Mises vorbește despre „monetary cranks”, un termen dificil de tradus succint în română. Aceste „manivele monetare” sunt fie niște naivi, fie niște ticăloși însetați de putere, cărora adesea le și lipsește o doagă. Și-au câștigat această etichetă pentru imposibilitatea și caracterul bizar ale planurilor de reformă monetară pe care le-au propus.
Ei bine, dacă era o vreme în care erau imediat recunoscuți și ridiculizați de întreaga profesie economică, devine din ce în ce mai clar că lumea a intrat, încă de la abandonarea etalonului aur, în era crankismului, iar acum se pare că ne apropiem de apogeul acestei ere.
Încă din 1906, Silvio Gesell, negustor nemulțumit de insuficienta circulare a banilor, a propus o schemă prin care validitatea bancnotelor era condiționată de ștampilarea sau timbrarea lor regulată. Astfel, autoritățile se asigurau că deținerile monetare sunt taxate și banii nu mai stau la saltea.
„As the owners of goods are always in a hurry for exchange, it is only just and fair that the owners of money, which is the medium of exchange, should also be in a hurry. Supply is under an immediate, inherent constraint; therefore demand must be placed under the same constraint.” (Gesell, Natural Economic Order, 1906)
Faptul că economiști celebri ai noilor curente care s-au cristalizat din tumultul Marii Depresiuni, precum Irving Fisher și John Maynard Keynes, au girat gândirea și propunerile monetare ale lui Gesell nu poate decât să stea mărturie a declinului gândirii economice. Iar faptul că Gesell a fost ministru de finanțe al Republicii Socialiste Bavareze ar trebui să-i pecetluiască verdictul de „nea’ manivelă” într-ale economiei și să îi bage propunerile în duba cu bizarerii sinistre ale istoriei.
Dar, odată cu împingerea ratei dobânzii spre zero în Japonia anilor `90 și, din aceleași motive disperate de expandare artificială a creditului, în SUA și Europa începând cu 2008, Gesell și ideile sale au revenit în vogă și putem vedea în fiecare zi cum se fac pași din ce în ce mai clari pentru desăvârșirea socialismului monetar în care trăim.
Suntem într-o capcană a lichidității, în plin pericol de spirală deflaționistă, iar mecanismul expandării creditului prin ieftinirea dobânzii este știrbit de atingerea limitei de jos a ratelor de politică monetară. Măsurile sunt acum neconvenționale: băncile centrale cumpără titluri de calitate din ce în ce mai proastă, relaxează cantitativ în volume astronomice și chiar injectează bani cu forța entităților care le refuză oferta. Dar nu par să funcționeze, suntem încă în capcana deflației. Este atunci firesc că unii se întreabă dacă nu se poate cumva sparge acest prag de jos și penetra către domeniul dobânzilor nu doar real negative (pozitive dar mai mici decât rata inflației), ci chiar nominal negative.
Obstacolul în calea dobânzilor nominal negative este că oamenii vor renunța firesc la orice economisire și vor ține banii la saltea. Așa că devine logic pentru planificatorii monetari să recurgă la scheme de constrângere a plăților cash.
Willem Buiter cred că își poate câștiga titlul de Gesell al zilelor noastre. Încă de acum zece ani propune adoptarea uneia din trei opțiuni pentru obținerea „dobânzilor” nominal negative: fie interzicerea deținerilor de bancnote și utilizarea exclusivă a depozitelor bancare, fie taxarea utilizării bancnotelor cu mijloace moderne în stil gesellian, fie introducerea unui etalon monetar dual în care vechea monedă să fie scoasă din uz dar folosită la ținerea evidențelor contabile, iar o nouă monedă să fie folosită în schimburi.
Ce se poate spune despre asemenea propuneri? Că sunt dovezi de ignorață crasă și nebunie curată. În primul rând, interzicerea deținerilor monetare și taxarea economisirilor ar duce la exacerbarea ciclurilor economice prin creșterea haosului în sfera alocării intertemporale a resurselor. Nimeni nu va mai vrea să economisească, toată lumea va vrea să consume tot ce are în prezent și să se îndatoreze. Structura de producție ar fi complet dată peste cap, antreprenorii vor avea o idee și mai vagă despre urgența reală proiectelor și despre valoarea bunurilor de capital.
Dar, mai fundamental, pentru că nevoia de dețineri monetare nu poate fi suprimată și este chiar stimulată de incertitudinea generalizată creată de autorități, oamenii vor abandona moneda supusă „dobânzilor” negative și vor căuta alte monede (inclusiv cele de tip Bitcoin) și, în lipsa alternativelor, chiar bunuri care nu serveau anterior drept monedă.
Teoreticienii politicii monetare din subteranul pragului zero nu fac altceva decât să propună taxarea deținerilor monetare. În mod ironic, ei reintroduc exact acel neajuns pe care adepții rezervelor fracționare îl impută celor care susțin că depozitele bancare acoperite 100% ar fi normal să aibă un cost al serviciilor. Această practică se reîntoarce, doar că acum nu este concurența între bănci – ca proprietari privați legitimi – cea care dă nivelul acestui cost, ci planificatorul central al monedei.
Am ajuns să trăim vremuri oribile în care râvnim și ne sunt refuzate chiar și bucățile de hârtie decretate drept bani de stat. Bancnotele-decret, cândva folosite de autorități ca un ersatz, pentru a sustrage din circulație adevărata monedă – aurul –, au ajuns acum să fie vânate la rândul lor. Cu alte cuvinte, comunismul monetar ne-a luat cafeaua și ne-a dat nechezol, iar acum vrea să ne ia nechezolul și să ne dea în schimb ceva și mai prost.
Să ne așteptăm la control total, hiperinflație, haosul calculațional specific socialismului și, în ultimă instanță, revoluție.
Linkuri relevante:
