Mihai Eminescu şi Carl Menger. Scurt moment de istorie contrafactuală

Andreas Stamate-Ştefan · 15 ianuarie 2019

Cum ar fi fost să descoperim în biografia lui Mihai Eminescu (1850-1889), poetul naţional, că a frecventat cursurile lui Carl Menger (1840-1921), fondatorul şcolii Austriece de economie? Sau măcar că i-ar fi căzut în mâini Principiile (1871) lui Menger? Ar fi fost frumos, dar...istoria este alta. Dintr-o biografie alcătuită riguros de criticul literar George Călinescu, impresionant de generoasă în detalii, aflăm că Eminescu frecventa între 1869 şi 1872 cursurile Universităţii din Viena, alături de alţi colegi bucovineni de care era mai ataşat. Ioan Slavici, arădean, este şi el printre cursanţii Universităţii, fiind relativ apropiat de Eminescu în anii vienezi. Deşi curicula aleasă de poet viza filozofia, istoria şi dreptul, preocupările nu erau cu totul mărginite la acestea.

Poetul mergea însă şi la alte cursuri, la care-l mîna un program ieşit din necesităţi interne, şi poate cu mai multă plăcere la acestea din urmă decît la acelea la care era înscris. Colegii îl întîlneau la prelegerile lui Lorenz Stein de filosofia dreptului, economie politică, ştiinţe financiare şi administrative (Călinescu, 1983, p. 138).

Un an sau poate câteva luni au lipsit pentru ca din curicula lui Eminescu să facă parte şi unul din cursurile ţinute de Carl Menger la Universitatea din Viena. Semestrul de iarnă 1871-1872 este ultimul la Viena pentru Eminescu, în timp ce, pentru Menger, anul 1872 este anul în care încearcă (nefiindu-i foarte uşor, pare-se) să-şi susţină teza de abilitare (Habilitation), condiţie ce îi permite să devină lector la Universitate (Privat Dozent). Dificultăţile lui Menger de a-şi susţine teza de abilitare vin din opoziţia manifestată faţă de acesta de către nimeni altul decât Lorenz von Stein, profesor de economie politică. Stein este cel care introduce ideile socialismului francez utopic în spaţiul german şi austriac.

At the University of Vienna, Menger faced the determined opposition of Lorenz von Stein, the great champion of French socialism in Germany and Austria. Stein rejected Menger’s first petition for the Habilitation degree, accepting his application only after Menger had his Principles printed by the Vienna publisher Wilhelm Braumüller at his own expense and sent a proof of the first two chapters to Stein. Having accepted his application, Stein still failed Menger for the degree. After several favorable reviews of his book appeared in German professional journals, Menger applied again and this time he passed (...) In all his academic endeavors, Menger met with the continued resistance of the department, which was run by a group under Stein’s leadership. (Hülsmann, 2007, p. 136-137)

Stein dezvoltă într-una din cărţile sale din 1842 ideea că mişcările ideologice socialiste şi comuniste prezente în Franţa sunt rezultatul unui conflict între clase (cei care dispun de proprietate privată şi cei care nu dispun), iar Marx o preia, fundamentându-şi pe ea conceptul de proletariat. Aşa cum arată Rothbard, însă, în timp ce Stein avertiza despre pericolul unui conflict ireconciliabil între aceste clase, Marx sanctifică rolul istoric revoluţionar al proletariatului în rezolvarea acestui conflict (Rothbard, 1995, p. 322).

Din perspectiva climatului intelectual, în anii 1870, istoricismul era linia oficială a universităţilor germane (Mises, 2001), deci bănuim că Eminescu luase contact cu acesta prin intermediul disciplinelor studiate, mai ales în cadrul economiei politice. Reamintim că istoricismul german neagă posibilitatea dezvoltării unor teorii universale în domeniul economic, deci neagă practic posibilitatea unei ştiinţe economice. Alături de perspectivele socialiste predate de Stein, acesta poate fi un alt motiv explicativ al eventualelor inconsistenţe economice ale poetului.

Speculând, Eminescu, curios şi rebel din fire, devorator în acei ani de cărţi de toate felurile, ar fi participat probabil la cursurile lui Menger, întrucât cu siguranţă l-ar fi atras seriozitatea şi rigurozitatea academică a profesorului. Sau cel puţin măcar pentru a-şi mai rotunji întrucâtva firea enciclopedică. Ce ar fi însemnat, însă, Menger pentru Eminescu poate fi subiectul unei cărţi. Deocamdată, singura legătură între Eminescu şi şcoala austriacă este o stradă, Wollzeile, unde Eminescu obişnuia să-şi bea cafeaua în anii studenţiei la Viena, alături de mulţi alţi români veniţi la studii, şi unde – pură întâmplare – avea să locuiască la începutul secolului XX (începând cu 1912), Ludwig von Mises, ultimul cavaler al liberalismului.

Referinţe

Călinescu, George, Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura Minerva, Colecţia Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, 1983

Hülsmann, Jörg G., Mises. The Last Knight of Liberalism, The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 2007

Mises, Ludwig, O perspectivă istorică asupra şcolii austriece de economie, Institutul Ludwig von Mises România, 2001, traducere de Dan Cristian Comănescu, disponibilă online la https://mises.ro/274/o-perspectiva-istorica-asupra-colii-austriece-de-economie

Rothbard, Murray N., An Austrian Perspective on the History of Economic Thought. Classical Economics, The Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 1995

Comentează

Un nou capitol din Manifestul Liberal

Tudor Smirna · 13 decembrie 2018

Institutul Mises se aproprie, prin publicarea online a capitolului 11 din Manifestul liberal de Murray Rothbard, de finalizarea traducerii şi de publicarea în variantă tipărită a acestei cărţi esenţiale.

Rothbard vorbeşte aici despre cum ar putea arăta funcţionarea în regim de piaţă a unui domeniu fundamental, gestionat tradiţional în regim de planificare centrală (cu toate că nu întotdeauna: aveţi în text o scurtă istorie a drumurilor private). Oricât ar părea de „revoluţionar” şi de controversat, acest capitol din „Manifestul liberal” trebuie şi el citit în ideea că nu poate fi adusă normalitatea, eficienţa şi chiar frumuseţea pieţei în societate fără a o face în primul rând în domenii cheie. Reformele de cosmetizare n-au nici o şansă pe termen lung. Trebuie măcar să ne punem astfel de probleme radicale:

11. Sectorul public, II: Şoselele şi străzile

Un paragraf remarcabil, în care vorbeşte despre cum s-ar putea soluţiona congestionarea traficului prin mecanismul pieţei, este acesta:

Cum ar arăta un sistem raţional de preţuri, un sistem instituit de proprietarii de drumuri private? În primul rând, autostrăzile ar introduce plăţi, în special în puncte convenabile precum intrările în oraşe, sau la poduri şi tunele, dar nu aşa cum se practică acum. Preţurile ar fi mult mai mari la orele de vârf (de exemplu, în duminicile de vară) decât la orele mai libere. Pe o piaţă liberă, cererea mai mare la orele de vârf ar duce la o creştere a preţului până la nivelul descongestionării şi stabilirii unei circulaţii normale. Dar – ar putea întreba cititorii – oamenii nu trebuie să ajungă la lucru? Sigur, dar nu trebuie să ajungă în propriile lor maşini. Unii navetişti ar renunţa cu totul şi s-ar muta înapoi în oraş; alţii ar adopta soluţii de folosire în comun a maşinilor; iar alţii ar folosi autobuzele şi trenurile. Astfel, utilizarea drumurilor la ore de vârf ar fi rezervată acelora care sunt cei mai dornici să plătească preţul de piaţă. Alţii, de asemenea, vor încerca să-şi adapteze orele de lucru astfel încât să vină şi să plece eşalonat. Şi călătorii de week-end vor şofa mai puţin sau îşi vor eşalona cursele. În fine, profiturile crescute obţinute pentru poduri şi tunele, de exemplu, vor stimula firmele private să construiască mai multe astfel de utilităţi. Construcţia de drumuri va fi guvernată nu de lupta pentru subvenţii a grupurilor de presiune, ci de cererea eficientă şi calculele de cost specifice pieţei.

Aici şi în pasajele următoare, Rothbard anticipează, acum aproape 50 de ani, soluţii de partajare şi de facturare a traficului care se pot vedea acum la lucru în cazul unor servicii de tip Uber. Acest lucru, pe lângă viziunea lui Rothbard, ne mai relevă şi rimtul foarte lent în care a progresat acest domeniu gestionat prin planificare centrală.

Comentează

Lansare de carte despre antreprenoriatul politic

Institutul Mises · 22 noiembrie 2018

Sâmbătă, 17 noiembrie, a avut loc lansarea cărţii Analiza praxeologică a acţiunii politice şi a cooperării politice internaţionale: O abordare interdisciplinară la confluenţa dintre ştiinţa economică şi ştiinţa politică, de Matei-Alexandru Apăvăloaei, cercetător asociat al Institutului Mises. Cartea a apărut sub egida Editurii ASE şi reprezintă al cincilea titlu al colecţiei Studia Praxeologica.

Lucrarea abordează problematica acţiunii politice din perspectiva Şcolii Austriece, mergând pe linia misesian-rothbardiană. Demersul propus este unul teoretic (praxeologic), fiind axat pe evidenţierea celor mai generale aspecte, invariabile în timp şi spaţiu, ale acţiunii umane care vizează folosirea mijloacelor coercitive pentru a extrage resurse şi a trăi de pe seama eforturilor semenilor săi. De asemenea, lucrarea reprezintă un demers interdisciplinar care se situează la intersecţia ştiinţei economice cu ştiinţa politică.

Pe bazele oferite de ştiinţa economică, lucrarea argumentează că politica poate fi considerată o disciplină praxeologică, de natură apriorică. De asemenea, plecând de la teoria economică a antreprenoriatului, lucrarea schiţează funcţia antreprenoriatul politic şi analizează diferitele limite cu care se confruntă acţiunea politică atunci când se pune problema maximizării venitul rezidual – profitul politic.

În ultima parte a lucrării, este analizată acţiunea politică ce este întreprinsă în contextul relaţiilor internaţionale. Astfel sunt deduse implicaţiile necesare ale deciziei de cooperare între antreprenorilor politici din teritorii diferite în vederea combaterii efectelor competiţiei politice internaţionale. În acest context, este abordat şi subiectul integrării economice regionale.

Printre întrebările la care cartea caută un răspuns se regăsesc următoarele: Ce putem şti despre efectele pe care le comportă o acţiune politică? Poate fi considerată politica o disciplină ştiinţifică capabilă să ne furnizeze adevăruri necesare? Dacă orice acţiune umană conţine şi o componentă antreprenorială, putem vorbi despre funcţia antreprenorului politic? Cum ar arăta o teorie praxeologică a relaţiilor politice internaţionale? Sunt economiştii în măsură să răspundă la întrebările de mai sus?

Comentează

Ionuţ Bălan despre Acţiunea umană

Institutul Mises · 22 noiembrie 2018

Semnalăm un comentariu despre Acţiunea umană publicat de Ionuţ Bălan pe profit.ro:

Lecţia lui Mises: economia nu trebuie «umanizată», ci înţeleasă ca profund omenească

Acolo, Ionuţ Bălan observă:

dreapta susţine că economia îndepărtează omul de familie, naţiune, tradiţii şi spiritualitate. Stânga, că îl alienează şi în aruncă în ecuaţia exploatat-exploatator (marxismul clasic) şi/sau că îl pune în conflict cu natura (obsesia pentru ecologie şi schimbarea climei) şi îl supune logicii dominatoare a misoginiei, xenofobiei, rasismului, homofobiei, transfobiei etc.

Una peste alta, şi fascismul, şi comunismul vor să „elibereze” omul de „povara” economiei. Simplificând la maximum, de acest fenomen „nenatural” şi „inuman” trebuie să se ocupe doar statul şi experţii săi. Asta pentru că cineva trebuie să se ocupe şi de asta, căci penuria (scarcity) nu dispare doar pentru că unii filosofi contemporani au declarat-o ca fiind un mit propagat de capitaliştii cei răi.

Chiar şi poziţiile politice aşa zis moderate, centriste, vorbesc despre necesitatea de a „umaniza” o economie parcă scăpată de sub controlul omului şi care, speră aceştia, ar putea fi „reumanizată” artificial, prin reglementări de stat menite să îi protejeze pe angajaţi şi consumatori de tirania corporaţiilor.

Comentează

Şcoala Monetară vs. Şcoala Bancară: ecourile româneşti ale dezbaterii

Tudor Smirna · 20 noiembrie 2018

În calitate de beneficiar al bursei Ştefan Odobleja de la New Europe College, în 2016-2017, am cercetat gândirea economică românească din perioada Micii Uniri şi până la înfiinţarea Băncii Naţionale a României, deci dintre 1860 şi 1880. Miza a fost înţelegerea procesului de înfiinţare a băncii centrale româneşti.

Chestiunea este foarte interesantă, pentru că înfiinţarea BNR în 1880 şi încercările care au precedat evenimentul nu au fost lipsite de discuţii şi controverse. În Occident a avut loc o largă dezbatere asupra problemelor monetare şi bancare, prin care s-au cristalizat concepte şi s-a avansat ştiinţa economică. Ideea de bancă centrală a fost ea însăşi îndelung discutată chiar în perioada formării statului român modern şi a instituţiilor sale bancare.

Discuţiile nu au rămas fără ecou în lumea românească. Chiar dacă pare că Banca Naţională a României a fost adoptată fără prea multe ezitări, ca un import necesar şi urgent, de minţile luminate ale vremii în contra forţelor reacţionare incapabile să se despartă de trecut, o privire mai atentă duce la descoperirea unui tablou diferit. Banca centrală, pentru multă vreme punct terminus al dinamicii intervenţionismului monetar-bancar, a fost şi încă este o opţiune instituţională discutabilă.

Printre cei care au fost preocupaţi de problemele monetare şi bancare se numără Nicolae Suţu, Alexandru Moruzi, Victor Place, Ion Strat, Ion Ghica, D.A. Sturdza, I.C. Brătianu, A. Lahovary, Th. Rosetti şi mulţi alţii. Cercetarea de faţă ne oferă motive să considerăm că, asemenea împărţirii – destul de imperfecte – a gânditorilor şi opinenţilor occidentali în membri ai Şcolii monetare sau ai Şcolii bancare, este cazul să poziţionăm şi noi faţă de cele două Şcoli pe cei care au pledat şi dezbătut în acea perioadă în lumea românească.

Romanian Echoes of the Currency versus Banking Debate: From Unification to the Creation of the National Bank [pdf]

Comentează

Despre Virgil Madgearu din perspectiva clasic liberală

Andreas Stamate-Ştefan · 20 noiembrie 2018

Între 2015 şi 2016, ca bursier al NEC (New Europe College), am lucrat la un studiu privind ideile economice ale lui Virgil Madgearu. Motivaţiile din spatele acestui studiu sunt două. Prima este legată de o recepţie relativ bună a doctrinei ţărăniste în spaţiul românesc, ca alternativă între o dreaptă progresistă şi una conservatoare, iar a doua de insuficienta problematizare în literatură a ideilor economice ce definesc această doctrină.

Însă cum ideile nu se mişcă singure ci aparţin unor persoane, am ales – fiind şi primul studiu de acest fel – să decupez din toată povestea ţărănistă figura sa emblematică, de altfel însuşi ideologul partidului ţărănist, economistul şi profesorul Virgil Madgearu.

Perspectiva din care discut ideile lui Madgearu este una clasic liberală, ceea ce, bănuiesc că nu ar fi fost tocmai pe placul său. Gestul istoricist de a trata teoria economică liberală ca un produs al vremii sale, deci la timpul trecut, perimată din poziţia sa de „homo interbelicus”, e posibil să poată fi explicat politic, conjunctural, însă intelectual vorbind cred că este o scădere. Iar când intelectualii au scăderi, de obicei nici construcţiile politice nu sunt viabile.

Şi atunci, ca şi acum, n-a fost timp de prea multe vorbe şi dezbateri, de lămuriri doctrinare, de aşezare şi reflecţie. Astfel, s-a lăsat un teren fertil pentru populism, mişcări de stradă, discursuri ale urii de clasă, apelul la emoţii şi dispreţul faţă de raţiune, teren bine ocupat şi sechestrat pentru jumătate de secol de comunişti.

Virgil Madgearu at the Crossroads of an Anticapitalistic Trinity: German Historicism, Populism and Marxism [pdf]

Comentează

Video: lansarea Acţiunii Umane

Institutul Mises · 16 octombrie 2018

Pe 9 octombrie 2018, am lansat Acţiunea Umană. Filmarea evenimentului, aici:

Comentează

Lume multă aseară, la lansarea Acţiunii Umane

Institutul Mises · 10 octombrie 2018

Pentru cei care nu au putut ajunge, în curând vom pune online filmarea discuţiilor.

Comentează

Lansare a tratatului Acţiunea Umană

Institutul Mises · 02 octombrie 2018

Institutul Ludwig von Mises România şi Academia Privată vă invită marţi, pe 9 octombrie 2018, la lansarea tratatului Acţiunea umană de Ludwig von Mises.

Vorbitori vor fi traducătorul Dan Cristian Comănescu, prefaţatorul Mihai-Vladimir Topan şi profesorul Bogdan Glăvan, alături de alţi invitaţi care sunt familiari cu opera misesiană. Moderatorul întâlnirii va fi Tudor Smirna.

Publicarea în limba română a tratatului Acţiunea umană a fost un obiectiv vechi al Institutului Mises şi avem acum ocazia să ne bucurăm că s-a realizat, în condiţii editoriale şi grafice de excepţie. Vă aşteptăm peste o săptămână la o dezbatere despre importanţa acestui tratat şi mizele răspândirii ideilor economice şi sociale sănătoase.

Cartea va fi disponibilă la preţ promoţional.

Evenimentul va avea loc la Ceai la Vlaicu, în str. Aurel Vlaicu nr. 47, de la ora 7 seara.

Puteţi confirma pe facebook.

Comentează

Gânduri despre referendum

Mihai Tănăsuică · 27 septembrie 2018

Câteva gânduri despre motivele pentru care voi merge la referendum şi voi vota DA:

1. Cred că aceasta este poziţia liberală/libertariană corectă. S-a insistat foarte mult pe ideea că modificarea constituţiei ar echivala cu o restrângere a drepturilor unei minorităţi. Discuţia despre care anume drepturi sunt restrânse este destul de confuză şi pendulează între variante naive, patetice, de tipul „li se îngrădeşte dreptul de a iubi” până la exprimări mai serioase – li se interzice „dreptul la căsătorie” (deci căsătoria e un drept ca atare – nu merită discutată pentru că este o pretenţie la fel de tâmpă precum „dreptul la sănătate” sau „dreptul la educaţie”) şi dreptul de a contracta liber. Pe aceasta din urmă o găsesc ca fiind cea mai demnă de luat în seamă. Cred că există cel puţin două obiecţii pentru argumentul că limitarea căsătoriei la parteneri de sex opus limitează dreptul contractual:

Prima: nu este foarte clar că actul căsătoriei reprezintă un contract. Dacă este un contract, care este mai precis obiectul contractului? Căsătoria este, după părerea mea, mai degrabă un angajament, o promisiune. Te angajezi faţă de o altă persoană că vei face (sau vei încerca) să faci anumite lucruri, însă nu are loc efectiv o tranzacţie. Viitoarea soţie îmi poate promite că mă va iubi până la adânci bătrâneţi şi că-mi va fi aproape la bine şi la rău, însă acestea nu constituie un contract cu caracter executoriu. Nu mă pot duce peste 10 ani să o trag la răspundere că mă iubeşte mai puţin sau nu aşa cum credeam eu, decât (eventual) moral. Sentimentele, fidelitatea, devotamentul, nu pot face obiectul unui contract explicit pentru că nu sunt cuantificabile. Ele sunt un imperativ moral, nu unul etico-juridic. Care pot fi criteriile după care judecăm fidelitate? Sau pentru devotament? E evident absurd să pretinzi că închei un contract referitor la ceva ce nu poţi defini nici măcar aproape de ce am numi un mod rezonabil, cât de cât precis.

A doua: putem spune că instituţia căsătoriei a fost redusă (şi subliniez cuvândul redusă) la un soi de contract de către stat. Şi cu toate că unele aspecte a ceea ce numim căsătorie sunt reductibile la o formă contractuală, ele nu o epuizează. În plus, forma contractuală la care a redus statul căsătoria nu este una strict bilaterală, în care două părţi se pun de acord asupra ceva în mod voluntar şi angajează strict proprietatea lor privată în contractul respectiv. Căsătoria reglementată de stat este, dacă păstrăm analogia, un contract cu 3 părţi – partenerii, care constituie părţile voluntare şi statul. Complicaţia derivă din faptul că termenii contractuali sunt stabiliţi şi impuşi prin forţa coericitivă a statului. Evident că partenerii au libertatea de a accepta sau refuza condiţiile propuse de stat, dar ne punem întrebarea dacă, de exemplu, este cu adevărat un drept (sau o libertate) ca un cuplu să primească 1500 de lei pentru faptul că este căsătorit de către instituţiile statului? Ca orice relaţie cu statul, căsătoria astefel definită, implică atât constrângeri cât şi beneficii. Faptul că două persoane acceptă voluntar unele constrângeri este mai puţin problematic, dar faptul că acceptă unele beneficii (oricât de mici - să reţinem că ele mereu pot şi, dacă experienţa ne învaţă ceva, vor fi extinse), care, oferite fiind de stat, implică în mod necesar o ingerinţă asupra proprietăţii altora (fie şi numai prin taxare), ridică proteste juste.

Trebuie să reţinem că şi căsătoria hetero, aşa cum este ea reglementată în prezent, reprezintă un abuz. Căsătoria nu are ce căuta în apanjul statului.

2. S-a bătut multă monedă pe ideea de egalitate de tratament. Dacă unora li se permite, de ce nu li se permite şi celorlalţi? Găsesc interesant faptul că, cel mai probail, cu excepţiile de rigoare, cei care susţin un argument de acest timp sunt aceiaşi care vociferează ca toată societatea este taxată, mai puţin Biserica. Dacă admitem că statul este o instituţie de forţă nelegitimă, că taxarea reprezintă extragerea coercitivă de resurse, adică o încălcare a proprietăţii private, a te plânge că o persoană sau un grup de persoane se eschivează de la această agresiune, echivaleaza cu văicăreala lui Gigel că Ionel a luat doar 3 palme de la golanii de la colţ, în timp ce el a luat 7.

Similar, dacă ce am spus la punctul 1 este corect şi extinderea căsătoriei reglementate de stat este o extindere a intervenţiei agresive, atunci faptul că nu există egalitate de tratament nu poate decât să ne bucure. Pentru moment, relaţiile non-hetero sunt nereglementate, ceea ce este compatibil cu o poziţie libertariană.

3. Susţinătorii taberei opuse, pro-căsătorie same-sex, au şi un număr de revendicări valide. Printre ele s-ar număra: probleme legate de vizita partenerului bolnav în spital (şi, mai complicat, luarea de decizii cu privire la soarta acestuia în cazuri de boală gravă), drepturi de moştenire, posibilitatea de a lua credite în comun etc. Trebuie spus din capul loculuui că dacă acestea sunt motivele pentru care se doreşte legalizarea căsătoriei între persoane de acelaşi sex, atunci comunitatea LGBT nu trebuie decât să pledeze pentru rezolvarea acestor probleme punctual. Să ceară respectarea strictă a contractelor, de exemplu, nu căsătoria. Faptul că spitalele de stat nu permit anumite aranjamente este o consecinţă a faptului că sunt de stat, nu a faptului că nu avem căsătorii gay. Acest lucru ar putea foarte uşor să fie soluţionat pe o piaţă liberă a serviciilor medicale pe care, cel mai probail, vor apărea spitale gata să satisfacă nevoile respective. Faptul că băncile oferă anumite facilităţi cuplurilor căsătorite (hetero în cazul nostru) poate fi, fie o consecinţă legislativă şi atunci trebuie pledat pentru liberalizarea sistemului bancar, fie o consecinţă a exercitării dreptului de proprietate al băncilor, caz în care a cere intervenţia statului înseamnă a cere agresiune împotriva băncilor şi a nega dreptul acestora de proprietate. În niciun caz o intervenţie nu o corectează pe alta. Idem pentru restul doleanţelor de acest tip.

4. Deşi este un argument inductiv, nu putem fi orbi la experienţe similare cu legalizarea căsătoriei între persoane de acelaşi sex în alte state. Peste tot mişcarea LGBT a fost vădit anti-liberală, nu pro-libertate. Câtă vreme statul controlează atât de multe aspecte ale vieţii noastre precum educaţie, sănătate, sistem monetar-bancar, cenzurarea mediilor de comunicare prin CNA şi alte organisme precum consiliul împotriva discriminării, este foarte probabil (deşi nu cert) că ceea ce urmează va fi o campanie continuă de îndoctrinare şi persecuţie a celor care doresc să se distanţeze din motive morale de astfel de manifestări. Prudentă cred că este menţinerea status-quo-ului, care este preferabil virării cu totul în gard, cum se întâmplă pe alte meleaguri. Între timp, nimeni nu împiedică pe nimeni să se iubească cu cine doreşte. Progresiviştii-victime-de-profesie, care urlă că sunt persecutaţi şi că ne întoarcem în evul mediu, exagerează fără motiv. Nu cere nimeni interzicerea comportamentelor LGBT, ci se cere să nu se extindă instituţia căsătoriei aşa cum a fost ea regelementată de stat. Ceea ce vor liberalii este eliminarea completă a intervenţiei statului în sfera relaţiilor de căsătorie.

Dacă şcolile spre exemplu ar fi fost private, caz în care părinţii ar fi avut cel mai important cuvânt de spus în ceea ce priveşte educaţia copiilor lor, aş fi fost mult mai liniştit. Fiind conştient însă că ceea ce urmeazăva fi obligativitatea participării elevilor la sesiuni de îndoctrinare începând cu clasele primare, în care să li se explice fluiditatea genului şi ore compulsive de educaţie sexuală, fără posibilitatea de a protesta faţă de aceste lucruri, această perspectivă mă înspăimântă. Probabil că progresiviştii emancipaţi, anti-oră de religie, ar putea să empatizeze cu mine măcar pe punctul acesta – nu te oblig să-i „speli creierul” cu cele sfinte copilului tău, nu mă obliga nici tu să-i spăl creierul copilului meu cu LGBTQ. Pentru asta însă avem nevoie de sistem de învăţământ privat, în care fiecare să decidă ce e bine pentru el.

Pentru a concluziona. Nu susţin şi nu-mi inspiră încredere mişcarea LGBT. Nu pentru că sunt homofob. Nu sunt! Ci pentru că, sub pretextul că vor egalitate de tratament, că vor libertate, că nu îi interesează neapărat căsătoria, dar că asta le-ar rezolva problemele, această mişcare promovează de fapt o ideologie anti-liberală, anti-conservatoare şi vrea să o facă, cum s-ar spune, pe banii noştri, ai tuturor.

Dacă amblele părţi ar fi sincere, atât CpF cât şi LGBT&co ar pleda pentru limitarea statului, scoaterea lui din problema căsătoriei şi respectarea drepturilor de proprietate. Ei nu asta cer. Prin urmare, votul la referendum nu este decât o metodă prudenţială, imperfectă, cu multe neajunsuri, de a limita ingerinţa statului şi de evita deschiderea unei porţi largi către multe noi intervenţii. Este, de fapt, un vot pentru menţinerea stării actuale cu speranţa că problemele comunităţii LGBT vor putea fi rezolvate pe viitor, punctual şi rezonabil. Toate acestea cu amendamentul că soluţia ultimă este divorţul de instrumentul etatic.

Diluarea, răstălmăcirea, batjocura faţă de căsătorie, familie, tradiţie, nu poate aduce nimic bun. Unica soluţie justă este scoaterea tuturor de sub tutela statului şi permiterea societăţii să decidă ce este considerat căsătorie şi ce nu. Decizia statului ca toate formele de parteneriat să fie considerate căsătorie este, păstrând proporţiile, ca decizia statului de a considera mijloacele fiduciare drept bani. Pe o piaţă liberă este clar că cele două nu ar fi evaluate în mod similar.

Regretabil este că discuţia a fost dusă, din nou, în derizoriu. Progresiviştii practică sportul favorit – înjuratul Bisericii. Ceilalţi îi dau înainte cu argumente care mai de care mai puerile. De un alt lucru m-am convins însă în urma dezbaterilor pe tema referendumului – românii au o idee fixă cu spitalele. Orice se întâmplă în univers este o conspiraţie împotriva construirii de spitale.

Comentează [2]

Precedentele ·