Există economiști care susțin că economiile est-europene suferă de pe urma influxului masiv de capital care provoacă aprecierea monedelor. Ei cred că statele din regiune trebuie să reglementeze intrările de capital și să limiteze contractarea de credite în valută, altminteri creșterea economică va avea de suferit. Aceasta este o proastă soluție la o problemă prost formulată.
Care este cauza aprecierii în masă a monedelor din estul Europei? Politica inflaționistă a statelor dezvoltate, în special politica banilor ieftini dusă de Fed și BCE. Ce se întâmplă dacă BNR ține cursul fix – mai precis, dacă împiedică aprecierea leului? Ea intervine pe piață și cumpără „surplusul” de valută care, altminteri, ar provoca aprecierea leului. În consecință, rezervele valutare cresc simultan cu creșterea masei monetare interne (cumpărând dolari sau euro BNR vinde lei). Practic, acest proces permite importul inflației americane, cu toate efectele ei.
Producția monetară duce la ieftinirea banilor (față de valoarea pe care ar fi avut-o în absența creșterii emisiunii monetare de bani). Nu e nicio noutate, la fel se întâmplă și pe piața merelor, de pildă. Așa ne spune analiza cererii și ofertei, care se învață în anul I de facultate. Cel mai important efect al emisiunii monetare este redistribuirea avuției: cei care pun mâna pe noul flux monetar repede, adică înainte ca acesta să își exercite efectele asupra ansamblului prețurilor, au de câștigat, pentru că practic veniturilor lor cresc în timp ce își pot efectua cheltuielile în bună măsură la vechile prețuri, care nu au apucat să crească; cei care sunt atinși de inflație mai târziu au de pierdut, pentru că ei suportă efectele producției de bani mai cu seamă pe partea cheltuielilor decât a veniturilor (până să le crească salariile majoritatea prețurilor s-au scumpit deja).
Când SUA emite bani, guvernul, bancherii și cei mai importanți ordonatori de credite (adică cei care se îndatorează primii) au de câștigat… ceea ce pierde restul societății. Acum, dolarul este o monedă internațională, ceea ce înseamnă că producția de dolari își face simțite efectele la scară globală. Adică redistribuția operată de Fed este inter-statală. Străinii, precum românii, sunt situați relativ departe de punctul de injectare al dolarilor în economie, ceea ce îi poziționează mai degrabă în tabără pierzătorilor, a celor impozitați prin inflație. Practic, expansiunea monetară în cazul dolarului produce nu doar un transfer de avuție în interiorul societății americane, ci și, by and large, de la restul lumii către societatea americană. Economistul francez Jacques Rueff a făurit acum multe decenii expresia „deficit fără lacrimi”, tocmai pentru a exprima avantajul de care se bucură națiunea americană în fața celorlalte popoare ca urmare a puterii de a inflaționa la scară globală.
Cum ziceam, ce se întâmplă dacă BNR ține cursul fix? Un export de venit – de la români către americani. Vă rog să rețineți că nu spun că fiecare american iese avantajat din acest proces; întortocheate sunt căile inflației (adică circuitul bănesc)! – este posibil ca unii români să-și vadă bunăstarea crescând relativ la bunăstarea unor americani. Ceea ce spun este că România ca societate pierde, în vreme ce SUA ca societate câștigă. Nu așa ar sta lucrurile dacă banii creați de Fed s-ar strecura în economie în principal prin creditele date de bănci în România, dar acesta este mai mult un scenariu SF.
Acum, importând inflația americană România importă întreaga structură distorsionată a prețurilor relative. Vreau să spun că România va experimenta același boom economic ca și SUA – acesta este un al doilea efect important al expansiunii monetare (valabil când această expansiune se produce pe canalul creditului, practic valabil în timpurile pe care le trăim). Deci nu doar că pierdem bunăstare relativ cu SUA, dar ne mai și distorsionăm economia și sădim semințele propriei crize.
Poziția mea este că BNR ar trebui să permită aprecierea leului, adică să adopte un comportament Hands off pe piața valutară și să se abțină de la tipărirea de lei. Poate leul s-ar duce spre 3,5 lei euro sau chiar spre 3 lei euro – nu știu. Cursul de schimb, ca orice preț, este ceva ce rămâne de descoperit pe piața. Știu că unii vor spune că la acest nivel exportatorii vor avea de suferit. Da, dar nu de bunăstarea exportatorilor trebuie să se preocupe economistul, ci de bunăstarea națiunii. Exportul este o afacere, la fel ca și importul, la fel ca și apicultura sau producția de shaorma. Misiunea economistului nu este să apere un grup de interese (producători) așa cum vedem că se întâmplă adesea în mass-media, ci să evidențieze efectele unei politici asupra ansamblului societății.
Ce s-ar întâmpla în cazul aprecierii leului ar fi deflația relativă a prețurilor interne în raport cu cele externe, mai corect spus deflația prețurilor exprimate în lei față de prețurile exprimate în valută. Pentru numeroși români, ale căror salarii sunt plătite în lei nu în valută, această politică ar avea beneficii evidente – accesul mai facil la importuri: echipamente electrocasnice, autoturisme, vacanțe în străinătate incomparabil mai ieftine.
Însă marele avantaj al acestei politici ar fi altul; anume, acela de a oferi întreprinzătorilor români și străini depotrivă o monedă sănătoasă, demnă de încredere, în care ei își pot contabiliza cheltuielile și veniturile în mod realist, fără să fie afectați de iluzia monetară. Existența unei monede sănătoase ar oferi posibilitatea evitării angajării resurselor în investiții nesustenabile. Nu spun că România ar scăpa în totalitate de marasmul economic declanșat de inflația dolarului sau a euro. Dar în absența acestei politici suntem condamnați să suportăm ciclul economic.
Aș mai putea adăuga multe lucruri, dar îmi este teamă că deja am depășit răbdarea multor cititori. Vreau să închei spunând doar că, dacă toate statele lumii ar adopta această politică, de la țările arabe și China până la România, atunci inflația dolarului ar deveni vizibilă imediat, provocând deprecierea catastrofală a dolarului și, posibil, dispariția acestuia din poziția de monedă de rezervă mondială. O politică laissez-faire ar duce la amendarea băncilor centrale care inflaționează cel mai mult (Fed și BCE) și le-ar forța să își revizuiască comportamentul, riscând altminteri hiperinflația și desființarea sistemului monetar bazat pe dolar și euro.
Articol preluat de pe blogul autorului: Logica economică
