Carl Shmitt: Politică și teorie. De Paul Edward Gottfried. New York: Greenwood Press, 1990.
În ultimii ani, economiștii și-au extins metodele distincte de analiză a statului. Conform Școlii alegerii publice, birocrații, asemenea tututor, încearcă să își servească propriile interese. Posesiunea puterii le schimbă situația dar le lasă neatinsă motivația. Statul nu se deosebește prin natura sa de alte instituții.
Ludwig von Mises a ales o abordare totalmente diferită a chestiunii statului. În viziunea acestuia, statul se bazează pe forță. Sfera economică sau „catalatică”, bazată pe schimb, nu încapsulează statul. Dimpotrivă, funcționează pe principii antitetice.
Adoptând această viziune asupra statului, Mises și-a arătat afinitatea pentru o tradiție conservatoare al cărei reprezentant de frunte în secolul XX a fost Carl Schmitt. Din câte știu, Mises și Schmitt nu s-au cunoscut personal, deși amândoi îl cunoșteau pe Max Weber; și Mises vorbește cu dispreț despre Schmitt în Omnipotent Government. Cu toate acestea, similaritățile sunt evidente.
Noua lucrare strălucită a lui Paul Gottfried clarifică viziunea lui Schmitt despre stat. După cum subliniază Gottfried, Schmitt respinge pluralismul lui Harold Laski, care considera statul drept unul dintre multele grupuri dintr-o societate. Această viziune anti-politică ignoră esența statului, anume monopolul acestuia asupra puterii coercitive.
Schmitt susținea că liberalii pun prea mult accent pe legalitate: efortul lor pentru a stabili un sistem precis organizat de reguli juridice a fost o încercare zadarnică de a evita luarea unei decizii politice. Astfel, Hans Kelsen, cel mai important jurist liberal din lumea vorbitoare de limbă germană și marele rival al lui Schmitt, a susținut că orice sistem juridic provine dintr-o regulă de bază sau Grundnorm. De la acea regulă de bază, întreg sistemul juridic poate fi dedus logic.
Schmitt a contestat baza fundamentală a Teoriei pure a dreptului elaborate de Kelsen. Esența suveranității nu se află într-un sistem de principii, ci mai degrabă în puterea de a face excepții de la legalitatea cutumiară pentru a face față situațiilor de urgență. Un stat nu există pe cont propriu, ci ca parte a unui grup de puteri aflate în competiție. Principala funcție a suveranului este de a menține ordinea. Statele rivale trebuie să fie stăvilite și facțiunile interne ținute în frâu.
Procedura deductivă a lui Kelsen are asemănări strânse cu metoda praxeologică a lui Mises în economie. Cu toate acestea, teoria statului la Mises este mai apropiată de cea a lui Schmitt decât de cea a lui Kelsen. Asemenea lui Schmitt, Mises considera că statul are o obligație esențială, și anume menținerea ordinii. Spre deosebire de Schmitt, el nu a evidențiat importanța excepției. Dar atât Mises cât și Schmitt ar putea spune, împreună cu de Maistre, „Statul se sprijină pe călău”.
După cum bine arată Gottfried, Schmitt a refuzat să subordoneze ordinea unor scopuri politice „superioare”. În ciuda reputației lui Schmitt de colaborator al național-socialismului, „Schmitt a expus, de fapt, o viziune tradiționalistă modificată a statului care avea puține lucruri în comun cu teoria sau practica nazistă.” (p.3)
În ultimii ani ai Republicii de la Weimar, Schmitt s-a opus cu vehemență naziștilor considerându-i o amenințare fățișă la adresa stabilității politice. În conformitate cu doctrina lui asupra excepției, a cerut cu insistență instaurarea unei dictaturi prezidențiale pentru a limita atât amenințarea nazistă cât și pe cea comunistă. Sfatul său, bineînțeles, nu a fost urmat, iar după ce Hitler a devenit cancelar în ianuarie 1933, Schmitt s-a alăturat Partidul Nazist. Perioada sa de colaborare efectivă cu naziștii s-a sfârșit în 1936; acesta n-a fost niciodată „prințul moștenitor” al juriștilor naziști, așa cum repetă la nesfârșit scriitorii de stânga.
Conservatorismul lui Schmitt se diferențiază complet de accentul pus de naziști pe rasă și pe supremația partidului asupra statului. El se vedea pe sine însuși în tradiția lui Jean Bodin și Thomas Hobbes. Bodin a urmărit să pună capăt dominării politicii franceze prin război religios. În cartea Six Books of the Commonwealth (1576), Bodin a sublinitat necesitatea imperativă ca suveranul să controleze facțiunile religioase. Deși în cele mai multe cazuri conducătorul ar trebui să respecte legile și obiceiurile regatului, el trebuie să fie pregătit să le abroge în caz de urgență. Bodin nu a scris într-un spirit antireligios, deși este posibil să exagerăm dacă l-am numi un „catolic credincios” tout court. (p.34) Poate a fost, dar natura viziunilor sale religioase a stârnit dispute uriașe. Principala sa lucrare asupra acestui subiect, Colloquium heptaplomeres, este greu de interpretat.
Asemenea lui Bodin, Hobbes a văzut statul drept singurul garant al ordinii. Gottfried discută în detaliu modul în care Schmitt îl interpretează pe Hobbes, remarcând în special accentul pus de Schmitt pe simbolismul Leviatanului (pp. 48-49). Hobbes credea că stă în puterea suveranului să declare cum trebuie interpretat creștinismul: hotărârea sa îi lega pe supuși în comportamentul lor exterior. În discuția sa despre viziunea lui Schmitt asupra lui Hobbes, Gottfried dovedește o superbă stăpânire a imensei literaturi despre Hobbes. El oferă o analiză deosebit de valoroasă a tezei Warrender, viziunea conform căreia Hobbes a fost un scolastic creștin. Pe lângă articolele critice la adresa lui Warrender pe care le citează, aș recomanda, de asemenea eseul lui Thomas Nagel „Hobbes’s Concept of Obligation” (Philosophical Review, 1959).
Un laitmotiv al operei lui Schmitt a fost efortul său continuu de a demonstra cum teologia a dat naștere ideilor politice. Asocierea doctrinelor Trinității cu afirmațiile imperiale de putere în Imperiul Roman, teză care l-a implicat într-o controversă aprinsă cu Erik Peterson, este cel mai cunoscut exemplu.
Ocazional, Schmitt a dat rateuri în căutarea de paralele între teologie și politică, cum ar fi în discuția sa despre ocazionaliști din Political Romanticism. Nicholas Malebranche și alți ocazionaliști au atribuit lui Dumnezeu toată cauzalitatea acțiunii directe. Schmitt a făcut o paralelă între acest punct de vedere și tendința romanticilor de a se considera pe ei înșiși în afara lumii obișnuite. Pentru ei, politica este o „oportunitate de a-și exprima sinele cel mai profund” (p.18).
Dar în acest demers îi înțelege greșit pe ocazionaliști. Malbranche nu a negat ordinea stabilită în lume. Dimpotrivă, el vedea lumea ca pe o scenă a corelațiilor constante, anticipând poziția lui David Hume, care îi cunoștea bine opera. Malebranche a susținut că Dumnezeu a adăugat conexiunea necesară pentru ordinea stabilă a lumii. Filozofia acestuia nu a fost o afirmare a arbitrariului teologic. De altfel, nu cred că ocazionalismul a fost vreodată declarat eretic (p.17).
Pentru Shmitt, analiza mișcărilor intelectuale era mai mult decât un exercițiu academic. El susținea că „tirania valorilor” punea în pericol ordinea politică contemporană. Intelectualii care posedă niște abstracte universale amenință să răstoarne ordinea politică, în principal prin apărarea fermă a democrației. În loc să vadă statul ca pe un protector al ordinii, ideologia democratică supune societatea unei politizări totale (p.80). În acest sens, democrația are o strânsă legătură cu totalitarismul.
Schmitt a identificat „tirania valorilor” contemporane în parte cu universalismul etic al lui Immanuel Kant, care nu întâmplător a favorizat o federație mondială a națiunilor. Mises nu a împărtășit această poziție, deși în mod cert nu era kantian din punct de vedere etic. Dar și el a subliniat rolul doctrinelor intelectuale maligne în răsturnarea ordinii europene. În mod straniu, cea mai extinsă analiză a lui Mises asupra acestei teme este în Omnipotent Government, cartea în care l-a criticat pe Schmitt. Mai mult, deși Mises a susținut democrația, a făcut-o strict din motive pragmatice. Nu a avut niciun angajament față de aceasta ca ideologie.
Gottfried aplică neoconservatorismului intuițiile lui Schmitt într-un mod fascinant. Deși se presupune că sunt de dreapta, neoconservatorii favorizează sprijinul total al democrației în maniera stigamtizată de Schmitt. Intervenționismul lor wilsonian și cultul democrației nu au nicio asemănare cu conservatorismul tradițional sau cu libertarianismul. Gottfried compară în mod perspicace poziția universalistă a lui Allen Bloom cu cea a lui Kant (p.91).
Paul Gottfried nu ne-a oferit doar o descriere lucidă a lui Carl Shmitt, ci și o analiză revelatoare a politicii contemporane. În ambele cazuri, el dă dovadă de o remarcabilă și amplă erudiție. Gottfried este în mod clar un cugetător original de rang înalt.
Traducere de Dan Bubuilă. Sursa (pdf).
