Video: lansarea Acţiunii Umane

Institutul Mises · 16 octombrie 2018

Pe 9 octombrie 2018, am lansat Acţiunea Umană. Filmarea evenimentului, aici:

Comentează

Lume multă aseară, la lansarea Acţiunii Umane

Institutul Mises · 10 octombrie 2018

Pentru cei care nu au putut ajunge, în curând vom pune online filmarea discuţiilor.

Comentează

Lansare a tratatului Acţiunea Umană

Institutul Mises · 02 octombrie 2018

Institutul Ludwig von Mises România şi Academia Privată vă invită marţi, pe 9 octombrie 2018, la lansarea tratatului Acţiunea umană de Ludwig von Mises.

Vorbitori vor fi traducătorul Dan Cristian Comănescu, prefaţatorul Mihai-Vladimir Topan şi profesorul Bogdan Glăvan, alături de alţi invitaţi care sunt familiari cu opera misesiană. Moderatorul întâlnirii va fi Tudor Smirna.

Publicarea în limba română a tratatului Acţiunea umană a fost un obiectiv vechi al Institutului Mises şi avem acum ocazia să ne bucurăm că s-a realizat, în condiţii editoriale şi grafice de excepţie. Vă aşteptăm peste o săptămână la o dezbatere despre importanţa acestui tratat şi mizele răspândirii ideilor economice şi sociale sănătoase.

Cartea va fi disponibilă la preţ promoţional.

Evenimentul va avea loc la Ceai la Vlaicu, în str. Aurel Vlaicu nr. 47, de la ora 7 seara.

Puteţi confirma pe facebook.

Comentează

Gânduri despre referendum

Mihai Tănăsuică · 27 septembrie 2018

Câteva gânduri despre motivele pentru care voi merge la referendum şi voi vota DA:

1. Cred că aceasta este poziţia liberală/libertariană corectă. S-a insistat foarte mult pe ideea că modificarea constituţiei ar echivala cu o restrângere a drepturilor unei minorităţi. Discuţia despre care anume drepturi sunt restrânse este destul de confuză şi pendulează între variante naive, patetice, de tipul „li se îngrădeşte dreptul de a iubi” până la exprimări mai serioase – li se interzice „dreptul la căsătorie” (deci căsătoria e un drept ca atare – nu merită discutată pentru că este o pretenţie la fel de tâmpă precum „dreptul la sănătate” sau „dreptul la educaţie”) şi dreptul de a contracta liber. Pe aceasta din urmă o găsesc ca fiind cea mai demnă de luat în seamă. Cred că există cel puţin două obiecţii pentru argumentul că limitarea căsătoriei la parteneri de sex opus limitează dreptul contractual:

Prima: nu este foarte clar că actul căsătoriei reprezintă un contract. Dacă este un contract, care este mai precis obiectul contractului? Căsătoria este, după părerea mea, mai degrabă un angajament, o promisiune. Te angajezi faţă de o altă persoană că vei face (sau vei încerca) să faci anumite lucruri, însă nu are loc efectiv o tranzacţie. Viitoarea soţie îmi poate promite că mă va iubi până la adânci bătrâneţi şi că-mi va fi aproape la bine şi la rău, însă acestea nu constituie un contract cu caracter executoriu. Nu mă pot duce peste 10 ani să o trag la răspundere că mă iubeşte mai puţin sau nu aşa cum credeam eu, decât (eventual) moral. Sentimentele, fidelitatea, devotamentul, nu pot face obiectul unui contract explicit pentru că nu sunt cuantificabile. Ele sunt un imperativ moral, nu unul etico-juridic. Care pot fi criteriile după care judecăm fidelitate? Sau pentru devotament? E evident absurd să pretinzi că închei un contract referitor la ceva ce nu poţi defini nici măcar aproape de ce am numi un mod rezonabil, cât de cât precis.

A doua: putem spune că instituţia căsătoriei a fost redusă (şi subliniez cuvândul redusă) la un soi de contract de către stat. Şi cu toate că unele aspecte a ceea ce numim căsătorie sunt reductibile la o formă contractuală, ele nu o epuizează. În plus, forma contractuală la care a redus statul căsătoria nu este una strict bilaterală, în care două părţi se pun de acord asupra ceva în mod voluntar şi angajează strict proprietatea lor privată în contractul respectiv. Căsătoria reglementată de stat este, dacă păstrăm analogia, un contract cu 3 părţi – partenerii, care constituie părţile voluntare şi statul. Complicaţia derivă din faptul că termenii contractuali sunt stabiliţi şi impuşi prin forţa coericitivă a statului. Evident că partenerii au libertatea de a accepta sau refuza condiţiile propuse de stat, dar ne punem întrebarea dacă, de exemplu, este cu adevărat un drept (sau o libertate) ca un cuplu să primească 1500 de lei pentru faptul că este căsătorit de către instituţiile statului? Ca orice relaţie cu statul, căsătoria astefel definită, implică atât constrângeri cât şi beneficii. Faptul că două persoane acceptă voluntar unele constrângeri este mai puţin problematic, dar faptul că acceptă unele beneficii (oricât de mici - să reţinem că ele mereu pot şi, dacă experienţa ne învaţă ceva, vor fi extinse), care, oferite fiind de stat, implică în mod necesar o ingerinţă asupra proprietăţii altora (fie şi numai prin taxare), ridică proteste juste.

Trebuie să reţinem că şi căsătoria hetero, aşa cum este ea reglementată în prezent, reprezintă un abuz. Căsătoria nu are ce căuta în apanjul statului.

2. S-a bătut multă monedă pe ideea de egalitate de tratament. Dacă unora li se permite, de ce nu li se permite şi celorlalţi? Găsesc interesant faptul că, cel mai probail, cu excepţiile de rigoare, cei care susţin un argument de acest timp sunt aceiaşi care vociferează ca toată societatea este taxată, mai puţin Biserica. Dacă admitem că statul este o instituţie de forţă nelegitimă, că taxarea reprezintă extragerea coercitivă de resurse, adică o încălcare a proprietăţii private, a te plânge că o persoană sau un grup de persoane se eschivează de la această agresiune, echivaleaza cu văicăreala lui Gigel că Ionel a luat doar 3 palme de la golanii de la colţ, în timp ce el a luat 7.

Similar, dacă ce am spus la punctul 1 este corect şi extinderea căsătoriei reglementate de stat este o extindere a intervenţiei agresive, atunci faptul că nu există egalitate de tratament nu poate decât să ne bucure. Pentru moment, relaţiile non-hetero sunt nereglementate, ceea ce este compatibil cu o poziţie libertariană.

3. Susţinătorii taberei opuse, pro-căsătorie same-sex, au şi un număr de revendicări valide. Printre ele s-ar număra: probleme legate de vizita partenerului bolnav în spital (şi, mai complicat, luarea de decizii cu privire la soarta acestuia în cazuri de boală gravă), drepturi de moştenire, posibilitatea de a lua credite în comun etc. Trebuie spus din capul loculuui că dacă acestea sunt motivele pentru care se doreşte legalizarea căsătoriei între persoane de acelaşi sex, atunci comunitatea LGBT nu trebuie decât să pledeze pentru rezolvarea acestor probleme punctual. Să ceară respectarea strictă a contractelor, de exemplu, nu căsătoria. Faptul că spitalele de stat nu permit anumite aranjamente este o consecinţă a faptului că sunt de stat, nu a faptului că nu avem căsătorii gay. Acest lucru ar putea foarte uşor să fie soluţionat pe o piaţă liberă a serviciilor medicale pe care, cel mai probail, vor apărea spitale gata să satisfacă nevoile respective. Faptul că băncile oferă anumite facilităţi cuplurilor căsătorite (hetero în cazul nostru) poate fi, fie o consecinţă legislativă şi atunci trebuie pledat pentru liberalizarea sistemului bancar, fie o consecinţă a exercitării dreptului de proprietate al băncilor, caz în care a cere intervenţia statului înseamnă a cere agresiune împotriva băncilor şi a nega dreptul acestora de proprietate. În niciun caz o intervenţie nu o corectează pe alta. Idem pentru restul doleanţelor de acest tip.

4. Deşi este un argument inductiv, nu putem fi orbi la experienţe similare cu legalizarea căsătoriei între persoane de acelaşi sex în alte state. Peste tot mişcarea LGBT a fost vădit anti-liberală, nu pro-libertate. Câtă vreme statul controlează atât de multe aspecte ale vieţii noastre precum educaţie, sănătate, sistem monetar-bancar, cenzurarea mediilor de comunicare prin CNA şi alte organisme precum consiliul împotriva discriminării, este foarte probabil (deşi nu cert) că ceea ce urmează va fi o campanie continuă de îndoctrinare şi persecuţie a celor care doresc să se distanţeze din motive morale de astfel de manifestări. Prudentă cred că este menţinerea status-quo-ului, care este preferabil virării cu totul în gard, cum se întâmplă pe alte meleaguri. Între timp, nimeni nu împiedică pe nimeni să se iubească cu cine doreşte. Progresiviştii-victime-de-profesie, care urlă că sunt persecutaţi şi că ne întoarcem în evul mediu, exagerează fără motiv. Nu cere nimeni interzicerea comportamentelor LGBT, ci se cere să nu se extindă instituţia căsătoriei aşa cum a fost ea regelementată de stat. Ceea ce vor liberalii este eliminarea completă a intervenţiei statului în sfera relaţiilor de căsătorie.

Dacă şcolile spre exemplu ar fi fost private, caz în care părinţii ar fi avut cel mai important cuvânt de spus în ceea ce priveşte educaţia copiilor lor, aş fi fost mult mai liniştit. Fiind conştient însă că ceea ce urmeazăva fi obligativitatea participării elevilor la sesiuni de îndoctrinare începând cu clasele primare, în care să li se explice fluiditatea genului şi ore compulsive de educaţie sexuală, fără posibilitatea de a protesta faţă de aceste lucruri, această perspectivă mă înspăimântă. Probabil că progresiviştii emancipaţi, anti-oră de religie, ar putea să empatizeze cu mine măcar pe punctul acesta – nu te oblig să-i „speli creierul” cu cele sfinte copilului tău, nu mă obliga nici tu să-i spăl creierul copilului meu cu LGBTQ. Pentru asta însă avem nevoie de sistem de învăţământ privat, în care fiecare să decidă ce e bine pentru el.

Pentru a concluziona. Nu susţin şi nu-mi inspiră încredere mişcarea LGBT. Nu pentru că sunt homofob. Nu sunt! Ci pentru că, sub pretextul că vor egalitate de tratament, că vor libertate, că nu îi interesează neapărat căsătoria, dar că asta le-ar rezolva problemele, această mişcare promovează de fapt o ideologie anti-liberală, anti-conservatoare şi vrea să o facă, cum s-ar spune, pe banii noştri, ai tuturor.

Dacă amblele părţi ar fi sincere, atât CpF cât şi LGBT&co ar pleda pentru limitarea statului, scoaterea lui din problema căsătoriei şi respectarea drepturilor de proprietate. Ei nu asta cer. Prin urmare, votul la referendum nu este decât o metodă prudenţială, imperfectă, cu multe neajunsuri, de a limita ingerinţa statului şi de evita deschiderea unei porţi largi către multe noi intervenţii. Este, de fapt, un vot pentru menţinerea stării actuale cu speranţa că problemele comunităţii LGBT vor putea fi rezolvate pe viitor, punctual şi rezonabil. Toate acestea cu amendamentul că soluţia ultimă este divorţul de instrumentul etatic.

Diluarea, răstălmăcirea, batjocura faţă de căsătorie, familie, tradiţie, nu poate aduce nimic bun. Unica soluţie justă este scoaterea tuturor de sub tutela statului şi permiterea societăţii să decidă ce este considerat căsătorie şi ce nu. Decizia statului ca toate formele de parteneriat să fie considerate căsătorie este, păstrând proporţiile, ca decizia statului de a considera mijloacele fiduciare drept bani. Pe o piaţă liberă este clar că cele două nu ar fi evaluate în mod similar.

Regretabil este că discuţia a fost dusă, din nou, în derizoriu. Progresiviştii practică sportul favorit – înjuratul Bisericii. Ceilalţi îi dau înainte cu argumente care mai de care mai puerile. De un alt lucru m-am convins însă în urma dezbaterilor pe tema referendumului – românii au o idee fixă cu spitalele. Orice se întâmplă în univers este o conspiraţie împotriva construirii de spitale.

Comentează [2]

Promo: preţ redus pentru Acţiunea Umană de ziua lui Mises

Institutul Mises · 21 septembrie 2018

Aniversăm ziua de naştere a lui Ludwig von Mises în fiecare an pe 29 septembrie. Anul acesta avem un motiv foarte bun, ediţia tipărită a Acţiunii umane.

De azi şi până pe 29 septembrie oferim un cupon de reducere cu 20 de lei a preţului tratatului misesian. Profitaţi de ocazie pentru a vă îmbogăţi bibliotecile cu o carte de colecţie. Codul cuponului este 29septembrie.

https://mises.ro/librarie/cumpara/actiunea-umana

În curând vom face şi o lansare a Acţiunii umane. Revenim cu detalii.

Comentează

O privelişte plăcută

Institutul Mises · 20 august 2018

Să începem ziua cu o privelişte plăcută! În imagine, captura unui mesaj de la cineva care a dorit să rămână anonim. Textul din imagine este acesta:

Asta seara am iesit cu Mama in parc. Trecem pe langa un baiat asezat pe o banca, citind o carte, cu un semn de carte elegant atarnand in afara. Ma uit mai bine… Actiunea Umana. Mama (care inca nu stie cartea, spre rusinea mea) mai face citiva pasi si zice: rar mai vezi astazi pe cineva cu o carte! Si ce carte!, zic… Mai era acolo dupa ce am facut turul lacului, cred ca a stat pana s-a lasat intunericul…

Lumea e mică şi cartea e mare. Azi ne putem gândi cu optimism că, într-un orizont de timp nu prea îndepărtat, o masă critică de români va face să avem o ţară mai ca în Mises.

Comentează

Mulţumiri susţinătorilor Acţiunii Umane

Institutul Mises · 17 august 2018

Acum, că putem lua o pauză de la livrarea comenzilor pentru Acţiunea umană, a venit momentul să mulţumim celor care ne-au susţinut în realizarea acestui proiect foarte important, cel mai important al Institutului Mises România.

În primul rând, mulţumim celor care ne-au donat 2% din impozitul pe venit. Fără aceşti bani redirecţionaţi către noi ne-ar fi fost mult mai greu. Importanţa unor sume mai mari sau mai mici, donate constant şi chivernisite bine, nu poate fi subestimată. Ne-au ajutat mult şi am dori să mulţumim nominal celor care au donat, dar nu avem această posibilitate. După cum probabil ştiţi, vedem doar din ce zonă fiscală provin banii redirecţionaţi, nu şi de la cine.

Mulţumim şi celor care au contribuit cu bani pentru finanţarea costurilor de tipar, dar au dorit să rămână anonimi.

Apoi, în ordine alfabetică, aceştia sunt oamenii şi organizaţiile care au înţeles importanţa apariţiei tratatului misesian în limba română şi au făcut un efort material punctual pentru a ne ajuta:

Sorin Anagnoste

Szabolcs Balázs

Octavian Bădescu

Savian Boroancă

Clubul libertăţii

Emilian Crihană, Altdorf Tehnik

Radu George Isaic

Dan Maşca, Reea

Dragoş Mănac

Camen Elena McCaffrey

Radu Cristian Muşetescu

Claudiu Năsui

Dragoş Vişan

Unii dintre ei ne-au ajutat pentru prima dată în acest proiect, alţii sunt vechi suporteri ai Institutului Mises, care au fost şi ne sunt alături în ceea ce întreprindem. Mulţumiri şi felicitări pentru că fac parte din această carte fundamentală!

O menţiune specială pentru Dragoş Mănac, susţinător care dintr-o eroare regretabilă nu se regăseşte în ediţia tipărită. Corectăm eroarea începând cu această postare şi în ediţiile viitoare.

Sperăm ca numărul celor ce ne sunt alături să crească odată cu lista noastră de publicaţii şi acţiuni, şi cu răspândirea ideilor sănătoase despre economie şi libertate în România şi printre români.

Comentează

„Acţiunea umană” este pe stoc!

Institutul Mises · 06 august 2018

[ACTUALIZARE 6 august 2018: Cartea a ieşit de la tipar şi este disponibilă. Începem livrările de azi, iar pentru ridicare personală din Bucureşti aveţi două locuri:

Calea Călăraşilor 161, începând de marţi, 7.08.2018, după programul afişat aici pe site şi

Str. Aurel Vlaicu 47 (Ceai la Vlaicu), zilnic între orele 17:00 – 22:00.]

Acţiunea umană este la prima sa ediţie tipărită, în limba română.

Am aşteptat foarte mult acest moment şi acum avem o carte de colecţie care se ridică la înălţimea aşteptărilor: are 15,5 * 23,5 cm, 976 de pagini, copertă cartonată, legată în pânză Imperial 4690 dark blue cu imprimare folio aurie, cusută, cu forzaţ bleumarin, cu tres auriu, împachetată individual. La interior are o hârtie crem/chamoise de cea mai bună calitate, pentru că ne-am dorit să vă punem la dispoziţie un obiect care să satisfacă intelectual şi estetic.

https://mises.ro/librarie/cumpara/actiunea-umana

Comentează

Libertatea de expresie şi scandalul plăcuţelor

Mihai Tănăsuică · 04 august 2018

Evenimentul recent, în care o persoană a găsit o metodă neortodoxă de a protesta prin utilizarea unor plăcuţe de înmatriculare personalizate cu un mesaj ofensator la adresa partidului de guvernământ, a împărţit, în general, opinia publică în două tabere. Pe de o parte sunt cei care consideră că orice metodă de exprimare, oricât de indecentă, este acceptabilă întrucât este vorba de un protest (non-agresiv), de exprimarea unei frustrări, a unor doleanţe. A doua poziţia este aceea că, indiferent de justeţea cauzei, gestul persoanei respective a fost unul extrem, vulgar şi inacceptabil. Prin umare se naşte imediat întrebarea: ce anume este dreptul la liberă exprimare? Ce limite are? Are vreuna?

Îm opinia mea, ambele tabere greşesc în poziţiile pe care le adoptă. Amandouă se află în eroarea de a considera libera exprimare un drept de sine stătător. Însă, cum exprimarea este o acţiune, care, ca orice altă acţiune umană, presupune utilizarea de mijloace (resurse) rare, se pune întrebarea cum este legitim să fie alocate aceste resurse şi de către cine? Tomai aici apare problema domeniului public, care, ca orice resursă deţinută în comun, este caracterizat de non-excludere şi non-rivalitate. Aceasta înseamnă că orice încercare de a exclude pe cineva de la utilizarea resursei îi afectează, implicit, şi pe ceilalţi utilizatori. În plus, ştim bine că resursele deţinute în comun sunt condamnate adesea la tragedia comunelor – dacă fiecare se foloseşte de ele cum pofteşte, costurile sunt suportate solidar de către întreaga comunitate, necorelat cu beneficiile extrase. Cu alte cuvinte, revenind la libertatea de expresie, oricine este liber, în principiu, să înjure, să afişeze semne ofensatoare pe domeniul public, rămânând ca restul să manifeste toleranţă, adică să suporte costurile. Atenţie, nu vorbim de costuri pecuniare (deşi acestea nu sunt excluse), ci, mai degrabă, de costuri psihologice sau de natură non-monetară.

Celor care se opun unor astfel de manifestări, şi care cer respectarea unor standarde morale minimale în exprimarea publică, nu le rămâne decât să pledeze pentru reglementarea spaţiului public într-o manieră uniformă, one size fits all, prin care să obţină decenţă şi civilitate cu forţa. În cazul acesta avem o dilemă inversă – cei care doresc să adreseze insulte guvernanţilor se află sub „tirania” moraliştilor. Observăm, deci, că situaţia de „care pe care” dintre cele două tabere nu se poate rezolva decât politic prin dobândirea puterii de către una din părţi, care să o silească pe cealaltă să se conformeze. Un deznodămând vădit nesatisfăcător, cel puţin privit prin lentila libertariană.

Problema fundamnetală, aşa cum am amintit, este că libertatea de expresie este clamată a fi un drept. Ori, Rothbard argumentează convigător în Etica libertăţii că nu putem vorbi despre drepturi ale omlui care să fie divorţate de dreptul de proprietate.

There is no extra ‘right to free speech’ or free press beyond the property rights that a person may have in any given case.

Aşadar, este un nonsens să discutăm despre cine ce are dreptul să spună până nu contextualizăm: pe proprietatea cui să o facă? Cu resursele cui? Este de domeniul evidenţei că o persoană nu are dreptul să intre în casa alteia şi să se exprime liber adresându-i injurii. Cu toate astea, ne scapă din vedere acest aspect aproape axiomatic atunci când discutăm despre spaţiul public.

Aşa stând lucrurile, orice încercare de a limita sau, din contră, de a liberaliza până la extrem formele de exprimare de pe domeniul public, se va confrunta mereu cu acuze, pe bună dreptate, că este arbitrară şi tributară diverselor interese politice. Acest lucru nu este însă o consecinţă a încălcării reale a vreunui „drept de exprimare” (cel puţin nu a priori), ci eşecul clarificării drepturilor de proprietate care să poată lămuri, la rându-i, ce este permis şi ce nu. Sfera morală şi cea etico-juridică nu sunt una şi acelaşi lucru. Singurul mijloc legitim de a impune cerinţe morale acţiunii indivizilor este exercitarea dreptului de proprietate.

Trecând dincolo de problema libertăţii de expresie, reacţia autorităţilor, în special a Poliţiei, merită comentată şi ea.

Este interesant cum Poliţia Română ne invită să nu mai apelăm la ea în caz de nevoie. Foarte probabil că mulţi nu ar mai face-o dacă nu ar fi constrânşi şi dacă ar exista alternative. În contextul în care vorbim de un monopol de stat, această invitaţie nu poate fi luată decât ca o ameninţare golănească adresată unei clientele captive.

Da, există servicii de securitate private, dar ele operează cu un hadicap sever faţă de instituţia de forţă a statului, nemaipunând la socoteală că aceste firme private nu pot avea aceleaşi atribuţii întrucât asta ar echivala cu demantelarea de facto a statului. În mod neaşteptat însă, chiar şi cu limitări serioase, furnizorii privaţi pot fi şi au fost mai eficienţi decât poliţia, cel puţin în ce priveşte protecţia. Probabil că ne amintim cu toţii de incidentul violent petrecut acum câţiva ani într-un mall din Bucureşti, care a fost orpit de agenţi de pază privaţi, deşi nu sunt înarmaţi şi nici nu au dreptul să aresteze oameni care afişează sloganuri incorecte politic.

Reacţia poliţiei indică totuşi un lucru extrem de important despre cum funcţionează statul în genere şi sectoarele monopolizate de stat. Empiric, putem constata că acele domenii care sunt cel mai puternic reglementate, în care statul este cel mai intervenţionist sau pe care chiar le administrează în mod direct, se confruntă cu cele mai mari neajunsuri, ba chiar sunt surse de crize sistemice, dacă este să ne referim la sistemul bancar. Sănătatea, educaţia, infrastructura, imigraţia, sunt deja exemple binecunoscute. Desigur asta nu înseamnă că doctorii, poliţiştii, profesorii sunt, în bloc, răi şi corupţi (deşi unii pot fi). Înseamnă doar că buba este una a sistemului, din nou, de proprietate şi stimulente; nu ţine de calitatea oamenilor care îl compun (deşi, evident, că şi acest factor joacă nu rol care nu este de neglijat). În atari condiţii, este iluzoriu să credem că o instituţie a statului se poate izola sau poate fi independentă de sfera politică şi că poate acţiona imparţial. Acest scenariu este imposibl de închipuit. Puterile statului sunt independete una de cealalta doar în aparenţă, doar pe hârtie. Să nu confundăm ceea ce se doreşte a fi cu ce este în realitate!

Cauza principală pentru care poliţia este aservită puterii politice (şi nu vorbesc de toţi poliţiştii; mulţi pot fi oameni ireproşabili profesional şi chiar deranjaţi de starea de fapt) este că ea nu este supusă testului pieţei. Scopul economic al poliţiei nu este să obţină profitul la piaţă prin servirea cât mai bună a consumatorilor (adică a noastră ca cetăţeni) şi prin satisfacerea nevoilor concrete ale acesotra. Principala preocupare a instituţiilor de stat şi subordonate statului este să bifeze, aşa cum punctează Ludwig von Mises, nişte criterii birocratice, care pot avea, dar de cele mai multe ori nu au, o legătură cu nevoile contribuabilului. Ţelul final, natural, al oricărei organizaţii birocratice este propria sa expansiune. Problema se pune în termeni de „ce trebuie să facem noi, care păstorim această instituţie, astfel încât să dobândim noi atribuţii, să ne crească bugetul, să primim salarii mai mari, condiţii de muncă mai avantajoase etc.? În consecinţă, poliţia şi restul instituţiilor de stat şi subordonate statului, vor servi, ad-hoc, diverse interese venite pe linie ierarhică, care întâmplător şi pasager, se pot suprapune cu nevoile noastre. Problema este sursa şi metoda de finanţare – taxe, extrase coercitiv, alocate pe criterii politice/birocratice – care dau naştere stimulentelor perverse.

Toată povestea este un exemplu de manual despre cum o ofensă, cât de trivială ar fi, adusă unei demnităţi publice atrage după sine retalierea cu toată forţa opresivă a statului. Aşa cum remarca Rothbard, este grăitor să observăm gradul de mobilizare de forţă utilizată după comiterea unei infracţiuni împortiva statului, comparativ cu reacţia adesea plăpândă şi dezinteresată atunci când statul este chemat să rezolve dispute sau crime împotriva persoanei private. Poprirea conturilor pentru 5 lei de către organul fiscal este un exemplu perfect, în timp ce furturi de la persoane private sunt adesea lăsate nerezolvate.

Comentează

Monopolul: prăpastia dintre Poliţie şi serviciile poliţieneşti de calitate

Tudor Smirna · 01 august 2018

Scandalul recent legat de plăcuţele injurioase ale maşinii din Suedia şi declaraţia brutală a purtătorului de cuvânt al Brigăzii Rutiere sunt o nouă oportunitate pentru a aduce în discuţie principala sursă a frustrării populare legate de serviciile – nu doar deficitare, ci chiar nocive câteodată, cu calitate de rele economice – oferite de Poliţia Română.

Această principală sursă nu este calitatea oamenilor din Poliţie, adeseori ireproşabilă, ci modul în care este organizată. Această sursă este monopolul. În absenţa lui, când serviciile unei organizaţii de tip Poliţie ne dezamăgesc crunt, în afara unor recenzii negative care să contribuie la precizarea cât mai fină a reputaţiei acelei organizaţii, nu ne ducem la popă sau la rude, decât poate dacă popa sau rudele oferă şi ele, competitiv, pe piaţă, tipul de servicii de protecţie pe care oricine ar fi liber să le ofere. Aşa cum ne mutăm cererea de la o firmă de curierat la alta, sau de la un provider de internet la altul, sau cum ne luăm copiii de la o grădiniţă la alta, sau cum renunţăm la un asigurător în favoarea altuia, ar trebui să fim liberi să contractăm spectrul complet de servicii de securitate în regim competitiv.

Scoaterea unei categorii atât de importante de servicii de sub regimul monopolist în care sunt oferite este o temă veche. Ceea ce avem acum nu este nici pe departe o situaţie cu adevărat competitivă între Poliţie şi alte firme de securitate.

Gustave de Molinari, economistul francez adept al pieţei libere din secolul al XIX-lea, a fost cel dintâi care şi-a imaginat şi a recomandat o piaţă liberă în domeniul protecţiei poliţieneşti. Molinari anticipa că, în cele din urmă, vor exista mai multe agenţii de poliţie private, coexistând laolaltă […]

Fără alte cuvinte, vă recomand capitolul dedicat de Rothbard poliţiei, dreptului şi tribunalelor, în Manifestul liberal:

În apărarea libertăţii naturale

Comentează

Precedentele ·