Rothbard despre ce poate şi ce nu poate face sau spune un adevărat liberal

Institutul Mises · 15 februarie 2019

Criticând, în ultimul capitol al Manifestului libertarian, două poziţii opuse, sectarismul de stânga şi oportunismul de dreapta, Rothbard oferă următorul scurt ghid de conduită pentru activiştii şi politicienii liberali:

Dacă, aşadar, liberalul trebuie să fie adeptul atingerii imediate a libertăţii şi abolirii etatismului, şi dacă gradualismul în teorie este contradictoriu cu acest ţel primordial, ce altă poziţie strategică mai poate lua un liberal în lumea de azi? Trebuie să se limiteze neapărat doar la a susţine abolirea imediată? „Măsurile de tranziţie”, paşii practici către libertate, sunt în mod necesar ilegitime? Nu, pentru că astfel ar cădea în cealaltă capcană strategică, cea a „sectarismului de stânga”. Dacă liberalii au fost prea des oportunişti care pierd din vedere sau îşi subminează ţelul ultim, există şi unii care au greşit în direcţia opusă: temându-se şi condamnând orice avans spre idee ca pe o inevitabilă trădare a ţelului însuşi. Tragedia este că aceşti sectanţi, condamnând orice avans care nu ajunge la ţel, nu fac decât ca ţelul însuşi să fie unul zadarnic şi inutil. Oricât de încântaţi am fi cu toţii să atingem libertatea totală dintr-o singură lovitură, şansele realiste ale unui astfel de măreţ salt sunt limitate. Schimbarea socială nu este întotdeauna infinitezimală şi treptată, dar nici nu se întâmplă de obicei într-o singură etapă. În respingerea oricăror abordări tranziţionale ale scopului, aşadar, aceşti liberali sectari fac ca însuşi scopul să fie imposibil de atins vreodată. Deci, sectarii pot, în ultimă instanţă, să „lichideze” scopul pur în aceeaşi măsură ca oportuniştii înşişi.

Este destul de ciudat că una şi aceeaşi persoană, câteodată, baleiază de la una din aceste erori opuse, la cealaltă, în ambele cazuri dispreţuind corecta cale strategică. Astfel, pierzându-şi cumpătul, după ani de zile în care şi-a reiterat puritatea fără a face avansuri în lumea reală, sectarul de stânga poate să sară direct în hăţişul oportunismului de dreapta, în căutarea unui cât de mic avans pe termen scurt, chiar şi cu costul scopului său ultim. Sau, oportunistul de dreapta, fiind din ce în ce mai dezgustat de compromisurile sale proprii, sau ale colegilor, de abandonarea integrităţii intelectuale şi a scopurilor ultime, poate sări direct la sectarismul de stânga, deplângând orice ierarhizare a priorităţilor strategice pentru atingerea acestor scopuri. În acest fel, cele două deviaţii opuse se hrănesc şi întăresc una pe alta, şi ambele zădărnicesc efortul de atingere a scopului liberal.

Atunci, cum putem şti dacă o jumătate de măsură sau o cerinţă de tranziţie ar trebui considerată un pas înainte sau condamnată ca trădare oportunistă? Există două criterii de importanţă vitală pentru a răspunde acestei întrebări cruciale: (1) ca, oricare ar fi cerinţele tranziţionale, scopul ultim al libertăţii să fie întotdeauna avut în vedere ca ţel dorit; şi (2) ca nici un pas sau mijloc să nu contrazică vreodată scopul ultim. O cerinţă pe termen scurt poate că nu ne va duce atât de departe pe cât ne dorim, dar trebuie să fie întotdeauna compatibilă cu scopul final; dacă nu, scopul pe termen scurt va lucra contra scopului pe termen lung, iar lichidarea oportunistă a principiului liberal se va fi activat.

Mai multe, aici.

Comentează

Doi la sută pentru Institutul Mises

Institutul Mises · 14 februarie 2019

Donaţi 2% din impozitul pe venit Institutului Ludwig von Mises - România!

Avem nevoie de susţinerea dumneavoastră pentru a ne continua proiectele şi a ne dezvolta. Celor care ne-au sprijinit în trecut le mulţumim călduros şi aici. Susţinerea s-a concretizat în proiecte precum tipărirea în 2018 a tratatului Acţiunea umană, iar 2019 va continua eforturile editoriale ale Institutului cu trei lucrări fundamentale de Murray N. Rothbard: Manifestul libertarian, Etica libertăţii şi Logica acţiunii.

Acestea sunt datele noastre:

Asociaţia „Institutul Ludwig von Mises - România”

Cod unic de înregistrare: 14265750

Cont în lei: RO87RNCB0090000677370001

Pentru cei cu o singură sursă de venit (ex.: salariul de la un singur angajator, sau pensie):

Formular precompletat cu datele Institutului Mises:

Declaraţia 230 [pdf]

Trebuie să completaţi datele personale în secţiunea I a primei pagini. Apoi, bifaţi categoria de venit în secţiunea II. În secţiunea III se află datele Institutului Mises. Tot ce mai trebuie să faceţi la final este să semnaţi în josul paginii 1. Nu mai trebuie completat şi bifat nimic în afară de aceste câmpuri de pe pagina 1.

Aveţi trei căi de transmitere a declaraţiei 230:

– trimiteţi prin poştă, cu confirmare de primire, sau
– depuneţi la registratura Administraţiei financiare de domiciliu, sau
– trimiteţi online prin spaţiul virtual privat sau pe site-ul e-guvernare.ro.

Pentru cei cu mai multe surse de venit, se completează declaraţia unică, electronic:

– prin intermediul serviciului „Spaţiul privat virtual” (SPV);

– pe site-ul e-guvernare.ro, cu semnătură electronică calificată.

Mai multe detalii aici şi aici.

Acest lucru trebuie făcut până la data de 15 martie 2019.
Din experienţa noastră de anii trecuţi, în ultimele zile se depun foarte multe declaraţii şi – dat fiind că termenul limită s-a devansat anul acesta – ne aşteptăm ca aglomeraţia de final să fie cu atât mai mare. Chiar şi la completarea online ar putea să fie suprasolicitate serverele ANAF. Vă sfătuim, deci, să depuneţi declaraţia cât mai curând, oricum aţi face-o.

Pentru mai multe informaţii, ne puteţi contacta:

Contact

Comentează

Despre protecţia consumatorului

Mihai Tănăsuică · 05 februarie 2019

Adesea, persoane care doresc să demonstreze „eşecul pieţei” în a servi consumatorii într-o manieră eficientă aduc în discuţie diverse întâmplări particulare. De pildă, magazinul X a întârziat livrarea produsului y, care fusese achitat în prealabil. Când în sfârşit a fost livrat, era deteriorat şi a fost nevoie de înlocuirea acestuia. Au urmat alte întârzieri, reclamaţii, culminând cu plângere depusă la autorităţile statului, în urma căreia lucrurile par să se fi rezolvat. Concluzia desprinsă inevitabil de aici este că antreprenorul pe piaţa liberă este neinteresat de un individ şi de a-l servi pe acesta cât de bine poate, ba din contră, îl tratează cu indiferenţă şi rezolvă doleanţele acestuia numai în umra intervenţiei binefăcătoare a statului. În consecinţă, piţa liberă nu este satisfăcătoare şi avem nevoie de un cadru instituţional, etatic, puternic, care să corecteze derapajele acesteia.

Este important de amintit faptul că teoria economică se ocupă cu studiul unor fenomene sociale complexe şi, aşa cum nu oboseşte Mises să repete, înţelegerea lor necesită o cheie de interpretare. Nu este suficient să analizăm „empiric” faptele cu pretenţia că nu avem nici o teorie anume cu care le interpretăm, ci le lăsăm „să vorbească de la sine”. De fapt, acesta este riscul cel mai mare: sub aparenţa unei imparţialităţi, a unei priviri obiective asupra lucrurilor, aşa cum se înfăţişează ele, se ascund teorii ad-hoc, implicite, care dau sens distorsionat. Cu alte cuvinte, ceea ce sugerează Mises este că, în ştiinţele sociale, teoria cu care interpretezi fenomenele este la fel de importantă, dacă nu mai importantă, decât observaţiile pe care le faci. Lanţul cauzal este adesea ascuns în complexitatea fenomenelor, indistinct, iar în lipsa busolei teoretice vom fi furaţi de peisaj.

Dacă revenim asupra cazului expus mai sus, observăm din capul locului că maniera în care a fost formulat are deja cel puţin trei presupoziţii implicite:
1) că firma în cazuă acţionează pe o piaţă liberă;
2) că nu există stimulente perverse sau efecte perverse cauzate de intervenţia statului, dacă nu în sectorul respectiv, măcar în celălalte sectoare conexe;
3) că intervenţia suplimentară a statului este cea care a rezolvat o problemă, care nu a are vreo legătură cu intervenţii anterioare sau cu cadrul instituţional în care ea a apărut.

Prima presupoziţie poate fi uşor respinsă. Piaţa, în mod evident, nu este liberă. Există o puzderie de reglementări şi intervenţii, începând de la taxare, standarde tehnice, reglementarea concurenţei, cerinţe birocratice, terminând cu te miri ce. Dacă ar fi să punem o ştampliă, ar fi cea de reglementare excesivă, nu de laxitate.

Nici o intervenţie etatică nu este neutră şi lipsită de efecte distorsionante asupra acţiunii antreprenorilor şi consumatorilor. Aşadar, chair presupunând că tranzacţiile din retail ar fi complet libere, transferul efectiv de proprietate trebuie mijlocit prin alte activităţi economice, cum ar fi, pentru a da un exemplu, sectorul bancar – prin care se face plata – şi sectorul transporturilor – prin care este livrată marfa. Deteriorarea produselor pe perioada transportului şi întarzierile apărute pot fi uşor puse pe seama calităţii drumurilor şi a supra-aglomerării acestora, acestea două fiind externalităţi negative ale monopolului statului asupra infrastructurii.

Ultima presupoziţie este poate şi cea mai interesantă: necesitatea intervenţiei coercitive pentru a corecta derapajele pieţei, prin aplicarea, de regulă, a unei legislaţii de protecţie a consumatorilor. Răspunsul la o astfel de propunere ar trebui căutat mai întâi în arhitectura sistemului juridic în care ne desfăşurăm activitatea. Pentru rezolvarea conflictului nu este nevoie decât de definirea clară şi aplicarea strictă şi fermă a dreptului de proprietate. Dacă A îi transferă lui B o sumă de bani pentru ca B să-i livreze lui A un anume bun x, atunci nerealizarea transferului de la B către A contituite o încălcare condiţiilor contractuale şi deci a dreptului de proprietate al lui A. Tot ce trebuie făcut este să se aplice contractul sau, în caz contrar, B să-i restituie lui A proprietatea (banii, plus dobândă şi eventuale despăgubiri pentru deranj). Întrebarea ce trebuie pusă este dacă sistemul juridic actual, monopolizat de stat, veghează la respectarea strictă a contractelor şi, implicit, a proprietăţii private. În plus, trebuie să ne întrebăm dacă justiţia astfel înţeleasă este administrată rapid şi eficient de către entitatea care şi-a arogat dreptul exclusiv de a arbitra litigii. Cu alte cuvinte, în caz de nerespectare a contractelor (mai ales a celor care implică sume relativ mici), care este probabilitatea ca o firmă să fie chemată în judecată? Probabil destul de mică, dat fiind ritmul în care sunt rezolvate procesele de către instanţe. Aşadar, avem de-a face din nou cu stimulente perverse, venite tocmai de la instituţii care pretind că apără interesele consumatorilor.

Şi apoi mai este o problemă. Presupunând că este într-adevăr nevoie de o legislaţie de protecţie a consumatorului, ne putem pune întrebarea de ce această legislaţie nu are ca scop despăgubirea victimei (a consumatorului însuşi) pentru prejudiciul suferit, ci se traduce prin aplicarea unor sancţiuni de care beneficiază statul. Sumele extrase din amenzi nu sunt distribuite consumatorilor nemulţumiţi, ci, paradoxal, sunt sifonate la bugetul de stat.

Concluzionând, fenomenele sociale izolate, luate ca atare, nu pot constitui baza pentru elaborarea unei teorii, cu atât mai puţin a unei politici cu pretenţia că rezolvă o problemă. Teoria economică corectă este cea care ne permite interpretarea observaţiilor, iar în absenţa ei suntem siliţi să operăm cu teoretizări ad-hoc, care comportă un risc ridicat de eroare.

Comentează

Este fixarea preţurilor de revânzare o acţiune incriminabilă?

Andreas Stamate-Ştefan · 01 februarie 2019

Este fixarea preţurilor de revânzare o practică anti-concurenţială, anti-piaţă? Categoric nu. Câteva motive. În primul rând pentru că ele sunt fundamentate pe un calcul economic, atât la furnizor cât şi la retailer. Fiecare îşi estimează potenţialul profit din fixarea preţului de revânzare. Nu este deci o acţiune arbitrară, sau lipsită de sens economic.

De la fixarea preţului de revânzare şi până la acceptarea preţului final de către consumator, aflat în faţa raftului, e cale lungă, e incertitudine. La raft, consumatorii (dacă sunt liberi să aleagă şi dispun de putere de cumpărare, deci deduceţi ce ar fi necesar din perspectivă macroeconomică, inflaţie, taxe etc.) pot spune un NU hotărât (invalidând astfel presupusul aranjament anticoncurenţial între furnizor şi retailer) sau DA hotărât (considerând deci neproblematic aranjamentul).

„If, for example, the commodity to be price-fixed has few good substitutes in the short run, an increase in its price may increase the total revenues of the conspiracy and make price collusion financially rewarding. But if, as more often is the case, there is a plentiful array of products that might be substituted for the commodity that is being price fixed, the higher price may simply push marginal buyers to the relatively cheaper substitutes, and thus lower total conspiracy revenues. This consequence will encourage firms to break the agreement to maintain a uniform price since the agreement does not, apparently, work in their economic interest.” (Dominick Armentano, Antitrust and Monopoly, 1982, p. 134)

Iar dacă cererea scade, acesta e ingredientul perfect pentru ruperea înţelegerilor între furnizor şi retailer.

„A slight reduction in overall demand for the price fixed commodity may tend to weaken the price agreement; business recession is the natural enemy of successful price collusion.” (Dominick Armentano, Antitrust and Monopoly, 1982, p. 134)

Aş propune deci să facem public modul în care Consiliul Concurenţei s-a autosesizat sau a fost sesizat şi de către cine. Dar asta nu pentru că ar conta foarte mult ca raţiune economică, ci pentru a putea observa cine anume declanşează toate aceste nemulţumiri. E relevant din perspectiva antreprenoriatului politic, adică dacă cumva o firmă, neavând ea acces la un contract cu retailerul, utilizează braţul coercitiv al legislaţiei concurenţiale, pentru a-şi împiedica alt concurent să semneze un astfel de contract. Consilul Concurenţei nu ar trebui să răspundă la astfel de solicitări.

În plus, dacă fixarea preţului de revânzare ar fi o practică incriminabilă în sine, rezultă că orice preţ e incriminabil, el condiţionând eventuala revânzare a produsului. Dacă Georgel îi vinde lui Gigel un măr, chiar şi fără impunerea unui preţ de revânzare mai departe către Irinel, Gigel, prin propria combinare a factorilor de producţie va constata că nu poate vinde mărul sub un anumit preţ. Deci raritatea şi propriile anticipări antreprenoriale fac ca, oricum tu să nu poţi revinde la ce preţ te taie capul. Cum raritatea şi propriile anticipări nu pot fi părţi într-un proces, e mai facil de blamat o persoană, sau o firmă.

Poate contribui o amendă la scăderea preţurilor sau împiedicarea creşterii lor? Tot atât de mult cât presiunea atmosferică poate creşte sau urca în funcţie de o lege dată de Parlament. Amenda doar schimbă raportul de forţe pe piaţă, dar politic, nu economic, şi alimentează bugetul statului, aflat în impas în această perioadă.

Este fixarea preţului de revânzare anti-concurenţială sau anti-piaţă? Nicidecum, el este fixat de o parte din concurenţi şi se realizează fără îndoială în cadrul pieţei. Propun să operăm nu cu un concept ideal de piaţă (precum în modelul concurenţei pure şi perfecte), ci unul realist.

Trebuie adăugat şi faptul că e vorba de contracte voluntare, în care nimeni nu utilizează forţa pentru a impune un preţ. Probabil asta ar putea supraveghea Consiliul Concurenţei, încălcarea contractelor dintre concurenţi. De asemeni, consumatorii nu pot dispune juridic de un drept fundamental la preţuri mai mici. Dacă Gigel tot cumpără mere de la Georgel, iar preţul – cum este firesc – creşte, Irinel nu are un drept să solicite revenirea la preţul anterior. E ca şi cum am încerca printr-o lege să îngheţăm valoarea unui bun. Irinel nu are drept de proprietate asupra valorii mărului. El se poate cel mult supăra că actuala configuraţie a preţului îl dezavantajează, dar cam atât. Propun ca experţii CC să consulte şi teoriile heterodoxe privind concurenţa, sau cel puţin să dea o notă de fundamentare pentru care insistă să aplice teoria neoclasică a concurenţei, în ciuda numeroaselor critici aduse în plan ştiinţific, academic.

Marii retaileri nu au ajuns la preţuri mici prin intervenţiile vreunui consiliu, ci prin negocierile cu furnizorii, volumul mare de mărfuri comercializate, scăderea costurilor etc. Preţurile, în general, nu scad atunci când intervine guvernul, ci când există o conjunctură economică care să permită asta.

În concluzie, efectul direct şi imediat al unei amenzi nu este protecţia consumatorului de preţuri mai mari (presupunând că ar fi legitimă o astfel de protecţie), ci
1. Alimentarea bugetului statului,
2. Costuri crescute pentru retaileri şi furnizori
3. Împiedicarea desfăşurării unor tranzacţii cu potenţial de profit, deci diminuarea acumulării de capital,
4. Scăderea welfare-ului social (înţeles în sensul că toţi avem mai puţin dacă firmele nu pot face profit). Aceste efecte pot aduce mai curând creşterea şi nu scăderea preţurilor, mult dorită, dar încă nu ştim exact de cine.

Comentează

Împotriva Consiliului Concurenţei

Tudor Gherasim Smirna · 01 februarie 2019

Un comentariu prilejuit de recentele ştiri despre amenzile date de Consiliul Concurenţei:

Mega Image avea un magazin pe strada Icoanei. A venit consiliul concurenţei si a zis că au „cvasi-monopol mini-zonal”. Cea mai simpatică sintagmă sub care lucrează pumnii „mei minte economică nu are” consiliului concurenţei. Mega Image a făcut un aranjament prin care în loc a apărut un magazin Anabella, cu profil similar cu Mega Image. Doar că… nu era acelaşi lucru. Ca o dovadă a artei de a crea o afacere de succes, o artă în care fiecare detaliu contează, de la construirea mărcii, la căldura luminii şi amplasarea rafturilor, ba chiar până la tipul mânerului de la uşa de intrare şi trecând prin zeci de mii de astfel de decizii aparent insignifiante, la fiecare nivel al structurii foarte complexe a unei astfel de afaceri, Anabella a sucombat după vreun an. Acum spaţiul acela stă neutilizat.

Cui trebuie să mulţumeacă piaţa, vânzătorul Mega Image şi clienţii săi? Unor specialişti în concurenţă dintr-o birocraţie care trece cu tancul prin piaţă, dă cu ciocanul în ordinea contractuală şi taie amenzile cu secera. Ca, de altfel, orice birocraţie, oricât de bine intenţionată şi oricât de virtuos condusă de oameni care altfel pot dovedi o (trecută) inteligenţă fină, cu articole academice şi estetisme liberale expuse prin reviste pentru dialog social (care au rol de a spăla cumva păcatele diametral opuse – foarte concrete şi antiliberale – din câmpul muncii).

Recent, Consiliul Concurenţei a lovit din nou, în supermaket-uri de această dată. Bucuria ingoranţilor care nu înţeleg sau urăsc, adesea pe bani, dar poate şi visceral, mecanismele pieţei.
Întrebare: credeţi că amenzile imense date de Consiliul Concurenţei ajută vreodată consumatorii? La marjele mici, bazate pe volum, ale supermarketurilor (care sunt manifestări ale regulii capitaliste a producţiei de masă pentru nevoile maselor), un 0.1% din cifra de afaceri (amenda minimă dată de Consiliul Concurenţei) poate însemna foarte mult din profit (acel surplus efemer care îi spune unei afaceri că face bine ceea ce face).
Ajung aceste amenzi la consumatori vreodată? Dacă ar fi în favoarea consumatorilor, ne-ar chema cu bonurile să ne întoarcă o parte din suprapreţul luat de supermarket. Aţi auzit de aşa ceva?

Consiliul Concurenţei este o instituţie justificată de o eroare intelectuală, acea Nirvana Fallacy de care vorbea economistul Harold Demsetz. Când ai o idee complet nerealistă despre ce ar trebui să fie concurenţa, tot ce vezi în realitate sunt defecte, market failures. O instituţie construită (la noi şi în alte ţări) ca un ciocan nu va vedea nicăieri decât cuie. Spre bucuria proştilor de socialişti cu bască şi şapcă din aia, ştiţi voi de care.
Dacă mâine ar fi desfiinţat Consiliul Concurenţei, de mâine am duce-o un pic mai bine. Un test acid pentru nocivitatea unei instituţii este dacă vor nesătuii de putere să o acapareze. Face Vâlcov presiuni? Trebuie abolită.

Comentează

Mihai Eminescu şi Carl Menger. Scurt moment de istorie contrafactuală

Andreas Stamate-Ştefan · 15 ianuarie 2019

Cum ar fi fost să descoperim în biografia lui Mihai Eminescu (1850-1889), poetul naţional, că a frecventat cursurile lui Carl Menger (1840-1921), fondatorul şcolii Austriece de economie? Sau măcar că i-ar fi căzut în mâini Principiile (1871) lui Menger? Ar fi fost frumos, dar...istoria este alta. Dintr-o biografie alcătuită riguros de criticul literar George Călinescu, impresionant de generoasă în detalii, aflăm că Eminescu frecventa între 1869 şi 1872 cursurile Universităţii din Viena, alături de alţi colegi bucovineni de care era mai ataşat. Ioan Slavici, arădean, este şi el printre cursanţii Universităţii, fiind relativ apropiat de Eminescu în anii vienezi. Deşi curicula aleasă de poet viza filozofia, istoria şi dreptul, preocupările nu erau cu totul mărginite la acestea.

Poetul mergea însă şi la alte cursuri, la care-l mîna un program ieşit din necesităţi interne, şi poate cu mai multă plăcere la acestea din urmă decît la acelea la care era înscris. Colegii îl întîlneau la prelegerile lui Lorenz Stein de filosofia dreptului, economie politică, ştiinţe financiare şi administrative (Călinescu, 1983, p. 138).

Un an sau poate câteva luni au lipsit pentru ca din curicula lui Eminescu să facă parte şi unul din cursurile ţinute de Carl Menger la Universitatea din Viena. Semestrul de iarnă 1871-1872 este ultimul la Viena pentru Eminescu, în timp ce, pentru Menger, anul 1872 este anul în care încearcă (nefiindu-i foarte uşor, pare-se) să-şi susţină teza de abilitare (Habilitation), condiţie ce îi permite să devină lector la Universitate (Privat Dozent). Dificultăţile lui Menger de a-şi susţine teza de abilitare vin din opoziţia manifestată faţă de acesta de către nimeni altul decât Lorenz von Stein, profesor de economie politică. Stein este cel care introduce ideile socialismului francez utopic în spaţiul german şi austriac.

At the University of Vienna, Menger faced the determined opposition of Lorenz von Stein, the great champion of French socialism in Germany and Austria. Stein rejected Menger’s first petition for the Habilitation degree, accepting his application only after Menger had his Principles printed by the Vienna publisher Wilhelm Braumüller at his own expense and sent a proof of the first two chapters to Stein. Having accepted his application, Stein still failed Menger for the degree. After several favorable reviews of his book appeared in German professional journals, Menger applied again and this time he passed (...) In all his academic endeavors, Menger met with the continued resistance of the department, which was run by a group under Stein’s leadership. (Hülsmann, 2007, p. 136-137)

Stein dezvoltă într-una din cărţile sale din 1842 ideea că mişcările ideologice socialiste şi comuniste prezente în Franţa sunt rezultatul unui conflict între clase (cei care dispun de proprietate privată şi cei care nu dispun), iar Marx o preia, fundamentându-şi pe ea conceptul de proletariat. Aşa cum arată Rothbard, însă, în timp ce Stein avertiza despre pericolul unui conflict ireconciliabil între aceste clase, Marx sanctifică rolul istoric revoluţionar al proletariatului în rezolvarea acestui conflict (Rothbard, 1995, p. 322).

Din perspectiva climatului intelectual, în anii 1870, istoricismul era linia oficială a universităţilor germane (Mises, 2001), deci bănuim că Eminescu luase contact cu acesta prin intermediul disciplinelor studiate, mai ales în cadrul economiei politice. Reamintim că istoricismul german neagă posibilitatea dezvoltării unor teorii universale în domeniul economic, deci neagă practic posibilitatea unei ştiinţe economice. Alături de perspectivele socialiste predate de Stein, acesta poate fi un alt motiv explicativ al eventualelor inconsistenţe economice ale poetului.

Speculând, Eminescu, curios şi rebel din fire, devorator în acei ani de cărţi de toate felurile, ar fi participat probabil la cursurile lui Menger, întrucât cu siguranţă l-ar fi atras seriozitatea şi rigurozitatea academică a profesorului. Sau cel puţin măcar pentru a-şi mai rotunji întrucâtva firea enciclopedică. Ce ar fi însemnat, însă, Menger pentru Eminescu poate fi subiectul unei cărţi. Deocamdată, singura legătură între Eminescu şi şcoala austriacă este o stradă, Wollzeile, unde Eminescu obişnuia să-şi bea cafeaua în anii studenţiei la Viena, alături de mulţi alţi români veniţi la studii, şi unde – pură întâmplare – avea să locuiască la începutul secolului XX (începând cu 1912), Ludwig von Mises, ultimul cavaler al liberalismului.

Referinţe

Călinescu, George, Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura Minerva, Colecţia Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, 1983

Hülsmann, Jörg G., Mises. The Last Knight of Liberalism, The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 2007

Mises, Ludwig, O perspectivă istorică asupra şcolii austriece de economie, Institutul Ludwig von Mises România, 2001, traducere de Dan Cristian Comănescu, disponibilă online la https://mises.ro/274/o-perspectiva-istorica-asupra-colii-austriece-de-economie

Rothbard, Murray N., An Austrian Perspective on the History of Economic Thought. Classical Economics, The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 1995

Comentează

Un nou capitol din Manifestul Liberal

Tudor Smirna · 13 decembrie 2018

Institutul Mises se aproprie, prin publicarea online a capitolului 11 din Manifestul liberal de Murray Rothbard, de finalizarea traducerii şi de publicarea în variantă tipărită a acestei cărţi esenţiale.

Rothbard vorbeşte aici despre cum ar putea arăta funcţionarea în regim de piaţă a unui domeniu fundamental, gestionat tradiţional în regim de planificare centrală (cu toate că nu întotdeauna: aveţi în text o scurtă istorie a drumurilor private). Oricât ar părea de „revoluţionar” şi de controversat, acest capitol din „Manifestul liberal” trebuie şi el citit în ideea că nu poate fi adusă normalitatea, eficienţa şi chiar frumuseţea pieţei în societate fără a o face în primul rând în domenii cheie. Reformele de cosmetizare n-au nici o şansă pe termen lung. Trebuie măcar să ne punem astfel de probleme radicale:

11. Sectorul public, II: Şoselele şi străzile

Un paragraf remarcabil, în care vorbeşte despre cum s-ar putea soluţiona congestionarea traficului prin mecanismul pieţei, este acesta:

Cum ar arăta un sistem raţional de preţuri, un sistem instituit de proprietarii de drumuri private? În primul rând, autostrăzile ar introduce plăţi, în special în puncte convenabile precum intrările în oraşe, sau la poduri şi tunele, dar nu aşa cum se practică acum. Preţurile ar fi mult mai mari la orele de vârf (de exemplu, în duminicile de vară) decât la orele mai libere. Pe o piaţă liberă, cererea mai mare la orele de vârf ar duce la o creştere a preţului până la nivelul descongestionării şi stabilirii unei circulaţii normale. Dar – ar putea întreba cititorii – oamenii nu trebuie să ajungă la lucru? Sigur, dar nu trebuie să ajungă în propriile lor maşini. Unii navetişti ar renunţa cu totul şi s-ar muta înapoi în oraş; alţii ar adopta soluţii de folosire în comun a maşinilor; iar alţii ar folosi autobuzele şi trenurile. Astfel, utilizarea drumurilor la ore de vârf ar fi rezervată acelora care sunt cei mai dornici să plătească preţul de piaţă. Alţii, de asemenea, vor încerca să-şi adapteze orele de lucru astfel încât să vină şi să plece eşalonat. Şi călătorii de week-end vor şofa mai puţin sau îşi vor eşalona cursele. În fine, profiturile crescute obţinute pentru poduri şi tunele, de exemplu, vor stimula firmele private să construiască mai multe astfel de utilităţi. Construcţia de drumuri va fi guvernată nu de lupta pentru subvenţii a grupurilor de presiune, ci de cererea eficientă şi calculele de cost specifice pieţei.

Aici şi în pasajele următoare, Rothbard anticipează, acum aproape 50 de ani, soluţii de partajare şi de facturare a traficului care se pot vedea acum la lucru în cazul unor servicii de tip Uber. Acest lucru, pe lângă viziunea lui Rothbard, ne mai relevă şi rimtul foarte lent în care a progresat acest domeniu gestionat prin planificare centrală.

Comentează

Lansare de carte despre antreprenoriatul politic

Institutul Mises · 22 noiembrie 2018

Sâmbătă, 17 noiembrie, a avut loc lansarea cărţii Analiza praxeologică a acţiunii politice şi a cooperării politice internaţionale: O abordare interdisciplinară la confluenţa dintre ştiinţa economică şi ştiinţa politică, de Matei-Alexandru Apăvăloaei, cercetător asociat al Institutului Mises. Cartea a apărut sub egida Editurii ASE şi reprezintă al cincilea titlu al colecţiei Studia Praxeologica.

Lucrarea abordează problematica acţiunii politice din perspectiva Şcolii Austriece, mergând pe linia misesian-rothbardiană. Demersul propus este unul teoretic (praxeologic), fiind axat pe evidenţierea celor mai generale aspecte, invariabile în timp şi spaţiu, ale acţiunii umane care vizează folosirea mijloacelor coercitive pentru a extrage resurse şi a trăi de pe seama eforturilor semenilor săi. De asemenea, lucrarea reprezintă un demers interdisciplinar care se situează la intersecţia ştiinţei economice cu ştiinţa politică.

Pe bazele oferite de ştiinţa economică, lucrarea argumentează că politica poate fi considerată o disciplină praxeologică, de natură apriorică. De asemenea, plecând de la teoria economică a antreprenoriatului, lucrarea schiţează funcţia antreprenoriatul politic şi analizează diferitele limite cu care se confruntă acţiunea politică atunci când se pune problema maximizării venitul rezidual – profitul politic.

În ultima parte a lucrării, este analizată acţiunea politică ce este întreprinsă în contextul relaţiilor internaţionale. Astfel sunt deduse implicaţiile necesare ale deciziei de cooperare între antreprenorilor politici din teritorii diferite în vederea combaterii efectelor competiţiei politice internaţionale. În acest context, este abordat şi subiectul integrării economice regionale.

Printre întrebările la care cartea caută un răspuns se regăsesc următoarele: Ce putem şti despre efectele pe care le comportă o acţiune politică? Poate fi considerată politica o disciplină ştiinţifică capabilă să ne furnizeze adevăruri necesare? Dacă orice acţiune umană conţine şi o componentă antreprenorială, putem vorbi despre funcţia antreprenorului politic? Cum ar arăta o teorie praxeologică a relaţiilor politice internaţionale? Sunt economiştii în măsură să răspundă la întrebările de mai sus?

Comentează

Ionuţ Bălan despre Acţiunea umană

Institutul Mises · 22 noiembrie 2018

Semnalăm un comentariu despre Acţiunea umană publicat de Ionuţ Bălan pe profit.ro:

Lecţia lui Mises: economia nu trebuie «umanizată», ci înţeleasă ca profund omenească

Acolo, Ionuţ Bălan observă:

dreapta susţine că economia îndepărtează omul de familie, naţiune, tradiţii şi spiritualitate. Stânga, că îl alienează şi în aruncă în ecuaţia exploatat-exploatator (marxismul clasic) şi/sau că îl pune în conflict cu natura (obsesia pentru ecologie şi schimbarea climei) şi îl supune logicii dominatoare a misoginiei, xenofobiei, rasismului, homofobiei, transfobiei etc.

Una peste alta, şi fascismul, şi comunismul vor să „elibereze” omul de „povara” economiei. Simplificând la maximum, de acest fenomen „nenatural” şi „inuman” trebuie să se ocupe doar statul şi experţii săi. Asta pentru că cineva trebuie să se ocupe şi de asta, căci penuria (scarcity) nu dispare doar pentru că unii filosofi contemporani au declarat-o ca fiind un mit propagat de capitaliştii cei răi.

Chiar şi poziţiile politice aşa zis moderate, centriste, vorbesc despre necesitatea de a „umaniza” o economie parcă scăpată de sub controlul omului şi care, speră aceştia, ar putea fi „reumanizată” artificial, prin reglementări de stat menite să îi protejeze pe angajaţi şi consumatori de tirania corporaţiilor.

Comentează

Şcoala Monetară vs. Şcoala Bancară: ecourile româneşti ale dezbaterii

Tudor Smirna · 20 noiembrie 2018

În calitate de beneficiar al bursei Ştefan Odobleja de la New Europe College, în 2016-2017, am cercetat gândirea economică românească din perioada Micii Uniri şi până la înfiinţarea Băncii Naţionale a României, deci dintre 1860 şi 1880. Miza a fost înţelegerea procesului de înfiinţare a băncii centrale româneşti.

Chestiunea este foarte interesantă, pentru că înfiinţarea BNR în 1880 şi încercările care au precedat evenimentul nu au fost lipsite de discuţii şi controverse. În Occident a avut loc o largă dezbatere asupra problemelor monetare şi bancare, prin care s-au cristalizat concepte şi s-a avansat ştiinţa economică. Ideea de bancă centrală a fost ea însăşi îndelung discutată chiar în perioada formării statului român modern şi a instituţiilor sale bancare.

Discuţiile nu au rămas fără ecou în lumea românească. Chiar dacă pare că Banca Naţională a României a fost adoptată fără prea multe ezitări, ca un import necesar şi urgent, de minţile luminate ale vremii în contra forţelor reacţionare incapabile să se despartă de trecut, o privire mai atentă duce la descoperirea unui tablou diferit. Banca centrală, pentru multă vreme punct terminus al dinamicii intervenţionismului monetar-bancar, a fost şi încă este o opţiune instituţională discutabilă.

Printre cei care au fost preocupaţi de problemele monetare şi bancare se numără Nicolae Suţu, Alexandru Moruzi, Victor Place, Ion Strat, Ion Ghica, D.A. Sturdza, I.C. Brătianu, A. Lahovary, Th. Rosetti şi mulţi alţii. Cercetarea de faţă ne oferă motive să considerăm că, asemenea împărţirii – destul de imperfecte – a gânditorilor şi opinenţilor occidentali în membri ai Şcolii monetare sau ai Şcolii bancare, este cazul să poziţionăm şi noi faţă de cele două Şcoli pe cei care au pledat şi dezbătut în acea perioadă în lumea românească.

Romanian Echoes of the Currency versus Banking Debate: From Unification to the Creation of the National Bank [pdf]

Comentează

Precedentele ·