Poate cel mai răspândit argument împotriva pieței libere este cel al monopolului. Potrivit multor păreri, existența unui singur ofertant reprezintă un “eșec al pieței” deoarece diminuează bunăstarea consumatorilor sporind artificial profitul ofertantului. Aceasta este o eroare gravă. În articolul de azi îmi propun să clarific această chestiune, în limita cuvenită unui text postat pe blog.
Din capul locului este important să observăm următorul lucru. Dacă vânzătorul unui bun este monopolist sau nu depinde, în mod esențial, de maniera în care definim bunul respectiv. Dacă adoptăm o perspectivă suficient de restrânsă asupra pieței, atunci monopolul este pretutindeni. De exemplu, ca blogger ar trebui să fiu considerat monopolist. Dacă, din contră, privim piața dintr-o perspectivă largă, atunci nimeni nu este monopolist. Dacă cineva crede că blogul meu poate fi înlocuit fără probleme cu orice alt blog de economie, atunci toți bloggerii ar trebui considerați drept competitori în spațiul blogurilor economice (oricum le-am defini pe acestea). Concluzia este următoarea: în accepțiunea sa convențională, termenul monopol este prea ambiguu.
Voi lăsa dificultatea definirii monopolului la o parte și voi aborda problema frontal. Cert este că oamenii acuză frecvent existența unor situații de monopol – chiar dacă nu le este clar ce reprezintă monopolul. Această atitudine derivă din faptul că prezența monopolului este asociată de cumpărători cu absența alternativelor și cu obligativitatea de a suporta “jecmăneala” impusă de unicul vânzător. Aparențele sunt însă înșelătoare.
În primul rând, merită să amintim faptul că cele două categorii de participanți la piață – vânzătorii și cumpărătorii – au întotdeauna interese contrare; vânzătorii vor să vândă cât mai scump în vreme ce clienții lor vor să cumpere produsul la un preț cât mai scăzut. Din perspectiva cumpărătorilor orice preț este prea mare. Întrebarea este, există vreun element care să diferențieze între scumpirea firească a unui produs și cea „artificială”, între prețul corect și cel „de monopol”, între profitul normal și cel „de monopol”? Răspunsul este clar „Nu”. Stabilirea prețului este rezultatul acțiunilor voluntare, atât ale vânzătorilor cât și ale cumpărătorilor. Toți producătorii (mulți, puțini, unul singur) sunt interesați de maximizarea profitului; nimeni nu este prost să vândă la un preț care să îi aducă pierdere sau un profit inferior celui pe care l-ar putea obține dacă și-ar investi capitalul în altă parte. Nu putem diferenția între un preț așa-zis „competitiv” și un presupus preț „de monopol”. Toate prețurile au același rol și efect economic: reflectă raritatea resurselor în comparație cu cererea.
În al doilea rând, „puterea de monopol” atât de invocată de criticii liberului-schimb rezultă din capacitatea producătorului de a restrânge producția astfel încât să își sporească veniturile și profitul. Practic, producătorul se confruntă cu o așa-numită „cerere inelastică” – creșterea prețului rezultată din reducerea cantității vândute este atât de mare încât compensează efectul negativ acesteia din urmă asupra cifrei de afaceri, ba mai mult, chiar îi sporește veniturile. Însă această inelasticitate a cererii nu este dată de la natură, cu atât mai puțin constantă, ci rezultatul preferințelor de consum ale publicului. Niciun bun nu are cerere inelastică din principiu; dacă oamenii decid să continue cumpărarea acestuia în ciuda scumpirii sale, atunci (abia atunci) cererea pentru bun se dovedește inelastică. Cu alte cuvinte inelasticitatea este o trăsătură empirică a cererii, care rămâne de descoperit pe piață. Evident, fiecare producător ar fi fericit dacă cererea pentru bunul său ar fi inelastică, ba chiar fericirea sa ar crește cu cât inelasticitatea ar fi mai accentuată; iar prin măsuri specifice (marketing, dezvoltarea produsului ș.a.) el este interesat de fidelizarea clientelei, adică, în fond, de inelasticitatea cererii. Dar este evident că eforturile sale se ciocnesc de interesele cumpărătorilor. Pe piață producătorii descoperă că elasticitatea cererii variază de la un produs la altul, de la un moment la altul și dintr-un loc în altul, în funcție de intensitatea și variația nevoilor publicului. Cei mai înzestrați cu talent antreprenorial vor fi în măsură să anticipeze corect aceste nevoi și vor fi astfel recompensați cu obținerea unui venit mai mare.
Haideți să abordăm problema și dintr-o altă perspectivă. Nu este adevărat că prin decizia monopolistului de a reduce producția consumatorii au de suferit? Răspunsul este – depinde la care consumatori ne referim. Dacă vorbim de consumatorii produsului fabricat de unicul producător, atunci da, bunăstarea lor are de suferit. Dar dacă ne referim la bunăstarea societății – și eu cred că la aceasta trebuie să ne referim – atunci nu putem spune că ea are de pierdut. Decizia de scădere a producției unui bun înseamnă disponibilizarea unor resurse, renunțarea la materii prime, capital, forță de muncă – factori care pot fi folosiți de alți producători. Diminuarea producției unui bun implică creșterea producției altuia, ceea ce înseamnă că, dacă unii consumatori vor avea de suferit, alții vor avea de câștigat. Este drept, aceștia din urmă „nu au gură să strige”! Restructurarea economică ce însoțește orice modificare a producției unui bun, inclusiv scăderea ei, este în general trecută cu vederea de cei care analizează superficial economia, mulțumindu-se să scoată în evidență ceea ce se vede, uitând ceea ce nu se vede, dar care nu este mai puțin real.
Dacă nu v-am convins încă, mai am un argument important. Este absurd să considerăm că limitarea producției unui bun diminuează bunăstarea socială. Bunăstarea indivizilor este incomensurabilă, nu putem spune că cel care este afectat negativ de reducerea livrărilor bunului X are mai mult de pierdut decât are de câștigat cel care beneficiază de pe urma realocării resurselor și creșterii ofertei altor bunuri. Nu putem compara „fericirea” lui Ion cu „nefericirea” lui Gigel și să concluzionăm că ultima o depășește pe prima. Un verdict în această privință este în întregime subiectiv și arbitrar. Un consens în această privință este de multe ori imposibil, iar incongruența părerilor nu îi face pe unii „raționali” și pe alții „dogmatici”.
Deși nimeni nu poate indica ce este prețul de monopol, nici de ce este mai bine să se producă mai mult cărbune și mai puțină ciocolată, majoritatea oamenilor ar spune că „suveranitatea consumatorilor” este afectată de existența unui singur furnizor. Aici există două replici.
Prima, „suveranitatea consumatorilor” nu există. Mai bine zis, fiecare este suveran în curtea lui, pe proprietatea lui, pe banii lui. Din acest punct de vedere eu sunt la fel de suveran ca și cititorii mei, care sunt la fel de suverani ca orice companie. Ceea ne ne diferențiază este doar mărimea proprietății. Este adevărat, unicul producător poate dicta cantitatea vândută. Dar se cuvine să remarcăm că orice decizie de stabilire a cantității vândute este arbitrară, în sensul că este la liberul arbitru al producătorului, care este proprietarul bunului pe care îl oferă! Așa stau lucrurile și pe o piață populată de sute de vânzători și pe o piață aprovizionată de unul singur. De partea cealaltă a „baricadei” se află cumpărătorii, care decid la fel de arbitrar (subiectiv) ce și cât să cumpere.
A doua replică se referă la faptul că numărul de producători este dictat de condițiile pieței; uneori este cel mai bine să fim deserviți de un singur producător – argumentul monopolului natural; dacă ar fi doi, prețul ar fi mai mare, nu mai mic. Dacă o firmă oarecare a ajuns în postura de unic producător grație capacității sale antreprenoriale, atunci bravo ei. Știu ce se spune, că „nimeni nu e de neînlocuit”, și e perfect adevărat. Dar nimeni nu poate juca fotbal ca Ronaldinho, ceea ce este iarăși adevărat.
Când este monopolul rău? Mai bine zis, când putem vorbi de existența unui monopol? Atunci când libertatea de alegere a publicului este restricționată în mod agresiv, cu încălcarea proprietății private ; când accesul la produse alternative le este barat în sens fizic, prin piedici legislative. Monopolul există așadar, însă el se datorează privilegiilor pe care guvernul le oferă unor companii, măsuri politice care generează un dezechilibru între consumatori și producător, în sensul că ultimul este ferit de concurență și, în consecință, își poate permite să ignore dorințele primilor. Monopolul veritabil este creat de stat prin legi care consacră dreptul unui furnizor de a produce un anumit bun sau serviciu. Observați că, în acest caz, numărul ofertanților încetează să mai fie important. Nu are prea mare relevanță dacă statul licențiază o singură companie sau mai multe, într-un domeniu de activitate; în cel de-al doilea caz, acestea pot coopera implicit, împărțindu-și cota de piață, constituind practic un cartel. Important este că intrarea pe piață este interzisă, astfel încât nicio altă companie nu poate concura producătorul/cartelul agreat de stat. Efectele acordării privilegiului de monopol sunt evidente și foarte nocive.
Acest articol a fost preluat de pe blogul autorului: Logica economică
