Crede consilierul onorific al primului ministru, Daniel Dăianu, că leul nu trebuie lăsat să se aprecieze în termeni reali, pentru a se obține astfel o creștere relativă a exportului. Leul nu trebuie să se aprecieze nici nominal, pentru a avea o „economie competitivă”. Putem urma exemplul economiilor asiatice care asta au învățat după „teribila criză”: să își deprecieze moneda și să acumuleze rezerve valutare.
Acestea sunt afirmații reprezentative pentru înfăptuitorii politicilor economice românești, nu doar din această avanpremieră preelectorală de vară a anului 2012, ci din întreaga perioadă postdecembristă, ba chiar mai de demult, din apusele (oare?) vremuri ceaușiste și dincolo de ele.
Ce a vrut să spună, de fapt, Dăianu? Cu riscul de a relua o temă pe care am atins-o de curând, metoda prin care se crește, temporar și aparent, „competitivitatea” națională se bazează pe impulsionarea sectoarelor exportatoare în timp ce se frânează cele importatoare. În principal, se face prin creșterea masei monetare care are ca efect, de regulă, deprecierea mai rapidă a cursului de schimb cu monedele țărilor exportatoare față de prețurile interne.
Procedura are efect trecător, așa că trebuie repetată periodic, cu mărirea dozei în caz de criză. Economiei românești îi trebuie injectată recurent inflație, ca unui dependent intrat în sevraj. Prețurile unor anumite bunuri de consum și factori de producție trebuie să crească permanent, astfel încât antreprenorii să fie ademeniți în producția acelor bunuri și factori de producție. Sau, analizând situația la rece, adică static, cum șade bine oamenilor cu experiență în guvernare și prieteni prin economia aflată în rigor fascis, că trebuie să primească premiul de stat cu coroniță împletită din profituri artificiale cei care au exportat și, n-aveți grijă, vor mai exporta mult timp de acum încolo.
Și mai trebuie răsplătiți cu un premiu de la stat acei antreprenori care se opun cu abnegație eforturilor străine de a transforma neamul românesc, Doamne ferește!, în piață de desfacere. Politica lui „a nu lăsa să se aprecieze leul” duce la creșterea relativă a prețurilor bunurilor, serviciilor și materiilor prime din import, astfel încât să piardă din competitivitate în comparație cu bunurile neaoșe românești.
Problema e că subvenționarea sau dezavantajarea unor industrii de dragul exportului implică malinvestiții specifice în acele industrii, la care se adaugă efectul malinvetițiilor generale, așa cum sunt descrise de teoria austriacă a ciclurilor de afaceri, care sunt induse în toată structura de producție a unei economii prin metoda specifică de subvenționare discutată acum: creșterea masei monetare.
Așadar, după Dăianu, veniturile reale nu trebuie să crească dinspre partea monetară (încetinirea producției de monedă fiduciară și credit fără acoperire) ci, extraordinar, dinspre cea a bunurilor și serviciilor: cumva, în ciuda politicilor de impulsionare a ieșirilor de bunuri și frânare a intrărilor, creșterea abundenței reale interne trebuie să depășească productivitatea tiparniței.
Toate aceste contorsiuni macroeconomice sunt proiectate, în principal, pentru două scopuri declarate: îmbunătățirea balanței comerciale și acumularea de rezerve valutare. Ambele deziderate sunt contraproductive, dacă privim la imaginea de ansamblu a economiei. Balanța se reglează de la sine într-o economie liberă, iar faptul că stă pe negativ ani și chiar decenii nu ar trebui să fie îngrijorător pentru o economie emergentă care absoarbe permanent investiții străine și venituri ale emigranților.
Pe de altă parte, acumularea de rezerve valutare este la fel de iluzorie ca imaginația unui dependent de halucinogene. Să luăm exemplul Chinei, pentru că tot vorbea domnul Dăianu despre asiatici. Prin ținerea yuanului la un curs artificial de mic în comparație cu dolarul, deci prin împiedicarea aprecierii monedei naționale, China face jocul deficitului fără lacrimi al SUA. Vapoarele pleacă pline cu marfă chinezească și se întorc goale din SUA, în schimb Banca Chinei a strâns rezerve impresionante de dolari și de titluri de stat americane.
În condițiile și în măsura în care dolarul își va continua trendul descendent iar obligațiunile americane, federale sau locale, se aproprie tot mai mult o anticipată insolvență suverană, strategia asiatică se va dovedi perdantă. China va fi exportat resurse și energie umană contra unor hârtii a căror valoare se topește văzând cu ochii.
Cursa vicioasă în care ne aflăm duce la creșterea nivelului prețurilor, deficitelor și îndatorării naționale, iar la final ne așteaptă încă un colaps economic.
De ce oare am vrea să continuăm o asemenea strategie? Ar trebui să lăsăm economia în pace, să producă ce crede ea că este mai profitabil, pentru piețele interne sau pentru export. Ar trebui să înghețăm masa monetară și să lăsăm libere cursul de schimb și rata dobânzii pentru a servi ca jaloane realiste ale îndelungatelor și riscantelor procese investiționale care sunt substanța și miza unei economii prospere.
[Articol apărut inițial în Finanțiștii.]
