PIB-ul Ciprului este de aproximativ 18 miliarde de euro (0,2% din cel al UE, al cărei membră este). Datoriile publice sunt de 80% din PIB (estimate conservator – fără datorie regională și cea către fondurile de asigurări sociale). Nu sunt cele mai mari, după standardele falimentare ale „suveranelor” din UE. Ceea ce nu înseamnă că situația nu e foarte gravă. Actualmente, randamentul (rata dobânzii) pentru titlurile de stat este de 7%, al doilea ca mărime în Europa, după Grecia și tocmai datorită expunerii pe Grecia. Lucrul acesta înseamnă că orice datorie contractată sau refinanțată de Cipru la prețul pieței de acum se va plăti dublu în 10 ani.
Însă problema țărilor europene nu este doar iminența falimentului suveran. Cealaltă catastrofă, deja produsă dar care nu s-a manifestat încă, este falimentul sistemic al sectorului bancar. Iar Cipru este campioană în această privință, cu un sector bancar de 7 ori mai mare decât PIB-ul. Numai depozitele bancare situate sub pragul de 100.000 de euro, „aisgurate” integral la nivel european, se ridică la o valoare totală de 30 de miliarde de euro, sau 175% din PIB.
Statul și ramura sa bancară sunt două scheme Ponzi ținute în viață de autorități, cu susținerea nepricepută și iluzionată a publicului plătitor de taxe sub diverse forme. În cadrul grupului Euro, din care Cipru face parte, s-a ajuns la o acumulare explozivă de tensiune. Soluțiile firești pentru situația existentă sunt falimentele suverane și bancare: lichidarea unei părți zdravene din sectorul bancar și pronunțarea incapacității de plată pentru state. Însă ele nu sunt nici pe departe soluțiile politice, pentru că un asemenea deznodământ ar însemna moartea unui proiect supranațional construit timp de decenii și decimarea clasei cleptocratice la nivel mondial. Europa politică agonizează de câțiva ani în căutarea oricărei alte soluții decât cea firească.
După 80 de ani
În această agonie, ziua de sâmbătă, 16 martie 2013, va rămâne în istorie ca trecere a unui prag al disperării. Agresiunea UE față de cetățenii săi a devenit directă și fățișă. Prin blocarea conturilor bancare în așteptarea unei iminente taxări totale de 5,8 miliarde a depozitelor cipriote, autoritățile UE demonstrează și pentru ultimii naivi adevărata natură spoliatoare a constructului european. Cipru și întreaga Uniune Europeană trăiesc un moment 1933: pe timp de pace dar în plină Mare Depresiune, Roosevelt declara vacanță bancară, confisca banii populației (aurul) și aplica un „tuns” general de 40% de la 20,67 la 35 dolari pe uncie. Diferența este acum doar una de grad.
Principii
Pentru înțelegerea mai clară a situației trebuie enunțate două principii:
1. Contractele publice sau public-private, pentru simplul fapt că presupun taxare, și deci încălcarea proprietății private și legitime a unor terți, trebuie declarate nule și orice înțelegere prealabilă stipulată într-un astfel de contract trebuie abandonată.
2. Contractele private bazate pe recunoașterea proprietății private atât a părților contractante, cât și a terților, trebuie recunoscute ca valide și respectarea lor aplicată în justiție.
Statul
Mai concret, aceste principii ar însemna ca orice creditor actual al oricărei instituții publice să rămână instant cu buza umflată. Nu e vorba aici de vreo inechitate, pentru că respectarea angajamentului față de un astfel de creditor nu poate fi făcută decât din fonduri acumulate deja din redistribuție coercitivă sau din fonduri de obținut în viitor prin mijloace coercitive.
Cipru ar trebui să declare imediat nu incapacitate, ci încetare deliberată a plăților către creditori, la nivel de stat, regional și local. Orice stat ar trebui să facă asta cu creditorii săi. În pasul următor, statul trebuie demantelat prin returnarea activelor către cei care l-au finanțat forțat (pensionarii etc.) și restul, dacă mai rămâne ceva, distribuit masei plătitorilor de taxe (calculate la valoare netă). Dar în cele mai multe cazuri nu vor ajunge activele nici pentru prima categorie.
Pentru a umple acest gol ar trebui să stea la rând marii politicieni, marii birocrați și toți acei desemnați de justiție (care trebuie și ea scoasă în prealabil din modul etatist de operare) ca acționari ai statului. Ei sunt cu răspundere nelimitată, ca orice infractor sau complice la o activitate penal-criminală.
Băncile
Cu băncile e mai complicat. Ar trebui tratate fie ca entități private, cu excepția băncii centrale, fie ca entități publice, luate ca sistem întreg. De ce publice, s-ar putea pune întrebarea? Păi în principal pentru că beneficiază de privilegiul de a practica rezervele fracționare fără să suporte consecințele. Ele sunt deja într-un bail-out continuu dat de garantarea publică a depozitelor și de caracterul de legal tender al monedei fiat naționale.
Dar să luăm cazurile pe rând:
Băncile sunt private
Dacă ar fi bănci private, fără ca statul să se amestece în mod particular în activitatea bancară, atunci falimentul ar trebui să decurgă după reguli generale, ca în cazul oricărei alte firme. După tradiție (regula absolute priority), la lichidare ar avea prioritate deponenții, apoi creditorii (care au la rândul lor diverse priorități), apoi, dacă mai rămâne ceva, acționarii (care pot avea și ei diverse priorități).
Un cuvânt despre deponenți: vorbim doar despre cei la vedere. Cei la termen sunt creditori. Deponenții la vedere sunt în vârful piramidei priorităților pentru că ei și-au lăsat banii la bancă spre păstrare, fără a fi cedat proprietatea asupra lor. Banii nu au fost nici un moment ai băncii pentru a-i da cu împrumut, ca în cazul deponenților la termen (creditorilor).
Faptul că în prezent distincția dintre „la vedere” și „la termen” este ștearsă prin numirea tuturor creditorilor deponenți și posibilitatea oricui de a retrage banii de facto în orice moment cu preavize și penalități minime nu face decât să complice lucrurile la lichidare, însă asta nu afectează în vreun fel principiile. Dacă toți clienții de la care banca a primit bani vor fi tratați ca deponenți la vedere sau nu, iarăși este un lucru care trebuie decis în justiție de la caz la caz.
În acest context cred că este legitimă discuția despre un posibil bail-in, adică transformarea creditorilor băncilor în acționari, ca alternativă mai dezirabilă la bail-out. Dar în prealabil trebuie distinși deponenții de creditori.
Iarăși, între cei care au depus bani la bancă cu împrumut și cei care au cumpărat titluri emise de bancă (obligațiuni) s-ar putea face o distincție de calitate și prioritate în sensul că primii au mai degrabă calitate de clienți decât de finanțatori ai întreprinderii bancare. Termenul finanțării și alte detalii specifice ale contractelor ar putea decide diferența.
Toate băncile sunt de fapt publice
Băncile funcționează în prezent cu privilegiul rezervelor fracționare, după care banca are dreptul să ia din depozitele la vedere și să dea cu împrumut, creând astfel monedă ex-nihilo și dubla disponibilitate asupra unor resurse unice (o imposibilitate sustenabilă doar temporar, prin ascunderea adevărului).
Pe lângă acest privilegiu mai există înlesnirile legislative amintite mai sus. Mai mult, în unele țări firmele sunt obligate să-și țină fondurile curente la bancă. Sunt, cu alte cuvinte, deponenți forțati.
Din aceste motive, s-ar putea susține la limită că sistemul bancar este un fel de stat în stat. Atunci, regula priorității amintite mai sus ar trebui să se schimbe astfel: deponenții rămân prioritari, creditorii pierd în măsura în care pot fi asimilați unor complici finanțatori, acționarii răspund nelimitat. Iarăși, măsura în care băncile vor fi tratate ca instituții publice sau private depinde de circumstanțe și detalii specifice pe care le poate soluționa doar o justiție cu adevărat independentă.
Dar toate aceste principii sunt de domeniul teoriei cu șanse foarte mici de a fi pusă în practică, atât timp cât populația suportă deja un nivel foarte ridicat de spoliere la nivel european și se muncește cu succes la convingerea ei să rabde niveluri gradual mai mari, în numele unor idealuri trădate în acțiune.
Revenind la Cipru
Ceea ce încearcă să impună Troika FMI-UE-BCE este o inversare a priorității absolute. Nu numai că acționarii statului și băncilor nu trebuie să fie afectați la averea personală, ei trebuie feriți și de falimente sau tăieri de cheltuieli bugetare. Creditorii instituțiilor spoliatoare trebuie și ei onorați la valoare nominală. Tunderea greacă a fost prea mult pentru ei.
Dacă aceștia ar fi sacrificați, nu s-ar mai pune problema sacrificării deponenților ciprioți și ai plătitorilor de taxe din Germania sau restul Europei. Statul și băncile iau aspect de țesut canceros care prosperă indiferent de restul organismului.
Mulți comentatori susțin că ceea ce încearcă Troika acum în Cipru este un episod pilot pentru restul Europei afectate de criză. Dimensiunea infinitezimală a economiei cipriote este un factor minimizator pentru ceea ce unii numesc o măsură nedreaptă, ineficientă și riscantă.
De la ruși vine plata
Pentru a întregi tabloul, se estimează că o bună parte a deponenților sunt ruși care și-au pus fondurile la adăpost de fiscalitatea de acasă. Măsura capătă astfel și o declarată tentă vindicativă față de „spălătorii de bani” din Rusia.
Mai contează că ar trebui ca oamenii să beneficieze totuși de prezumția de nevinovăție indiferent de naționalitate? Sau că noțiunea de vinovăție ia cu totul alt conținut când e privită în logica proprietății private și a liberei întreprinderi? Aici nu e vorba de rivalitatea între UE și Rusia, care ar fi și ea lipsită justificări oficiale. Pedepsirea Rusiei poate ar fi putut începe cu repudierea împrumutului de 2,5 miliarde de euro luat de Cipru de la statul rus în 2011.
În actualele condiții se estimează că investitorii privați ruși pierd între 2 și 3,5 miliarde de euro. Pe de altă parte, oficialitățile ruse în frunte cu Putin s-au arătat nemulțumite de absența unei consultări prealabile și sunt dispuse să renunțe la renegocierea anticipată a împrumutului care va expira în 2014.
O chestiune interesantă este aceasta: cu toate că autoritățile ruse se declară nepăsătoare la soarta rușilor prinși cu bani în conturile cipriote, împrumutul acordat Ciprului în plină criză trădează o dorință paradoxală de a se alătura efortului european de sprijinire a unui stat care îi face concurență fiscală serioasă. Încă o dată, afinitățile sunt mai degrabă pe linii internaționale între clasele spoliatoare, contra populațiilor spoliate din diferitele națiuni.
Dar cum geopolitica e complicată, să lăsăm lucrurile deocamdată aici și să vedem ce aventuri ne mai rezervă sejurul bancar din Cipru.
