Ministrul spaniol al economiei, Luis de Guindos, a proclamat recent să s-au pus „bazele pentru ca astfel de crize precum cea prin care am trecut să nu se mai producă”. Siguranța afirmației aduce aminte de infatuarea cu care Irving Fisher, faimosul monetarist american, anunța „un platou permanent înalt” al bursei chiar înainte de prăbușirea din 1929, în care Fisher și-a pierdut practic toată averea.
Motivul împăunării oficialului spaniol este recenta măsură de a crea o bancă de rebuturi, prin noua lege de restructurare a entităților de credit . Aceasta creează și cadrul naționalizării mai facile a băncilor și alte prevederi la fel de periculoase și străine de orice idee de piață liberă și autonomie individuală. Este ultima dintr-un șir de legi date pentru rezolvarea crizei financiare de proporții care afectează Spania de câțiva ani.
Ideea de bancă rea, către care să fie transferate activele toxice din restul sistemului bancar, a fost propusă spaniolilor de către statele zonei Euro ca o condiție pentru acordarea unui nou sprijin financiar, de care Spania are neapărată nevoie. Sursa nebuniei nu este așadar, locală, ci generalizată la întregul sistem Euro. Că Europa este lovită de boala bancherului nebun nu este o noutate, însă manifestările sunt din ce în ce mai surprinzătoare.
Crearea unei bănci a tuturor relelor financiare ca un fel de război pentru sfârșitul tuturor războaielor este încă un pas mai departe de soluția evidentă pentru orice persoană cu o minimă cunoaștere a felului în care funcționează o piață, fie ea și cea de cartofi. Dacă ai produs mai mult decât se cere și la un cost mai mare decât prețul acceptat pe piață, lichidezi stocurile pentru a minimiza pierderile. Soluția lichidării cât mai rapide și radicale este binecunoscută în mediul de afaceri, dar neacceptată de elitele politice și financiare.
Expresia „active toxice” este folosită pentru creditele cu șanse foarte mici de a fi recuperate, iar în cazul particular al Spaniei, pentru fondurile acordate de bănci investitorilor din sectorul construcțiilor și terenurilor. Bula imobiliară spaniolă este de notorietate pentru proporțiile uriașe luate în anii dinaintea crizei.
Dacă piața ar fi fost lăsată să-și urmeze cursul firesc, proprietățile supraapreciate ar fi fost reevaluate imediat la prețuri mult mai joase, băncile și acționarii lor ar fi suferit pierderi imense, iar procesul care ar fi putut dura câteva săptămâni, și nu câțiva ani, s-ar fi sfârșit cu vaporizarea unei mari părți a sectorului bancar. Aceasta ar fi fost partea vizibilă.
Partea invizibilă, sau prea puțin discutată, ar fi fost compusă din următoarele imagini: imobiliarele transferate ca premiu către noii și fericiții proprietari care au rezistat tentației îndatorării chiar și cu venituri sau afaceri modeste, un sector bancar asanat și gata de regenerare pe baze mai sănătoase, o structură economică flexibilizată și cu fundațiile coordonării capitalului reconstruite.
Pe de altă parte, propunerea de reformă etatistă axată pe crearea băncii de rebuturi urmărește același scop de însănătoșire a sectorului bancar și restartare a creșterii economice, însă cu mijloacele cele mai neinspirate și nedrepte. Soluția adoptată este centralizarea, controlul de stat și naționalizarea pierderilor, așa cum s-a întâmplat prin formarea conglomeratului Bankia din Caja Madrid și alte șase bănci similare. Toate eforturile oficiale din zona Euro de la începutul crizei financiare și continuând cu criza datoriilor publice au fost însă țintite spre protejarea clasei bancherilor, a politicienilor și a birocraților.
Măsura naționalizării pierderilor prin crearea băncii rele este și lovită de senilitate, pentru că există deja exemplul creat de Irlanda în 2009, departe de a fi considerat un succes. Și, într-un sens mai general, există exemplele paraliziei și adâncirii crizelor în depresiuni prelungite, marcate de fenomenul depresiunii în depresiune, atunci când statul intervine cu reglementări extinse. Cel mai notoriu este cazul crizei din 1929, care a fost urmată de instaurarea unui regim de fascism economic și, firesc, de Marea Depresiune care nu a cedat până în 1946. Pe de altă parte, există crize adânci de care nu prea se vorbește, ca acea din 1920, în care recuperarea la fel de vertiginoasă a durat unul sau doi ani, iar acest lucru s-a datorat atitudinii laissez-faire cu care a fost întâmpinată.
Măturarea prafului toxic sub preșul public al băncii de rebuturi nu va ajuta pe nimeni, ci va adânci problemele economice ale Europei. În schimb, sectorul bancar ar trebui să fie lăsat și mai liber decât înainte de 2008. În linii mari, băncile ar trebui să fie puse pe picior de egalitate cu orice alt agent economic, adică lipsite de privilegiul rezervelor fracționare, care stă la baza producției nestrăvilite de bani și credit, și care duce în cele din urmă la ruina tuturor. Apoi, piețele ar trebui să poată alege liber și moneda în care doresc să tranzacționeze, acest drept fundamental constituind bariera ultimă în calea inflației și monopolului de stat.
[Comentariu apărut inițial în Finanțiștii]
