, tot ăla e salariul. Și atunci omul nu mai face efortul. Dacă greșești, nu prea ai de tras.
– Mai e o altă tâmpenie, eu asta nu am înțeles-o. Problema asta cu salariile compensatorii. Una dintre cele mai mari idioțenii posibile. Eu nu văd de ce sindicatele se bat atâta pentru salarii compensatorii, în loc să se bată pentru câștigul oamenilor care rămân în companie.
Ce înseamnă compensatorii? Înseamnă că eu scot resurse din interiorul organizației, sau de la tine și de la noi; deci, cumva, scot resurse către cineva care nu mai e la mine în organizație. Deci, eu îl stimulez, pentru că, dacă am niveluri mari de salarii compensatorii, eu îl stimulez să plece. Deci, oamenii buni pleacă. E total anormal, pentru că eu decapitalizez organizația de resursa umană. Deci, eu cum pot să sper că ea va poate crește, în continuare? Pentru că eu îi… Hai să vă dau un premiu, nu, că plecați. Păi, în zona privată, plevușca pleacă fără nimic. Și banul rămâne în companie și îl redistribui ăluia care performează, corect? Eh, asta nu înțeleg eu, de ce Sindicatul s-a bătut ca să…
O voce din public: Și ați putut observa asta, că pleacă oamenii buni, cu compensatorii, și rămâne plevușca în interior?
Octavian Bădescu: Păi da, că dacă tu ai stimulent 36 de salarii să pleci… Dar ideea e că plecatul și cu salarii compensatorii e o tâmpenie, pentru că nu îți dă nimeni șansa să te revitalizezi ca organizație. În loc să țin cumva banii la mine și să îi recompensez pe ăia buni, îi scot în afară, eventual, le dau și lor bani să devină competitori, nu. E complet anormal.
– Dacă ai o gândire, adică vrei să pui o companie pe picioare și, teoretic, se poate, dar trebuie să vezi că și acționarul vrea. Că, dacă acționarul nu vrea, tu nu poți să te bați cu acționarul, ca manager. Acționarul, până la urmă, trebuie să își impună voința, e compania lui. Problema e că aici acționarul… formal, în scripte, nu e tot una cu acționarul real. Că ăia suntem noi. Ar trebui, teoretic, să supunem unei AGA, nu? Hai să facem un referendum dacă plătim, dacă mai ștergem datoriile de stat la companii.
– Știți care e pericolul cu tot managementul ăsta privat? Peste șase luni-un an, percepția generală să fie următoarea: i-am adus pe băieții ăștia, că ne-a presat FMI-ul, le-am dat o căruță de bani, și nu au făcut nimic. Eh, chestia asta, noi, ca manageri privați, trebuie să luptăm împotriva ei
– Deci, ăsta e pericolul cu managementul privat: „I-am adus pe băieții ăia, le-am dat o căruță de bani, nu au făcut nimic”. Eh, ca să elimini chestiile astea, trebuie ca managerii privați, chiar asta trebuie, să renunțe la cotă mare de salariu fix, ca să nu mai poată să li se pună în cârcă „vedeți că”… Și trebuie să poată să facă ceva. Și, ca să poată, trebuie să fie în aceeași linie cu proprietarul. Ca să fie lăsat să facă exact ceea ce și-au pus ei în minte să facă.
– Și, când am văzut că nu pot să fac diferența, am zis: „Bă, ce rost are? Eu am venit să fac transformări, așa scria acolo în planul meu: implementarea unui proces complex de transformări”. Păi… „să se revizuiească primesc, dar să nu se schimbe nimic”. Management privat primesc, dar fără să se schimbe nimic, și cu rezultate, eventual, știi. Deci… nu știu, ajungi, ajungi la scenarită. Nu plecasem de la premisa asta, dar îmi pun problema dacă nu există și o strategie de discreditare a conceptului de management privat, da.
– La fel și cu privatizarea, că să facem privatizare sau nu știu ce. Tot o mimare. A ieșit vreo privatizare? La Oltchim n-a ieșit, n-a ieșit la CFR, n-a ieșit la Poștă. De ce nu ies? Știți care e problema? Nu mai poți să tai datorii la companii de stat, decât dacă ești în proces de privatizare. Că, altfel, se numește că e ajutor de stat. Păi hai să mimăm, ne facem că vrem să privatizăm și, între timp, tăiem datoriile la companiile de stat.
– Așa s-a făcut și cu CFR și cu.. E în proces de privatizare. Zicem: „Nu vine nimeni! Nu vine nimeni.” De ce nu vine? Păi când tu zici „eu vreau să vând, vreau să vând sacoul ăsta”, „Cât vrei, mă, pe el? 20 de milioane?” Păi, înseamnă că vrei să îl vinzi?
– Poșta în sine nu e nevindecabilă. Dar trebuie să vrea proprietarul ei. Asta e tot: dacă vrea proprietarul ei, ea e vindecabilă. Acum, de ce nu vrea proprietarul ei… Nu știu ce să zic.
– Vlad Topan: Ați gira o concluzie misesiană, de genul „nu mă trimiteți pe palierul de management să rezolv probleme care, de fapt, sunt pe palierul proprietate”?
Octavian Bădescu: Da. Cam asta e treaba.
Mai multe extrase pe solib.ro
