Colectăm mai jos câteva gânduri despre alegeri, publicate inițial pe facebook. Cele mai noi postări sunt primele în listă:
Andreas Stamate-Ștefan, 6 decembrie 2024:
Azi, de Sfântul Nicolae, să lăsăm câteva vorbe ale unui anume domn Nicu, care pe mulți a marcat și influențat. Monah și om de cultură, adică o gravă și insultătoare contradicție pentru sensibilitățile culturale post-moderniste. (N. Steinhardt, Articole burgheze, Polirom, Mănăstirea Rohia, 2008).
Nu liberalismul, ci democrația a creat sufragiul universal…Dar democrația a învins, omorând liberalismul. Pretutindeni.
Adversar al omnipotenței populare e și Benjamin Constant, doctrinarul limitelor suveranității poporului, care a priceput că demagogia și despotismul se contopesc într-o formă unică. “Suveranitatea nu există decât într-un fel limitat”. Majoritatea nu are drepturi absolute. Împotriva lui Rousseau, reprezentantul absolutismului popular, liberalul Constant declară: “Nicio autoritate pe pământ nu e ilimitată, nici aceea a poporului, nici aceea a oamenilor care se dau drept reprezentanții lui…nici aceea a legii…”. Majoritatea nu se poate atinge de principalele libertăți individuale…Voința unui popor întreg nu poate proclama că e drept ceea ce e nedrept. Iar reprezentanții unei națiuni n-au dreptul să facă ceea ce națiunea n-are dreptul să facă ea însăși…Cât privește consimțământul poporului, el nu poate legitima ceea ce e ilegitim și, ca atare, nu poate delega nimănui o autoritate pe care n-o are.
Democrația îl critică pe dictator pentru că acaparează toată puterea pentru el, în loc s-o lase Poporului. Liberalii nu admit despotismul nici al unuia, nici al masei (sau al delegaților ei). Alta e dilema, nu între democrație și dictatură. Dictatura e democratică. În toate statele unde ea există astăzi, are acest aspect și e întemeiată pe votul și pe concursul efectiv al celor mai largi pături populare. Nu între democrație și dictatură se pune problema, ci între absolutism și liberalism.
Regimul parlamentar nu presupune democrația. A existat veacuri îndelungate în Anglia fără nicio semnificație democratică. În veacul al XIX-lea, votul a fost lărgit, dar partidul liberal n-a mers până la sufragiul universal (1832, 1867, 1884). Regimul parlamentar are o altă însemnătate: e o limitare a democrației.
Democrația e domnia oamenilor incompetenți și egoiști, iar parlamentarismul e domnia oamenilor competenți și ambițioși.
Liberalii pot fi aprigi susținători ai regimului parlamentar fără a înceta de a fi ostili democrației, care nu e o cale de mijloc, ci o extremă, situată la celălalt capăt al tiraniei.
Două primejdii sunt inerente democrației, îi sunt deschise două căi: anarhia și despotismul. E marele merit al lui Prevost-Paradol de a fi pus accentul pe cea din urmă (…). Democrații vorbesc de cauza libertății și cer puterea pentru mulțime. Ceea ce interesează însă mulțimea e buna ei stare. Libertățile politice o atrag numai întrucât e convinsă că îi pot fi de folos la cucerirea bunei stări materiale. Totdeauna, despotismul democratic se declară închinat exclusiv bunei stări a mulțumii.
Democrația înseamnă suveranitatea nemărginită a masei. Iată pericolul, iată eroarea. După Benjamin Constant, Prevost-Paradol evidențiază, la rândul lui, rezultatul fatal al ideii. Puterea publică devine infinită, datoriile statului se confundă cu funcțiunile asistenței, statul devine socialist. De la democrație la socialism e doar un pas.
Democrația nu poate fi conservatoare a libertății? Nu. Ea lunecă cu siguranță spre atotputernicie și introduce socialismul. Numai liberalismul e conservator. Pentru că presupune respectul drepturilor minorității (care în parlamentul englez se bucură de onoruri egale cu ale majorității și e intitulată „opoziția Majestății Sale”), pentru că pune cu mult deasupra voinței majorității un inatacabil drept natural.
Libertățile economice, în special, trebuie ținute departe de sfera de activitate a puterii publice (politice).
Democrația împinge regimul parlamentar spre guvernul opiniei publice, căruia totul îi este iertat. Schimbătoare, grozavă și anonimă zeiță. Opinia publică aparține fazei care nu se mai cheamă democrație, ci demofilie. Nu ne mai aflăm față cu un regim politic, ci cu o ideologie, cu filozofia inferiorității. Masa e divinizată ca atare. Tot ceea ce face, gândește sau spune e bun. Axa lumii e deviată. Toate inferioritățile dobândesc drepturi superioare.
Regimul parlamentar, creație a aristocrației engleze, nu are nimic de a face cu democrația. Liberalismul, creație a marilor burghezi și a nobilimii franceze liberale, îi e opus. Regimul parlamentar presupune respectul minorității, pe când în democrație majoritatea e tiranică. Liberalismul e întemeiat pe existența unui drept natural ce stă deasupra puterilor și patimilor masei, pe când democrația pune opinia mulțimii mai presus de orice, cu drepturi necontrolate.
Pentru democrație egalitatea e lucrul cel mai important, fie și cu prețul sclaviei. Pentru liberalism e mai de preț libertatea, a cărei condiție e existența unor elite.
Sumner-Maine mai afirmase că democrația va distruge liberalismul și că va opri progresul. Legislația intervenționistă și tiraniile noi adeveresc prima parte a prevestirii, sindicatele care se cristalizează și înțepenesc circulația socială sunt dovada caracterului mai mult static, anchilozat, pe care-l poate lua – în plin ev al progresului – o societate democratică.
Cine vorbește de libertate nu trebuie să uite că există anarhie. Individualistul poate deveni anarhist. În clipa aceea fiecare individ e statul însuși, e propria lui rațiune de stat. Eu sunt statul, spune eul. O spune mai bine Ludovic al XIV-lea, cu ferocitate și convingere. Așa se întâmplă ori de câte ori individul pierde credința în omenesc. Individul se transformă în propriul lui zeu. Libertatea, dacă nu e întovărășită de convingere, de conlucrare, de ideal, face din fiecare om o fiară. Fiecare se închină smerit poftei lui de zeificare.
Întru mulți ani în conștiința noastră, a tuturor, părinte Nicolae!
Tudor Smirna, 5 decembrie 2024:
Ron Paul: liberal, minarhist, pro libertate totală a piețelor, adept al respectului instituțional pentru individ și proprietatea sa, opus inflaționismului și subvențiilor, opus privilegiilor corporatiste, opus complexului militar industrial, dornic să încheie aventurile războinice ale Americii, izolaționist din acest punct de vedere, dar dușman al tarifelor sau protecționismului și avocat al liberului schimb internațional, însă dușman al imigrării sponsorizate de stat, creștin și conservator cultural, dar deschis libertății de asociere între oameni de orice fel, medic ginecolog opus avortului dar înțelegând dificultatea chestiunii și oferind soluția delegării problemei în subsidiar, la state sau comunitățile mai mici, în fine, om al sistemului, politician din Partidul Libertarian și apoi Republican, congressman, membru în diferite comitete și comisii.
Când a candidat pentru funcția de președinte, sistemul l-a linșat, de la neoconi, la socialiști, și chiar la liberali care ideologic erau aparent de-ai lui. Pentru că era anti-sistem și suveranist cu adevărat, adică pentru suveranitatea individului în fața statului.
Trump e o palidă copie a sa, ba chiar o caricatură. Ron Paul este adevăratul campion al măreției Americii și inspirația lui Trump, minus aberațiile protecționiste și inflaționiste ale celui din urmă.
Dacă ar candida unul ca el la președinție l-aș vota cu ambele mâini, as apăsa pe ștampila aia cu toată puterea și convingerea.
Dar nu avem nici pe departe așa ceva. Călin Georgescu, chiar dacă acum e linșat de stat, e opusul practic a tot ce susținea Ron Paul. Dincolo de toate bănuielile de minciună și impostură, știm sigur ce idei îl mână în luptă, le afirmă el și programul lui de guvernare. Vrea etatizare, naționalizări, călcarea proprietății și a libertății contractului în numele protecționismului, cere abolirea unei bune părți din capitalismul încropit aici, așa imperfect cum e. Cere taxe mărite și bănci de stat pentru a face inflație în voie, ca să folosească apoi banii pentru a subvenționa diverse bizarerii, în primul rând pentru ele un set de măsuri ecologice inspirate ideile depopulaționiste ale Clubului de la Roma. Nu dă doi bani pe libertatea individuală, de aceea cere acea formă de sclavie totală care este armata obligatorie. Se revendică de la curente istorice colectiviste, profund opuse libertății.
Studiind economie afli ca orice intervenție în libertatea societății tinde să aibă efecte de contagiune și o dinamică a acumulării măsurilor nocive până la mutilarea libertății și societății. De aceea se spune că libertatea este indivizibilă. Orice inconsecvență are consecințe expansive.
In scurt timp, ideile lui Georgescu ne-ar duce la o altă epocă de coșmar. Nu știu dacă este omul rușilor, dar chiar nu contează. Poate foarte bine sa fie un fenomen organic, exista premise pentru asta. Tik tok este o altă platformă a libertății de exprimare și nu contează ca e din China. Dacă oamenii nu au discernământ, nu-i poate nimeni feri de fake news, cu atât mai puțin niște birocrați și politicieni locali.
Georgescu ne propune câteva idealuri legitime, pacea fiind cel mai important acum. Problema e însă legată de mijloacele prin care consideră că la putem atinge. Și e mare. Mijloacele sunt ale războiului contra libertății. Nimic nu poate ieși bun din ele.
Am scris mai sus ca economist. Dar pot să spun ce cred și în calitate de creștin și conservator cultural despre teologia domnului Georgescu. Cred că este, de asemenea, plina de inconsecvențe, de ceea ce ortodocșii numesc eresuri. Pe scurt, un înșelat.
Mi-e milă de Călin Georgescu pentru linșajul public pe care-l suferă. Cred că are laturi admirabile și poate fi doar un om cu bune intenții. Dar nu e suficient. Propagă niște prostii periculoase care trebuie amendate fără ezitare.
Cele de mai sus sunt valabile și pentru o bună parte din politicienii actuali, ai partidelor așa zis suveraniste și nu numai, trecând fără probleme și asupra unei bune părți din cei care se declamă pro-europeni (orice ar însemna asta).
Vedem ce au făcut partidele care ne-au guvernat până acum și putem anticipa că nu se va schimba situația prea curând. Am avut semi-socialism de factură europeana și vom mai avea. Dar ce propun Georgescu și cei ca el este mult mai rău.
Andreas Stamate-Ștefan, 5 decembrie 2024:
Cauze, corelații și gânduri liberal conservatoare în preajma alegerilor prezidențiale
De-alungul timpului, am cochetat cu ideea de discuție economică cu mulți oameni din jurul meu, atât din cercul apropriat cât și alții. Utopistul libertarian (adept al privatizării, comerțului liber și monedei sănătoase) dialoga adesea cu realistul călduț liberal (adept, în genere, al ideii că „ce să-i faci, n-ai ce să-i faci, statul e bun, cât e el, cum e el, răul cel mai mic, hai la vot” etc.). Acum zece ani rău cel mai mic ne-a adus – în răstimp – răul cel mai mare. Aparent lucrurile n-au logică, dar cumva trebuie pusă ștampila, zic unii.
Educație pentru … economie
Vorbesc adesea cu studenții mei de mercantilismul secolelor XVI-XVIII și despre cum monarhii absolutiști puneau talpa pe economie, conferind privilegii (monopoluri, că asta e definiția originală a monopolului – privilegiu oferit de stat) și controlând activitatea economică, extrăgând avuție prin taxe, generând datorii, manipulând moneda (prin topirea și combinarea cu aliaje, multiplicând masa monetară și deci oferind populației inflație pe pâine, adică sărăcie).
Iar în relațiile externe promovând protecționismul, importuri reduse și subvenționarea exporturilor. De altfel, tipul acesta de economie chiar poate fi numită un soi de fascism, avant la lettre. Aruncați un ochi peste Mercantilismul: o lecție pentru timpurile noastre sau Mercantilism. Serving the Absolute State, două texte de Murray Rothbard. Știți ce viziune aveau monarhii aceștia? Că e nevoie de bani pentru a finanța (printre altele) și cheltuieli militare, adică erau pentru o economie reglementată și datorită faptului că lucrul ăsta aducea resurse pe care le puteau direcționa în ambițiile militare, expansioniste sau defensive pe care le aveau. Nu erau pro-pace și, de altfel, ideea de legătură între o activitate economică liberă (bazată în esență pe comerț liber) și pace se naște un pic mai târziu, după ce încep să fie vocali liberalii clasici precum Adam Smith, David Ricardo, Jean Baptiste Say, Frederic Bastiat toți influențați de ideea (iluminist-scoțiană) că există o natură a fenomenelor economice și o ordine naturală etc. Aceștia sunt printre primii care își pun sistematic întrebarea: putem face orice ne taie capul în politica economică?! Comerțul liber are puterea să instaleze pacea, protecționismul instalează războiul. Dar să revenim la subiect.
Liberalismul rămâne ceva de weekend, oricum
Sursele bibliografice, argumentele și raționamentele erau respectabile pentru liberalul călduț până la un punct, dincolo de care deveneau pur răsfăț intelectual sau cel mult un fel de e bine dragă că sunt unii care o mai zic așa, radical, dar hai să fim serioși, ideile acestea sunt utopii. Asta când nu fluturau eufemismul bias-ului psihologic, adică ești unilateral dezvoltat, susții o singură școală de gândire, deci ești subiectiv, deci n-ai dreptate. În viziunea lor, la școala lor, cultul statului arată deschidere cognitivă. OK! Poftiți la masă acum!
Să ne înțelegem, una e să cazi din libertarianism în liberalism căldicel, alta e să cultivi liberalismul căldicel pe post de plasă de siguranță și să te aștepți ca societatea să rămână guvernată de ideile unei autentice economii de piață. Cu cât ridici standardul mai sus, cu atât căderea nu se va simți prea tare. Trebuie deci țintit sus și mai vedem apoi cât coborâm de acolo. Dar cine țintește sus? Mai nimeni. Unde e PR-ul pentru idei autentic liberale și asumări de poziții intelectuale clare în direcția asta? Ia-l de unde nu-i! Acum câțiva ani, un antreprenor de succes din România îmi spunea hodoronc tronc (auzind că umblu cu idei liberale, un fel de cocktail Molotov pentru mediul politic local) că el e keynesist convins, fără a explica prea mult de ce. Nu generalizăm desigur, dar e vorba de liga mare. Oare cum o fi mai jos?!
Suntem ceea ce cultivăm
Acum ni se pune pe masă intervenționism de toate felurile. Unul e naționalist, altul e de tip european. În esență, amândouă vorbesc aceeași limbă, iar cel național adesea s-a inspirat din cel european. Mihail Manoilescu (1891-1950), un adept al protecționismului de tip corporatist și fost ministru al afacerilor externe (1940), autor al mai multor cărți, susținea ideea unui stat de tip ersatz, intervenționist-naționalist cu industrie și agricultură la adăpostul unor politici comerciale protecționiste.
Ai spune că fascismul economic al lui Manoilescu e altceva decât politica economică a UE. Nu neapărat! Priviți la protecționismul din agricultură al UE, priviți la industrialismul dirijat azi de stat prin politici de sustenabilitate și diversitate culturală, priviți cum filozofia care guvernează politica economică a UE e asistențialismul de toate felurile, priviți la politica monetară (un veșnic quantitative easing, stimularea consumului apoi țintirea inflației, generate de stimulare artificială). Toate duc către un model tipic fascist economic, doar că – oripilată fiind de această comparație – UE preferă să mute discuția sau accentul către o tehnocrație economică.
Păi la ce vă așteptați? Să plouă cu bani și pace?! Între economie și libertate există o relație de cauzalitate. Și trebuie s-o spunem și pe aia bună, există religii care nu sunt compatibile cu libertatea economică, credeți că se vor schimba cultural în UE?! E hilar. Apoi vin (și) marxiștii și o trântesc: UE e neoliberalism pur, dar totuși le e teamă de Călin Georgescu, și deci parcă mai bine cu neoliberalism. Păi l-ați creat pe Călin Georgescu prin propria ignoranță (lăsăm acum deoparte ideea că nu-i neoliberalism de fapt, ci etatism, intervenționism).
În România nu există nicio voce publică care să atace demența ecologistă și nici modelul redistributiv european. Fasciștii erau preocupați și de ce mănânci și de cât te miști, de educație fizică, dar și de eugenie. Azi fascismul tradițional e deghizat în ecologism, ca să dăm doar un exemplu. Iar cei care ți-ar naționaliza farfuria și frigiderul sunt pur și simplu comuniști, după celebra butadă despre ecologiști: sunt verzi pe dinafară, dar roșii pe dinăuntru. Discursul ecologist galvanizează sute, mii de tineri, care nu citesc nimic, doar scrollează reel-uri despre cum planeta poate deveni curată prin măsuri anticapitaliste. În plus, partidele ecologiste urcă și în sondaje, dar și în alegeri. Iar despre extremismul ecologist nimic. Cât privește atitudinea față de moralitate, Europa își uită tot mai mult valorile creștine care au fondat-o.
Lumea modernă a ajuns chiar să definească „progresul” în funcție de cât de tare se îndepărtează de moralitatea creștină. Dacă creștinismul condamnă avortul, actele homosexuale și sinuciderea, atunci legea seculară, care bineînțeles că nu trebuie să fie contaminată de considerații religioase, trebuie să le susțină ca „drepturi”. Chiar și infanticidul și pederastia trăiesc o renaștere, iar susținătorii încearcă să le obțină statut legal. Între timp, războiul modern a depășit nu doar ceea ce nu era permis în vechile timpuri dar și ceea ce era de neconceput. (Sobran, 2018)
Dacă politicile publice din UE privind sexualitatea au convergențe cu ideea eugenistă, nu mă pronunț, depinde de ce vede fiecare. Aș tinde să zic că au, la nivel soft și cu un PR bine gândit să ducă în direcția progresist-umanistă. Dar să revenim la economie. Privatizările suspecte din România au rămas nelămurite până azi prin totala absență a unui discurs curat liberal (nu finanțează nimeni așa ceva), iar ura și / sau teama față de liberalism îmbracă diverse haine, din care cea mai evidentă e cea a țării vândute pe nimic. Însă e datoria fiecăruia să se școlească.Ludwig von Mises spune:
Nimeni nu poate ocoli în vreun fel responsabilitatea personală care îi incumbă. Oricine nu consimte să cerceteze, atât cât îi stă în putință, toate problemele relevante, renunță de bunăvoie la dreptul său dobândit prin naștere, în favoarea unei auto-decretate elite de supraoameni. În asemenea chestiuni de importanță vitală, încrederea oarbă acordată „experților” și acceptarea necritică a sloganurilor și prejudecăților populare înseamnă abandonarea auto-determinării și cedarea în fața dominației altora. Date fiind condițiile de astăzi, nimic nu poate fi mai important, pentru fiecare om inteligent, decât teoria economică. Miza este propria sa soartă și aceea a urmașilor săi. (Acțiunea umană, p. 906).
Planificarea are multiple fețe, nu e doar rusească
Philipp Bagus a scris acum vreo zece ani o carte necitită suficient, despre cum în Europa a câștigat partida socialistă, asta încă de la născare. De atunci, UE a devenit ușor, ușor o comunitate a privilegiilor, în care fiecare țară păstrează oficial retorica economiei de piață, în timp ce la nivel extern promovează fățiș izolaționismul (suveranismul) economic. Iată ce spune profesorul Jesús Huerta de Soto despre cartea lui Bagus:
Analiza teoretică a lui Bagus scoate în evidență și mai clar abordarea inflaționistă a Eurosistemului, considerat ca un mecanism autodistructiv, ce conduce la o masivă redistribuire în interiorul UME, cu stimulente pentru guverne de a utiliza Banca Centrală Europeană (BCE) ca un instrument de a-și finanța deficitele. El arată că noțiunea de „Tragedy of the Commons”, pe care eu însumi am aplicat-o în cazul sistemului bancar cu rezerve fracționare, se pliază, de asemenea, pe structura Eurosistemului, în care diferite guverne pot exploata valoarea monedei unice.
Ce aduce asta? (mai ales când pui pe deasupra și politici iresponsabile de migrație liberă)? Extremism! Adică fiecare încearcă să se apere. Extremismul în UE a crescut tocmai pentru că sursele bibliografice, argumentele, raționamentele rămân pentru liberalul căldicel un simplu exercițiu intelectual. El se simte încă prin anii ’50 ai secolului XX când din monstruozitatea cataclismelor militare se negociază și se naște o lume mai liberă. Sigur, în raport cu perioada interbelică, primii zece, douăzeci de ani ai UE au fost ani de economie liberă. Însă politicile intervenționiste de după și cele din prezent măresc ecartul / inegalitatea socială, creează conflicte de clasă, iar politicienii care promit marea cu sarea vor apărea, inevitabil, și vor avea succes. Iar cei echilibrați vor dispărea. În UE ce tipuri de politicieni vi se pare că populează tot mai des scena?!
Și totuși, educație pentru … libertate
Fără acest pol ferm al educației pentru libertate economică, varianta care ne rămâne e de liberalism călduț, gata oricând să se prostitueze pentru echilibrul bugetar (adică menținerea unor privilegii), dezvoltare via fonduri europene, inflație coordonată la nivel european sau filozofia farfuriei / mașinii / casei sustenabile. Deci ceva ce va duce în extremism, mai ales dacă iriți și sensibilitățile creștine ale unei nații.
Acum avem două variante cel puțin la fel de inconsecvente politico-economic. Avem o propunere de stat intervenționist (cu tendințe socialiste exprimate ferm și excesiv de îngăduitor cu modelul rusesc) care propune pace (or, o economie controlată va genera belicozitate în relațiile externe) și o variantă de stat intervenționist (cu tendințe progresiste cultural exprimate ferm, bazat pe un liberalism călduț, deci mai suplu, mai cu privatul) dar în logica UE, asistențialist-inflaționistă, care e total pro-război (or, se ridică întrebarea cu ce resurse vei finanța aceste cheltuieli dacă ți se vor cere?!). M-aș aștepta ca oamenii ce insistă cu ardoare să se continue războiul să priceapă minimal acest argument, că prosperitatea pe care au câștigat-o este și ca urmare a faptului că s-a evitat războiul. Războiul va aduce inflație – datorii – sărăcie și adâncirea extremismului. Și eugenisme de toate felurile.
Deci, în brațele Rusiei nu ajungi așa ușor, cu unul care vine și se auto-proclamă guru, ci ajungi prin trădarea unor idei, iar ăsta e un proces îndelungat, în care lenea și comoditatea se impun. Și aș tinde să zic că e vorba de trădarea ideilor liberale și libertariene. Lupta e tot timpul o luptă a ideilor, dar pare că ne trezim o dată la patru, cinci ani.
We are all in this business, ca să fim sinceri și smeriți.
