„Acţiunea umană” este pe stoc!

Institutul Mises · 06 august 2018

[ACTUALIZARE 6 august 2018: Cartea a ieşit de la tipar şi este disponibilă. Începem livrările de azi, iar pentru ridicare personală din Bucureşti aveţi două locuri:

Calea Călăraşilor 161, începând de marţi, 7.08.2018, după programul afişat aici pe site şi

Str. Aurel Vlaicu 47 (Ceai la Vlaicu), zilnic între orele 17:00 – 22:00.]

Acţiunea umană este la prima sa ediţie tipărită, în limba română.

Am aşteptat foarte mult acest moment şi acum avem o carte de colecţie care se ridică la înălţimea aşteptărilor: are 15,5 * 23,5 cm, 976 de pagini, copertă cartonată, legată în pânză Imperial 4690 dark blue cu imprimare folio aurie, cusută, cu forzaţ bleumarin, cu tres auriu, împachetată individual. La interior are o hârtie crem/chamoise de cea mai bună calitate, pentru că ne-am dorit să vă punem la dispoziţie un obiect care să satisfacă intelectual şi estetic.

https://mises.ro/librarie/cumpara/actiunea-umana

Comentează

Libertatea de expresie şi scandalul plăcuţelor

Mihai Tănăsuică · 04 august 2018

Evenimentul recent, în care o persoană a găsit o metodă neortodoxă de a protesta prin utilizarea unor plăcuţe de înmatriculare personalizate cu un mesaj ofensator la adresa partidului de guvernământ, a împărţit, în general, opinia publică în două tabere. Pe de o parte sunt cei care consideră că orice metodă de exprimare, oricât de indecentă, este acceptabilă întrucât este vorba de un protest (non-agresiv), de exprimarea unei frustrări, a unor doleanţe. A doua poziţia este aceea că, indiferent de justeţea cauzei, gestul persoanei respective a fost unul extrem, vulgar şi inacceptabil. Prin umare se naşte imediat întrebarea: ce anume este dreptul la liberă exprimare? Ce limite are? Are vreuna?

Îm opinia mea, ambele tabere greşesc în poziţiile pe care le adoptă. Amandouă se află în eroarea de a considera libera exprimare un drept de sine stătător. Însă, cum exprimarea este o acţiune, care, ca orice altă acţiune umană, presupune utilizarea de mijloace (resurse) rare, se pune întrebarea cum este legitim să fie alocate aceste resurse şi de către cine? Tomai aici apare problema domeniului public, care, ca orice resursă deţinută în comun, este caracterizat de non-excludere şi non-rivalitate. Aceasta înseamnă că orice încercare de a exclude pe cineva de la utilizarea resursei îi afectează, implicit, şi pe ceilalţi utilizatori. În plus, ştim bine că resursele deţinute în comun sunt condamnate adesea la tragedia comunelor – dacă fiecare se foloseşte de ele cum pofteşte, costurile sunt suportate solidar de către întreaga comunitate, necorelat cu beneficiile extrase. Cu alte cuvinte, revenind la libertatea de expresie, oricine este liber, în principiu, să înjure, să afişeze semne ofensatoare pe domeniul public, rămânând ca restul să manifeste toleranţă, adică să suporte costurile. Atenţie, nu vorbim de costuri pecuniare (deşi acestea nu sunt excluse), ci, mai degrabă, de costuri psihologice sau de natură non-monetară.

Celor care se opun unor astfel de manifestări, şi care cer respectarea unor standarde morale minimale în exprimarea publică, nu le rămâne decât să pledeze pentru reglementarea spaţiului public într-o manieră uniformă, one size fits all, prin care să obţină decenţă şi civilitate cu forţa. În cazul acesta avem o dilemă inversă – cei care doresc să adreseze insulte guvernanţilor se află sub „tirania” moraliştilor. Observăm, deci, că situaţia de „care pe care” dintre cele două tabere nu se poate rezolva decât politic prin dobândirea puterii de către una din părţi, care să o silească pe cealaltă să se conformeze. Un deznodămând vădit nesatisfăcător, cel puţin privit prin lentila libertariană.

Problema fundamnetală, aşa cum am amintit, este că libertatea de expresie este clamată a fi un drept. Ori, Rothbard argumentează convigător în Etica libertăţii că nu putem vorbi despre drepturi ale omlui care să fie divorţate de dreptul de proprietate.

There is no extra ‘right to free speech’ or free press beyond the property rights that a person may have in any given case.

Aşadar, este un nonsens să discutăm despre cine ce are dreptul să spună până nu contextualizăm: pe proprietatea cui să o facă? Cu resursele cui? Este de domeniul evidenţei că o persoană nu are dreptul să intre în casa alteia şi să se exprime liber adresându-i injurii. Cu toate astea, ne scapă din vedere acest aspect aproape axiomatic atunci când discutăm despre spaţiul public.

Aşa stând lucrurile, orice încercare de a limita sau, din contră, de a liberaliza până la extrem formele de exprimare de pe domeniul public, se va confrunta mereu cu acuze, pe bună dreptate, că este arbitrară şi tributară diverselor interese politice. Acest lucru nu este însă o consecinţă a încălcării reale a vreunui „drept de exprimare” (cel puţin nu a priori), ci eşecul clarificării drepturilor de proprietate care să poată lămuri, la rându-i, ce este permis şi ce nu. Sfera morală şi cea etico-juridică nu sunt una şi acelaşi lucru. Singurul mijloc legitim de a impune cerinţe morale acţiunii indivizilor este exercitarea dreptului de proprietate.

Trecând dincolo de problema libertăţii de expresie, reacţia autorităţilor, în special a Poliţiei, merită comentată şi ea.

Este interesant cum Poliţia Română ne invită să nu mai apelăm la ea în caz de nevoie. Foarte probabil că mulţi nu ar mai face-o dacă nu ar fi constrânşi şi dacă ar exista alternative. În contextul în care vorbim de un monopol de stat, această invitaţie nu poate fi luată decât ca o ameninţare golănească adresată unei clientele captive.

Da, există servicii de securitate private, dar ele operează cu un hadicap sever faţă de instituţia de forţă a statului, nemaipunând la socoteală că aceste firme private nu pot avea aceleaşi atribuţii întrucât asta ar echivala cu demantelarea de facto a statului. În mod neaşteptat însă, chiar şi cu limitări serioase, furnizorii privaţi pot fi şi au fost mai eficienţi decât poliţia, cel puţin în ce priveşte protecţia. Probabil că ne amintim cu toţii de incidentul violent petrecut acum câţiva ani într-un mall din Bucureşti, care a fost orpit de agenţi de pază privaţi, deşi nu sunt înarmaţi şi nici nu au dreptul să aresteze oameni care afişează sloganuri incorecte politic.

Reacţia poliţiei indică totuşi un lucru extrem de important despre cum funcţionează statul în genere şi sectoarele monopolizate de stat. Empiric, putem constata că acele domenii care sunt cel mai puternic reglementate, în care statul este cel mai intervenţionist sau pe care chiar le administrează în mod direct, se confruntă cu cele mai mari neajunsuri, ba chiar sunt surse de crize sistemice, dacă este să ne referim la sistemul bancar. Sănătatea, educaţia, infrastructura, imigraţia, sunt deja exemple binecunoscute. Desigur asta nu înseamnă că doctorii, poliţiştii, profesorii sunt, în bloc, răi şi corupţi (deşi unii pot fi). Înseamnă doar că buba este una a sistemului, din nou, de proprietate şi stimulente; nu ţine de calitatea oamenilor care îl compun (deşi, evident, că şi acest factor joacă nu rol care nu este de neglijat). În atari condiţii, este iluzoriu să credem că o instituţie a statului se poate izola sau poate fi independentă de sfera politică şi că poate acţiona imparţial. Acest scenariu este imposibl de închipuit. Puterile statului sunt independete una de cealalta doar în aparenţă, doar pe hârtie. Să nu confundăm ceea ce se doreşte a fi cu ce este în realitate!

Cauza principală pentru care poliţia este aservită puterii politice (şi nu vorbesc de toţi poliţiştii; mulţi pot fi oameni ireproşabili profesional şi chiar deranjaţi de starea de fapt) este că ea nu este supusă testului pieţei. Scopul economic al poliţiei nu este să obţină profitul la piaţă prin servirea cât mai bună a consumatorilor (adică a noastră ca cetăţeni) şi prin satisfacerea nevoilor concrete ale acesotra. Principala preocupare a instituţiilor de stat şi subordonate statului este să bifeze, aşa cum punctează Ludwig von Mises, nişte criterii birocratice, care pot avea, dar de cele mai multe ori nu au, o legătură cu nevoile contribuabilului. Ţelul final, natural, al oricărei organizaţii birocratice este propria sa expansiune. Problema se pune în termeni de „ce trebuie să facem noi, care păstorim această instituţie, astfel încât să dobândim noi atribuţii, să ne crească bugetul, să primim salarii mai mari, condiţii de muncă mai avantajoase etc.? În consecinţă, poliţia şi restul instituţiilor de stat şi subordonate statului, vor servi, ad-hoc, diverse interese venite pe linie ierarhică, care întâmplător şi pasager, se pot suprapune cu nevoile noastre. Problema este sursa şi metoda de finanţare – taxe, extrase coercitiv, alocate pe criterii politice/birocratice – care dau naştere stimulentelor perverse.

Toată povestea este un exemplu de manual despre cum o ofensă, cât de trivială ar fi, adusă unei demnităţi publice atrage după sine retalierea cu toată forţa opresivă a statului. Aşa cum remarca Rothbard, este grăitor să observăm gradul de mobilizare de forţă utilizată după comiterea unei infracţiuni împortiva statului, comparativ cu reacţia adesea plăpândă şi dezinteresată atunci când statul este chemat să rezolve dispute sau crime împotriva persoanei private. Poprirea conturilor pentru 5 lei de către organul fiscal este un exemplu perfect, în timp ce furturi de la persoane private sunt adesea lăsate nerezolvate.

Comentează

Monopolul: prăpastia dintre Poliţie şi serviciile poliţieneşti de calitate

Tudor Smirna · 01 august 2018

Scandalul recent legat de plăcuţele injurioase ale maşinii din Suedia şi declaraţia brutală a purtătorului de cuvânt al Brigăzii Rutiere sunt o nouă oportunitate pentru a aduce în discuţie principala sursă a frustrării populare legate de serviciile – nu doar deficitare, ci chiar nocive câteodată, cu calitate de rele economice – oferite de Poliţia Română.

Această principală sursă nu este calitatea oamenilor din Poliţie, adeseori ireproşabilă, ci modul în care este organizată. Această sursă este monopolul. În absenţa lui, când serviciile unei organizaţii de tip Poliţie ne dezamăgesc crunt, în afara unor recenzii negative care să contribuie la precizarea cât mai fină a reputaţiei acelei organizaţii, nu ne ducem la popă sau la rude, decât poate dacă popa sau rudele oferă şi ele, competitiv, pe piaţă, tipul de servicii de protecţie pe care oricine ar fi liber să le ofere. Aşa cum ne mutăm cererea de la o firmă de curierat la alta, sau de la un provider de internet la altul, sau cum ne luăm copiii de la o grădiniţă la alta, sau cum renunţăm la un asigurător în favoarea altuia, ar trebui să fim liberi să contractăm spectrul complet de servicii de securitate în regim competitiv.

Scoaterea unei categorii atât de importante de servicii de sub regimul monopolist în care sunt oferite este o temă veche. Ceea ce avem acum nu este nici pe departe o situaţie cu adevărat competitivă între Poliţie şi alte firme de securitate.

Gustave de Molinari, economistul francez adept al pieţei libere din secolul al XIX-lea, a fost cel dintâi care şi-a imaginat şi a recomandat o piaţă liberă în domeniul protecţiei poliţieneşti. Molinari anticipa că, în cele din urmă, vor exista mai multe agenţii de poliţie private, coexistând laolaltă […]

Fără alte cuvinte, vă recomand capitolul dedicat de Rothbard poliţiei, dreptului şi tribunalelor, în Manifestul liberal:

În apărarea libertăţii naturale

Comentează

Acţiunea umană are „bun de tipar”

Tudor Smirna · 19 iulie 2018

Dragi prieteni şi susţinători,

Cu satisfacţie vă anunţăm că tratatul Acţiunea umană este cu încă un pas mai aproape de voi. Aşteptăm cu nerăbdare să-l punem în mâinile şi rafturile cititorilor!

Pentru precomenzi, vă aşteptăm în Librăria Mises.

Comentează

Unde să distribuim gratuit „Acţiunea umană”?

Institutul Mises · 09 iulie 2018

Cu sprijinul unui susţinător, vrem să trimitem 20 de volume Acţiunea umană în ţară, pentru a fi la dispoziţia celor care nu şi-ar permite cartea, dar care ar citi-o în limba română. Ne gândim la reţeaua de biblioteci locale: orăşeneşti sau judeţene. Sau la bibliotecile unor licee. Nu va fi singurul titlu pe care îl distribuim, cel mai probabil va fi un pachet care va conţine şi alte titluri editate de Institutul Mises şi alte edituri similare. Şi sperăm să nu fie doar 20 de destinaţii, dar acesta este un început. Aşteptăm idei şi sugestii. Cum să facem astfel încât maximizăm potenţialul de lectură al Acţiunii umane?

Campania Deveniţi parte din carte se va încheia în curând, pentru că vrem să trimitem cartea la tipar. Cu cât ne apropiem mai repede de numărul propus de cărţi comandate în avans, cu atât mai repede o trimitem.

Vom mulţumi în carte şi celor care ne susţin altfel sau în condiţii diferite faţă de ce propunem noi în campanie, deci nu ezitaţi să ne contactaţi.

https://mises.ro/librarie/cumpara/actiunea-umana/

Puteţi răspune în comentarii aici, sau pe facebook.

Comentează

Acţiunea umană – Deveniţi parte din carte!

Institutul Mises · 30 iunie 2018

În 2018, Institutul Ludwig von Mises România împlineşte 17 ani de la înfiinţare. Nu este un număr rotund, dar va rămâne unul de hotar pentru noi. Anul acesta vom aduce la împlinire cel mai important proiect al Institutului, proiectul în jurul căruia s-a fondat şi s-a închegat activitatea noastră.

Este vorba de publicarea volumul tipărit Acţiunea umană, tratatul de teorie economică şi magnum opus-ul lui Ludwig von Mises.

Acest proiect are o istorie lungă. Dan Cristian Comănescu a făcut un efort constant şi dezinteresat, cu misiunea de a răspândi ideile lui Ludwig von Mises, ale Şcolii austriece şi ale liberalismului. Traducerea sa, pe care o puteţi vedea într-o primă versiune pe mises.ro, străluceşte prin fidelitatea faţă de textul original, precizia terminologică şi proprietatea conceptelor. Erudiţia şi acribia care îl caracterizează pe traducător se fac simţite într-o română cursivă, concisă şi echilibrată. Volumul tipărit vă va oferi cea de-a doua ediţie a traducerii, revăzută.

Mihai-Vladimir Topan este cel care prefaţează volumul, cu autoritatea pe care o are în calitate de continuator al seminarului avansat şi profesor al noilor generaţii de studenţi ai lui Mises şi ai Acţiunii umane. Cartea are un index elaborat de Bettina Bien Greaves, tradus şi adaptat de Tudor Gherasim Smirna, care s-a îngrijit şi de aspectele editoriale. Alături de noi sunt, bineînţeles, nenumăraţi cei care au pus umărul în fel şi chip la acest proiect.

Am aşteptat foarte mult acest moment şi ne dorim să fie unul perfect. Vrem ca ediţia tipărită să fie una cât se poate de îngrijită. Cartea va avea 15,5 * 23,5 cm, în jur de 980 de pagini, coperta va fi cartonată, legată în pânză Imperial 4690 dark blue cu imprimare folio aurie, cusută, cu tres roşu, împachetată individual. Bineînţeles, va avea la interior o hârtie de cea mai bună calitate, pentru că ne dorim să vă punem la dispoziţie un obiect care să satisfacă intelectual şi estetic.

Dar, tot acest efort este costisitor: tipărirea va necesita sume serioase, care sunt mai mari în funcţie de hârtia folosită, iar la acestea se adaugă costuri de distribuţie şi multe altele.

De aceea, vă invităm să faceţi precomenzi ale cărţii la preţul iniţial de 90 sau 100 de lei, în funcţie de hârtia de interior aleasă. Astfel, vom avea finanţare şi o idee despre cât de mare este cererea iniţială.

Deveniţi parte din carte!

Pentru susţinătorii noştri cei mai capabili şi dornici să ajute la răspândirea Acţiunii umane, am lansat campania Deveniţi parte din carte!

Această campanie oferă posibilitatea includerii, pe verso-ul paginii de titlu a cărţii, a numelor susţinătorilor cărora le vom mulţumi pentru sprijin. Vor fi pe acea pagină acei care fac o precomandă minimă de 10 exemplare din Acţiunea umană şi firmele pentru care se face o precomandă minimă de 30 de exemplare.

O carte de anvergura tratatului misesian poate avea o viaţă de câteva zeci sau sute de ani. Aveţi şansa de a face parte din prima ediţie tipărită a Acţiunii umane în limba română. Aşa cum spunea Mhai-Vladimir Topan în prefaţă,

Acţiunea umană este cea mai importantă realizare a lui Mises. Sunt abordate dintr-o perspectivă unitară, integrată, toate problemele economice importante. Edificiul teoretic al economiei apare pentru prima dată întreg, arhitectonic construit, chiar dacă loc de completări, adăugiri, aprofundări fireşte că rămâne întotdeauna. Pentru Murray Rothbard, acest tratat este „izbânda”, „reuşita” în materie de economie; şi totodată, este şi „biblia economică a omului civilizat.” [...] Joseph Salerno spune undeva că importanţa scrierii acestui tratat nu trebuie subestimată. Practic a făcut cu putinţă menţinerea Şcolii austriece şi renaşterea ei după război.

Cei interesaţi să fie parte din carte pot face direct o precomandă în Librăria Mises şi noi vom confirma. Sau, ne pot contacta (contact@mises.ro), pentru informaţii despre stadiul proiectului.

* imaginea de mai sus are doar scop ilustrativ şi nu reflectă cu fidelitate aspectul exterior al cărţii prezentate în acest mesaj

Comentează

David Friedman: o abordare liberală (libertariană) a educaţiei

David Friedman · 13 aprilie 2018

David Friedman, fiul laureatului premiului Nobel pentru economie Milton Friedman, este profesor de drept la Universitatea Santa Clara. A absolvit Universitatea Harvard, unde a studiat chimie şi fizică, apoi a obţinut titlul de doctor în fizică la Universitatea din Chicago şi a predat economie şi drept la mai multe universităţi americane fără să deţină o diplomă de studii în aceste domenii. David Friedman este autor a numeroase cărţi foarte populare, dintre care amintim The Machinery of Freedom (1973), Hidden Order: The Economics of Everyday Life (1996), şi Future Imperfect (2008).

***

În data de 19 aprilie, de la ora 18, la Universitatea Româno-Americană din Bucureşti, David Friedman va ţine conferinţa Market Failure, Considered as an Argument both For and Against Government. Publicăm mai jos un fragment din cartea lui, The Machinery of Freedom: Guide to a Radical Capitalism (ediţia a treia, 2015)

Modelul convenţional de şcolarizare cu 12 clase (K-12) se bazează pe două ipoteze. Prima este că, din mulţimea informaţiilor despre lume, există o submulţime de cunoştinţe potrivită ca mărime pentru a umple programul celor 12 clase, pe care fiecare copil ar trebui să o înveţe sau care, cel puţin, ar trebui să fie predată. A doua este că maniera în care trebuie educaţi copiii este aceea de a-i pune să stea în bancă şi de a le spune lucrurile pe care o anumită autoritate, de obicei profesorii şi manualele, au decis că ar trebui să le cunoască.

Prima ipoteză este, cred, greşită şi imposibil de susţinut. Majoritatea oamenilor vor considera abilitatea de a citi, de a scrie şi de a face calcule aritmetice ca fiind utilă. Cei mai mulţi nu vor găsi folositoare trigonometria. Geometria şi algebra, ca parte a curriculumului standard, vor fi utile pentru unii, dar statistica sau teoria probabilităţilor, care de obicei nu sunt predate, vor fi mai utile pentru alţii. Biologia este o disciplină interesantă, dar nu este clar dacă volumul de biologie pe care majoritatea elevilor îl învaţă în liceu este mai folositor decât economia pe care ar putea să o înveţe în schimb. Istoria americană oferă câteva lecţii utile, deşi, având în vedere abordările părtinitoare inevitabile, unele dintre lecţiile predate nu vor fi probabil adevărate. Dar istoria romană, istoria greacă sau istoria britanică sunt la fel de importante. Şi, ca dovadă despre cât de multă istorie ştiu elevii, omul care este, la momentul la care scriu, vicepreşedintele Statelor Unite, a afirmat într-un interviu televizat că atunci când piaţa de capital s-a prăbuşit în timpul Marii Depresiuni, F. D. Roosevelt s-a prezentat la televiziune pentru a se adresa naţiunii. În 1929, când s-a produs Marea Depresiune, era însă preşedinte Herbert Hoover, iar televizoarele încă nu prea apăruseră.

Ca dovadă suplimentară despre cât de puţin învaţă de fapt elevii din ceea ce li se predă, să vă spun experienţa soţiei mele care preda geologie ca asistent în facultate. Era la VPI, cea de-a doua cea mai bună universitate de stat din Virginia, ceea ce însemna că studenţii ei proveneau din grupul celor mai buni 25% absolvenţi de liceu. O minoritate semnificativă dintre ei nu ştia că volumul unui corp rectangular este egal cu lungimea ori lăţimea ori înălţimea.

Cea de-a doua ipoteză este de asemenea greşită. După cum ştiu toţi studenţii şi majoritatea profesorilor, consecinţa firească a politicii de a face pe cineva să studieze ceva ce nu este interesant este aceea că studentul învaţă pe de rost atât cât este necesar pentru a trece cursul, după care uită cât mai repede tot ce a citit.

Oamenii învaţă mult mai uşor lucrurile pe care chiar doresc să le înveţe.

Nu doar că presupunerea despre modul în care învaţă copiii este greşită, dar ea îi şi învaţă pe aceştia o lecţie periculoasă – aceea că maniera de descoperire a adevărului este învăţarea mecanică a informaţiilor pe care ţi le spune o autoritate. Una din abilităţile intelectuale esenţiale este capacitatea de a judeca informaţiile pe bază de probe, de a învăţa să facem diferenţa între un autor sau un vorbitor căruia îi pasă dacă ceea ce spune el este adevărat şi unul căruia nu-i pasă. Modelul convenţional de şcolarizare se opune practic deprinderii acestei abilităţi. Elevului îi sunt prezentate două autorităţi, profesorul şi manualul şi, cu excepţia cazului în care profesorul este neobişnuit de bun, i se cere să le creadă. Destul de frecvent, după experienţa mea, asta este o greşeală. O mare parte din ceea ce se învaţă în şcoală nu este adevărat.

Când cei doi copii ai mei s-au apropiat de vârsta de şcolarizare, soţia mea şi cu mine a trebuit să luăm o decizie. Eu am fost înscris la o şcoală privată de primă mână, soţia mea mersese la o şcoală publică de calitate. Amândoi am avut parte şi de câţiva profesori buni, dar cele mai multe ore din şcoală au fost o pierdere de vreme. Am aflat mai multe despre limba engleză citind poezia lui Kipling ca să mă distrez şi o carte sau doua pe zi, în mare parte Agatha Christie şi autori similari, în timpul vacanţei de vară, decât am facut-o în şcoală, la orele de engleză. Am învăţat filosofie politică din dezbaterile pe care le aveam cu cel mai bun prieten, nu din orele de ştiinţe sociale. Aşa că amândoi, şi eu şi soţia, am fost de acord că ar trebui să ne educăm mai bine copiii.

Soluţia noastră a fost neşcolarizarea (unschooling), mai întâi într-o şcoală privată mică şi foarte neconvenţională, iar atunci când au apărut probleme, acasă. În şcoală, elevii decideau ce fac. Se făceau cursuri doar dacă elevii mergeau la profesori şi le cereau să îi înveţe ceva. Mai târziu, la domiciliu, nu au existat cursuri, doar cărţi, conversaţii, acces nelimitat la internet. Când fiica noastră a hotărât că vrea să înveţe să cânte la harpă, i-am căutat o profesoară. Apoi a venit la câteva din cursurile mele de la facultatea de drept. Când a decis să înveţe limba italiană, am dus-o la un program la universitatea unde predam, în cadrul căruia elevii de liceu erau lăsaţi să se înscrie la cursuri pe timpul verii. Ea a muncit mai intens decât îmi amintesc că am făcut-o eu vreodată în şcoală sau în facultate, a profitat de faptul că nu trebuia să meargă la şcoală pentru a mai lua două cursuri de italiană pe parcursul anului şi uite a aşa a luat diplomă de facultate la italiană.

În opinia mea neşcolarizarea constă în aruncatul cu cărţi în copii şi în urmărit ce anume se lipeşte de ei. Foarte devreme, amândoi copiii noştri au citit How to lie with statistics, o carte populară despre cum să nu te laşi păcălit de argumente statistice greşite. Fiului nostru i-au plăcut jocul D & D şi altele similare, aşa că a fost interesat de învăţarea teoriei probabilităţii. S-a întâmplat că autorul şi ilustratorul cărţii How to lie with statistics a scris, de asemenea, o carte despre acest subiect: How to take a chance. Cred că am avut singurul copil de opt ani din oraş care putea calcula probabilitatea de a obţine cinci sau altă valoare mai mică aruncând două zaruri D-6. Printre cărţile pe care le citea fiica noastră se numărau A selfish gene, o biografie a lui Talleyrand şi multe altele.

Soţia mea a învăţat-o pe fiica noastră să citească cu ajutorul cărţilor lui Doctor Seuss proiectate în acest scop. A durat câteva săptămâni. Fratele ei, cu trei ani mai mic, a observat-o şi a învăţat singur. Am descoperit că el a învăţat şi să scrie atunci când jucam Diablo în reţea şi au apărut cuvinte greşite pe ecran. În cele din urmă greşelile s-au terminat, deoarece el nu doreau ca cei cu care juca Starcraft online să creadă că e prost. Oarecum mai târziu fiica noastră şi-a dezvoltat capacitatea de scriere compunând rapoarte de luptă pentru jocurile World of Warcraft.

Când copiii erau mici, educaţia la domiciliu însemna că unul dintre noi a trebuit întotdeauna să fie acasă. Înseamn să fim dispuşi să vorbim într-una cu copiii noştri şi să-i îndreptăm spre cărţi sau subiecte de care puteau fi interesaţi. Soţia mea şi cu mine îi duceam pe rând la culcare, petrecând aproximativ o jumătate de oră în fiecare seară, eu le recitam poezii sau le compuneam poveşti, ea le cânta sau le povestea păţanii din copilărie, amândoi am vorbit cu ei despre ce doreau. Singurul moment în care ne-am apropiat cât de cât de o oră de şcoală convenţională a fost când i-am pus să înveţe tabla înmulţirii – o chestie despre care fiica noastră, acum adult, crede că a fost o greşeală.

Prin prisma experienţei noastre, neşcolarizarea nu numai că i-a salvat pe copiii noştri de la o grămadă de timp irosit în şcoală, dar le-a oferit şi o educaţie mai bună. Anumite părţi ale curriculumului standard nu le-au învăţat niciodată sau le-au învăţat mai puţin decât ar fi făcut-o dacă ar fi mers la o şcoală bună – mai ales matematica, pe care nici unul dintre ei nu găsit-o interesantă. Golurile din cunoştinţele pe care le aveau şi le-au umplut învăţând ulterior pentru examenele SAT, pe care doreau să treacă cu bine, astfel încât să poată intra la facultăţile unde doreau să meargă. Alte goluri nu au fost niciodată umplute şi probabil că aşa vor rămâne. Pe de altă parte, ei au ajuns să înveţe mult mai mult despre o gamă largă de alte discipline, de la biologie evoluţionistă şi economie până la istorie, decât ar fi făcut-o într-o şcoală convenţională. Dacă vreodată vor descoperi că au nevoie de ceva care a fost lăsat în afara educaţiei, îl vor învăţa la momentul respectiv – o strategie mai eficientă decât să încerci să înveţi tot ce s-ar putea dovedi vreodată util, din care cea mai mare parte nu va fi niciodată.

Poate şi mai important este faptul că ei nu au învăţat că educaţia este precum uleiul din ficat de cod, bun pentru sănătate dar cu un gust îngrozitor, sau că cititul cărţilor este ceva ce faci pentru că eşti obligat să o faci. Când fiica mea a ajuns la facultate, ea a fost şocată de faptul că atunci când un curs s-a anulat dintr-un anumit motiv, colegii ei s-au bucurat în loc să fie dezamăgiţi. Una dintre principalele sale obiecţii faţă de experienţele studenţiei era inutilitatea acestora. Trebuia să petreacă timp să scrie nişte referate care urmau să fie citite de o singură persoană şi numai pentru că acesta era jobul ei. Oberlin, unde a petrecut doi ani înainte de a se transfera la Universitatea din Chicago, le cere studenţilor ca timp de o lună să lucreze, nu neapărat în campus, la un proiect la libera alegere, cu avizul unui profesor. În cel de-al doilea an, în timpul acelei luni a venit acasă şi a tradus o carte de bucate italiană din secolul al XV-lea. Asta chiar nu a fost ceva inutil, există şi acum pe internet.

Un argument pe care l-am văzut ridicat împotriva neşcolarizării este că în lumea reală uneori trebuie să faci şi lucruri care nu îţi convin, o lecţie pe care le-o putem preda copiilor noştri punându-i să studieze lucruri care nu-i interesează. Este un argument interesant şi cred că reflectă o gravă eroare. O modalitate de a-i învăţa pe copii lumea reală este aceea de a construi o lume sintetică menită să imite viaţa reală. Ca să-i învăţăm că trebuie să muncească pentru a realiza ceva, chiar dacă nu doresc, îi obligăm să facă teme de care nu sunt interesaţi şi le dăm note pe ele. Dacă notele nu funcţionează suficient de bine, atunci le înlocuim cu bani, aşa cum fac unii părinţi. Ceea ce exclude această abordare este legătura cauzală dintre muncă şi realizare. Cineva i-a spus copilului să facă o muncă neplăcută, cineva îl va răsplăti că a făcut-o, dar din punctul de vedere al copilului nu există nicio legătură logică între cele două. Făcutul temelor nu produce bani, asta e clar.

Alternativa la o lume sintetică este lumea reală – cea pe care o trăim noi şi copiii noştri. Dacă nu înveţi să-ţi reglezi harpa, nu va suna frumos când încerci să cânţi. Dacă nu îţi faci ordine în cameră, măcar din când în când, nu vei găsi lucrurile de care ai nevoie. Dacă nu faci lucrurile pe care fratele tău mai mic doreşte să le faci, atunci nici el nu va face lucrurile pe care tu vrei să le facă. Această experienţă serveşte tot pentru a învăţa lecţia – ca să capeţi ceea ce vrei uneori trebuie să faci lucruri care nu-ţi plac – dar conexiunea dintre efort şi rezultat e limpede.

Nu vreau să exagerez. Neşcolarizarea a funcţionat în cazul nostru, dar doi copii inteligenţi crescuţi de părinţi cu studii superioare nu reprezintă chiar un eşantion aleator din populaţia relevantă. Există dovezi că neşcolarizarea funcţionează pentru o mulţime de persoane. S-ar putea să existe copii care să înveţe mai mult într-o şcoală convenţională, chiar şi copii cărora să le placă mai mult la şcoală. Dar, judecând după experienţa noastră, neşcolarizarea, neşcolarizarea acasă în cazul în care nu există o şcoală potrivită, reprezintă o opţiune care merită luată în considerare.

Şcoalarizarea acasă (homeschooling) şi neşcolarizarea (unschooling) se potrivesc bine, dar nu reprezintă acelaşi lucru. Multe programe de educaţie la domiciliu urmează un model convenţional, cu curriculum, manuale şi examene. Unschooling-ul se poate face într-o şcoală; şcoala de la Sudbury Valley o face de peste patruzeci de ani. Acest capitol este în mare parte despre neşcolarizare, dar din moment ce am făcut parţial şi şcoală acasă, cred că merită să spun câte ceva şi despre asta.

Unul din cele mai importante argumente împotriva homeschooling este acela că, în general, copiii educaţi acasă nu reuşesc să socializeze în mod corespunzător, datorită relaţionării insuficiente cu alte persoane de vârsta lor. Aici există un sâmbure de adevăr. Copiii educaţi acasă pot să se întâlnească cu alţi copii educaţi acasă sau se pot întâlni în tabere sau la biserică cu alţi copii care merg la şcoală. Probabil însă că, spre deosebire de copiii care merg la şcoală, ei interacţionează mai puţin cu copii de vârsta lor şi mai mult cu familia.

Când fiica noastră a sosit la Oberlin, cultura americană a adolescenţilor i s-a părut străină, rezultatul fiind că ea şi-a făcut nişte prieteni adulţi, dar nici unul de vârsta ei. Pe de altă parte, ea se simţea mult mai confortabil în compania societăţii adulte, inclusiv cu profesorii, decât cu majoritatea colegilor ei. Cu un an înainte de a merge la facultate, când a luat cursuri de italiană la aceeaşi universitate unde predam, profesorului ei de italiană mi-a spus că este minunat să aibă un student care într-adevăr îl provoacă.

Să ne gândim la modelul standard nu din punctul de vedere al educaţiei, ci tocmai al socializării. El instituie o segregare rigidă în funcţie de vârstă – aproape toate persoanele cu care elevii socializează la şcoală, cu excepţia profesorilor, au aceeaşi vârstă. Asta îi face pe toţi concurenţi direcţi. Un copil de cincisprezece ani nu trebuie să demonstreze că este mai puternic sau mai inteligent decât un băiat de zece ani, dar un băiat de zece ani da. Modelul de interacţiune socială care rezultă din acest mediu nu este unul atrăgător.

Judith Harris, în foarte interesanta ei carte The Nurture Assumption, susţine că modul în care copiii sunt educaţi de părinţi are un efect redus asupra personalităţii lor adulte. Explicaţia ei este că oamenii se poartă diferit în funcţie de mediul în care se află şi de regulile pe care le întâmpină. Copilul la domiciliu se adaptează la regulile sociale ale mediului parental, iar la şcoală se adaptează la regulile grupului din care face parte. Grupul de colegi este cel care are un rol determinant în formarea personalităţii adulţilor.

Harris menţionează, ca un caz aparte, copiii pentru care familia reprezintă grupul de colegi. Copiii educaţi acasă intră în această categorie. Dacă aşa stau lucrurile, atunci argumentul socializării e cu două tăişuri. În cazul în care copiii mei ajung să semene cu mine şi cu soţia mea, mai degrabă decât cu personalitatea reflectată de marea masă a societăţii americane, asta mi se pare un plus, nu un minus.

Bănuiesc că mulţi dintre cei care critică educaţia acasă pornesc de la presupunerea implicită că mediul de acasă este mai rău decât mediul din şcoală; ei cred probabil că părintele tipic de copil educat acasă este un fundamentalist creştin care caută să-şi apere copilul de învăţarea teoriei evoluţiei. Dovezile pe care le avem spun că aceast idee este gresită, că părinţii care fac educaţie acasă sunt mai bine educaţi decât media şi că preocupările religioase nu reprezintă motivul principal pentru educaţia acasă. Criticii educaţiei acasă ar putea ajunge la o concluzie diferită dacă şi-ar imagina şcoala la domiciliu aşa cum ar face-o ei înşişi.

Acest text a fost publicat iniţial pe anacronic.ro.

Comentează

This will not end well

Tudor Smirna · 21 februarie 2018

Am găsit această imagine pe site-ul lui Tom Woods, ca ilustrare a unei conversaţii interesante despre iminenţa unei noi crize economice. Este remarcabilă, aşa că postez aici sursa, care se pare că este o postare pe twitter a unui analist numit Ronnie Stoeferle:


Ce ne spune imaginea? Că, după varii criterii, suntem în practic în culmea avântului şi urmează să o luăm la vale. Ţineţi-vă bine.

Comentează

Lansare de carte: Biblia economică a omului civilizat

Institutul Mises · 21 februarie 2018

De ziua lui Mises, pe 29 septembrie 2017, Academia Privată şi Institutul Mises România au organizat (în atmosfera plăcută de la Ceai la Vlaicu) lansarea volumului Biblia economică a omului civilizat. Un comentariu la „Acţiunea umană” de Ludwig von Mises (autor Mihai-Vladimir Topan). Vă punem acum la dispoziţie înregistrarea video a evenimentului.

Alături de autorul volumului lansat a vorbit şi Dan Cristian Comănescu, fondatorul ILvM-R şi traducătorul magnum opus-ului misesian în limba română (amfitrion şi moderator, Tudor Smirna). Înregistrarea merită văzută şi revăzută, oferind de toate: atât o (re)punere în context a principalelor contribuţii ale lui Ludwig von Mises la teoria economică şi a valenţelor explicative ale acestora, cât şi o critică a sistemului capitalist bazat pe diviziunea intensă a muncii (pentru care Mises a pledat prin întreaga sa operă) dintr-o perspectivă tradiţionalistă (anume a societăţilor bazate pe ideea de virtute, cu tot ce implică aceasta).

O notă în margine: de la momentul 1:06:31 îl puteţi vedea pe regretatul Camil Petrescu Jr., probabil într-una din ultimele sale apariţii publice.

Comentează

Este Bitcoin o bulă speculativă?

Tudor Smirna · 09 februarie 2018

Trei zile au trecut de la cel mai mai recent minim al preţului bitcoin, căzut până sub 6.000 $/BTC, cu mai mult de 60% de la cotaţia record din decembrie 2017, de peste 19.500 $/BTC. Multe oficialităţi susţin că este o schemă Ponzi, ca de altfel toate cryptomonedele. Dacă e adevărat că multe altcoins sunt fraude transparente în care oamenii investesc dintr-o naivitate uimitoare, bitcoin cu siguranţă nu este o schemă Ponzi, pentru că nu promite câştiguri garantate.

Este, însă, Bitcoin o bulă speculativă? Cei care afirmă acest lucru doar pe baza dinamicii fabuloase a preţului său şi a volatilităţii ieşite din comun nu prea au un argument solid. Realitatea fundamentală ar putea justifica această dinamică. Nimeni nu a fost martor al procesului de adopţie accelerată a unui bun, folosit iniţial ca mijloc de plată, dar propulsat de cererea masivă la nivel global pe traiectorie de monedă, adică de mijloc de plată universal acceptat pentru intermedierea schimburilor. Bitcoin s-ar putea foarte bine afla într-un astfel de proces. Dacă acest lucru se adevereşte, atunci cei care anticipează preţuri de 1.000.000 $/BTC şi mai mari s-ar putea să îşi vadă anticipările realizate, pentru că rata de adopţie a Bitcoin la nivel mondial este în prezent de doar 0,5%.

Această tendinţă este însă cu siguranţă însoţită de un alt factor care stimulează cererea pentru bitcoin: inflaţia în monede fiat. Disponibilitatea creditului ieftin face ca multe clase de active să fie supraapreciate şi nu este de mirare că zona cryptomonedelor nu a fost ferită de această cerere artificială. Mai mult, se pare că o cauză importantă a prăbuşirii recente a cotaţiei Bitcoin este legată de înăsprirea condiţiilor de creditare din SUA.

Conform Bloomberg, 20% din deţinătorii de crytpomonede le-au cumpărat cu credit. Evoluţiile recente de pe piaţa titlurilor de stat sugerează un fenomen care însoţeşte de regulă transformarea avântului economic artificial în prăbuşire: rata scontului a crescut până la niveluri „de criză”. Acelaşi fenomen este înregistrat şi pe piaţa creditelor ipotecare.

Este greu de spus când şi dacă vine criza, dar un analist experimentat, Jim Rogers, avertizează că nivelul general de îndatorare este atât de mare încât se aşteaptă să vadă cea mai mare corecţie şi depresiune pe care le-a trăit în viaţa sa.

Revenind la Bitcoin, nimeni nu ar vrea să fie acum în pielea celor care au cumpărat la finele anului trecut.

Comentează [5]

Precedentele ·