[Cu urări pentru un nou an cât mai burghez și cu un stat social cât mai mic, vă ofer mai jos un pasaj din capitolul „Asistența și statul asistențial” din Manifestul liberal de Murray Rothbard (fără note de subsol).]
În plus față de impactul religiei și diferențelor etnice asupra valorilor, profesorul Banfield, în strălucita sa carte The Unheavenly City, a demonstrat importanța a ceea ce el numește cultura „clasei superioare”, sau a „clasei inferioare”, în influențarea valorilor membrilor. Definițiile „clasei” la Banfield nu sunt legate strict de nivelul venitului sau de statut, dar tind să se suprapună puternic cu aceste definiții mai comune. Definițiile sale de axează pe diversele atitudini vizavi de prezent și viitor: membrii claselor superioare și de mijloc tind să fie orientați către viitor, să aibă scopuri clare, să fie raționali și disciplinați. Oamenii din clasa inferioară, pe de altă parte, tind să aibă o puternică orientare către prezent, sunt capricioși, hedoniști, lipsiți de scopuri clare și, deci, fără dorința de a-și găsi un loc de muncă sau o carieră consistentă. Oamenii care împărtășesc primele valori tind să aibă venituri mai mari și locuri de muncă mai bune, iar cei din clasa de jos tind să fie săraci, șomeri și asistați. Pe scurt, soarta economică a oamenilor tinde să fie pe termen lung responsabilitatea lor internă, mai degrabă decât să fie determinată – așa cum insistă întotdeauna socialiștii – de factori externi. Astfel, Banfield citează rezultatele lui Daniel Rosenblatt despre lipsa de interes a săracilor din mediul urban pentru îngrijirea medicală, datorată „lipsei generale de orientare către viitor”:
De exemplu, verificarea regulată a automobilelor pentru detectarea defecțiunilor într-un stadiu incipient nu face parte din sistemul general de valori al sărăcimii urbane. De asemenea, obiectele casnice sunt adesea folosite și aruncate, în loc să fie reparate într-un stadiu mai timpuriu al dezintegrării. Cumpărăturile pe credit sunt acceptate cu ușurință, fără a se conștientiza durata lungă pe care se vor face plățile.
Trupul poate fi privit pur si simplu ca o altă categorie de obiecte care pot fi folosite fără a fi reparate. Astfel, dinții nu sunt îngrijiți la dentist; mai mult, nu există un interes în îngrijirea dinților, fie ea gratuită sau nu. În orice caz, dinții falși nu sunt folosiți pe scară largă. Examinările oculare corective, chiar și pentru cei care poartă ochelari, sunt adesea neglijate – indiferent de disponibilitatea resurselor clinice. Este ca și cum clasa de mijloc privește trupul ca pe o mașină care trebuie întreținută și menținută într-o stare de funcționare perfectă, fie prin mijloace protetice, refacere, chirurgie estetică sau tratament continuu, pe când săracii privesc trupul ca pe ceva cu o perioadă de utilitate limitată: de care te bucuri din plin la tinerețe și pe care îl suferi cu stoicism pe măsură ce ajungi în vârstă și decrepit.
Banfield observă, mai departe, că mortalitatea clasei inferioare este, și a fost timp de generații, mult mai mare decât cea a claselor superioare. Mare parte din diferență este cauzată nu atât de veniturile mici în sine, cât de valorile sau cultura cetățenilor din clasa inferioară. Astfel, cauzele specifice și principale pentru clasa inferioară sunt alcoolismul, consumul de narcotice, omuciderea și bolile venerice. Mortalitatea infantilă a fost și ea mult mai mare pentru clasele inferioare, ajungând să fie de două și trei ori mai mare decât cea a grupurilor superioare. Faptul că acest lucru se datorează valorilor, mai degrabă decât nivelului veniturilor, poate fi văzut din comparația pe care o face Banfield între imigranții de la începutul secolului, cei de origine irlandeză și evreii veniți din Rusia în New York. Imigranții irlandezi erau, în acea epocă, orientați în general către prezent și cu atitudini de clasă inferioară, pe când evreii ruși, cu toate că trăiau în locuințe aglomerate și cu un nivel al veniturilor probabil mai mic decât al irlandezilor, erau neobișnuit de orientați către viitor, cu scopuri clar definite și cu valori și atitudini de clasă superioară. La începutul secolului, speranța de viață a unui imigrant irlandez în vârstă de 10 ani era de doar 38 de ani, pe când a imigrantului evreu rus era de 50 de ani. Mai mult, într-un studiu din 1911-1916, făcut în șapte orașe, mortalitatea infantilă era de peste trei ori mai mare pentru cei cu veniturile cele mai mici față de grupurile cu veniturile mai mari, mortalitatea infantilă a evreilor era foarte scăzută.
Situația este similară și în cazul șomajului – care are, evident, o legătură strânsă cu sărăcia și asistența. Banfield citează rezultatele profesorului Michael J. Piore referitoare la „neangajabilitatea” multora sau majorității șomerilor cu venituri permanent scăzute. Piore a descoperit că problema nu era atât găsirea sau învățarea îndemânărilor necesare pentru locurile de muncă stabile și bine plătite, cât era lipsa fibrei personale pentru păstrarea unor astfel de locuri de muncă. Aceste persoane sunt tind să practice absenteismul extins, să își părăsească locul de muncă fără să anunțe, să fie neascultătoare și, câteodată, să fure de la angajator. Mai mult, studiul lui Peter Doeringer despre piața muncii din „ghetoul” bostonez din 1968 a constatat că aproximativ 70% dintre candidații care erau trimiși de către centrele de ocupare din cartier au primit locuri de muncă – dar mai bine de jumătate dintre aceste oferte au fost refuzate și, dintre cele acceptate, doar aproximativ 40% dintre noii angajați și-au păstrat locurile de muncă timp de o lună. Doeringer a concluzionat: „O mare parte a șomajului din ghetou pare că este rezultatul instabilității lucrătorilor mai degrabă decât lipsei de locuri de muncă.”
Este foarte interesant să comparăm descrierile făcute acestui refuz comun al șomerilor din clasa inferioară de a se angaja pe termen lung, pe tonul glacial dezaprobator al profesorului Banfield, pe de o parte, și pe cel foarte aprobator al sociologului de stânga Alvin Gouldner. Banfield: „Oamenii obișnuiți cu stilul de viață al străzii, cu traiul pe seama femeilor asistate și cu «golăniile», arareori sunt dornici să accepte rutinele terne ale locurilor de muncă «bune».” Analizând lipsa de succes a lucrătorilor sociali în atragerea acestor oameni „dinspre viața iresponsabilă, senzuală și plină de agresivitate gratuită”, Gouldner afirmă că ei consideră neatractiv acest schimb potențial:
Să renunți la promiscuitatea sexuală, la agresiunea facilă și la spontaneitatea dezlănțuită … și tu, sau copiii tăi, veți fi admiși în lumea celor trei mese bune pe zi, la liceu și poate chiar la facultate, în lumea cardurilor de credit, a locurilor de muncă sigure și a respectabilității.
Este interesant că, aflați la capetele opuse ale spectrului ideologic, atât Banfield, cât și Gouldner cad de acord asupra naturii esențiale a acestui proces, în ciuda judecăților de valoare contrastante pe care le fac: mare parte din șomajul persistent al clasei inferioare, și deci a sărăciei, este cauzat voluntar de către șomeri înșiși.
Atitudinea lui Gouldner este tipică pentru socialiștii și stângiștii actuali: este rușinos să încerci să impui, chiar și fără coerciție, „valorile clasei de mijloc” sau „burgheze” culturii naturale a clasei de jos, cu glorioasa ei spontaneitate. Poate că e foarte bine așa; dar nu te aștepta – sau chiar pretinde –, apoi, ca aceeași burghezie, care muncește din greu, să fie forțată să susțină și să subvenționeze aceste valori parazitare ale leneviei și iresponsabilității, pe care le detestă – și care sunt evident disfuncționale pentru supraviețuirea oricărei societăți. Dacă oamenii vor să fie „spontani”, n-au decât să fie pe timpul și cu resursele lor, și să suporte consecințele acestei decizii, nu să folosească forța de coerciție a statului pentru a-i obliga pe cei muncitori și lipsiți de „spontaneitate” să ia asupra lor consecințele. Pe scurt, sistemul asistențial trebuie abolit.
Dacă problema majoră a săracilor din clasa de jos este orientarea iresponsabilă către prezent, și dacă trebuie să fie impuse valorile „burgheze” ale orientării către viitor pentru scoaterea oamenilor din dependență și asistență (cu tot respectul pentru Mormoni), atunci aceste valori ar trebui măcar încurajate, nu descurajate în societate. Atitudinile socialist-stângiste ale lucrătorilor sociali îi descurajează direct pe săraci prin hrănirea ideii că asistența este un „drept” și o creanță morală asupra producției. Mai mult, disponibilitatea facilă a cecului asistențial promovează evident orientarea către prezent, lipsa chefului de muncă și iresponsabilitatea celor care îl primesc – perpetuând astfel cercul vicios al sărăciei-asistenței. După cum spune Banfield, „probabil că nu există o cale mai bună de a converti oamenii la traiul de pe azi pe mâine decât să dai oricui un cec asistențial generos.”
