Odată cu apropierea cu pași repezi a finalului de secol XX, avem în față și un prilej bun de a privi spre trecut și a ne da seama unde suntem ca națiune. Dacă ar reînvia Părinții Fondatori ai SUA ar găsi imposibil de înțeles sistemul nostru politic prezent. Cauza principală a acestei transformări este legată de implicarea Americii în război și pregătirea pentru război în ultima sută de ani. Războiul a denaturat ordinea noastră constituțională, evoluția dezvoltării noastre naționale și însăși mentalitatea poporului nostru.
Procesul de distorsiune a început acum aproape un secol, atunci când anumite măsuri fatale adoptate au alterat în mod fundamental caracterul republicii noastre. Atunci, o viziune asupra Americii a fost înlocuită cu o alta, deși nu putem pune asta pe seama vreunei decizii conștiente sau deliberate. Ulterior, această schimbare a atins toate aspectele vieții americane, așa încât astăzi națiunea noastră este radical diferită de idealul original și, într-adevăr, de idealul împărtășit probabil de mulți dintre americani.
Punctul de cotitură în politica externă americană a fost marcat de o serie de aventuri militare: războiul cu Spania, războiul pentru cucerirea Filipinelor și, în final, intrarea noastră în Primul Război Mondial. Toate, împreună, reprezintă o abandonare profundă a tradiției americane de guvernare.
Până la finalul secolului al XIX-lea, politica externă americană a urmat în mod esențial viziunea lui George Washington, pe care o regăsim în cuvântarea de rămas bun adresată poporului american:
Regula de aur care trebuie să ne ghideze relațiile cu națiunile străine este ca prin extinderea relațiilor comerciale să avem cu ele cât mai puține legături politice cu putință.
Scopul avertismentului lui Washington împotriva încurcăturilor politice cu puterile străine era să reducă probabilitatea unui război. Aceeași opinie o exprimă și părintele Constituției, James Madison, atunci când scrie:
Dintre toți dușmanii libertății publice, războiul este, probabil, cel mai de temut, deoarece conține și dezvoltă germenii tuturor celorlalți. Războiul este părintele armatelor; acestea presupun datorii și taxe; iar armatele, datoriile și taxele sunt mijloacele cunoscute prin care o minoritate își exercită dominația asupra unei majorități.
Istoria a arătat că republicile care s-au implicat în mod frecvent în războaie într-un final și-au pierdut caracterul de state libere. Astfel, războiul urma să se poarte exclusiv ca mijloc defensiv împotriva unui atac asupra națiunii noastre. Sistemul de guvernământ pe care părinții fondatori ni l-au lăsat moștenire – separația puterilor, un sistem de limite și ponderi în care puterea aparține mai mult statelor decât guvernului federal – depindea de pace, o condiție firească a societății noastre.
Opinia aceasta nu a fost împărtășită doar de Washington și Madison, ci și de John Adams, Thomas Jefferson și ceilalți care au prezidat formarea Statelor Unite ale Americii. Pentru mai bine de un secol oamenii noștri de stat au fost de acord cu această opinie și au dezvoltat-o. S-ar mai putea numi și neutralitate sau neintervenție, sau America pe primul loc, sau izolaționism, așa cum au denumit-o peiorativ dușmanii săi moderni. Marele istoric revizionist Charles E. Beard a denumit-o americanism continental. Iată cum a definit-o Beard în lucrarea A Foreign Policy for America, publicată în 1940:
[Este vorba despre] a canaliza atenția către domeniul continental și de a edifica aici o civilizație proprie vieții americane și potențialului tradiției americane. În termeni practici, aceasta înseamnă neintervenție în controversele și războaiele Europei și Asiei și rezistență împotriva intruziunii puterilor, sistemelor și ambițiilor imperiale europene sau asiatice în emisfera vestică [percepute ca amenințare la securitatea noastră].
O implicație importantă a acestui principiu a fost că, în timp ce onoram lupta pentru eliberare a altor popoare, am evitat poziția unui cavaler rătăcitor prin lume care își propagă idealurile prin forța armelor. John Quincy Adams – secretarul de stat al președintelui James Monroe – devenit și el președinte mai târziu, declara în 1821 că:
Oriunde în lume se cinstește sau se descoperă idealul libertății și independenței, acolo vor fi și inima Americii, binecuvântările și rugăciunile sale. Dar ea nu va trece de hotarele sale în căutare de monștri pe care să-i distrugă. Ea este prietena libertății și independenței tuturor. Ea își este numai sieși atât campioană cât și protectoare.
John Quincy Adams a fost adevăratul arhitect a ceea ce a ajuns să fie cunoscut drept doctrina Monroe. Aceasta spune că pentru garantarea propriei noastre securități, vom recomanda puterilor Europene să se abțină de la intervenții în emisfera vestică. În schimb, noi ne angajăm să nu intervenim în treburile interne ale Europei. Acest contract implicit a fost încălcat, iar doctrina Monroe anulată la începutul secolului XX de către Theodore Roosevelt și, mai mult decât oricine, de către Woodrow Wilson.
Viziunea unei Americii neintervenționiste, dedicată rezolvării propriilor probleme și dezvoltării propriei sale civilizații, a fost un ideal admirat de lumea întreagă. Privirile și speranțele oamenilor iubitori de libertate erau îndreptate către Marea Republică din vest.
Dar uneori liderii popoarelor angajate în lupta pentru independență au înțeles greșit viziunea americană. Un astfel de caz a fost cel al ungurilor care au dus un război pierdut împotriva monarhiei habsburgice și aliaților ei ruși. Cauza lor a fost susținută de o parte importantă a opiniei publice americane. Când patriotul ungar Lajos Kossuth a venit în America el a fost aclamat cu fervoare. Kossuth a fost prezentat președintelui și Congresului, și felicitat de către secretarul de stat Daniel Webster. Însă toți au refuzat să-l sprijine într-o formă concretă. Astfel, cauza ungară nu a primit niciun ban public, arme, ajutor sau trupe de la administrația americană. Situația l-a amărât și dezamăgit pe Kossuth, care a încercat să ceară sprijinul lui Henry Clay, în acel moment un bătrân respectabil al politicii americane. Clay i-a explicat lui Kossuth de ce liderii americani au refuzat să-l sprijine: acordarea unui ajutor oficial cauzei ungare ar fi însemnat abandonarea „politicii noastre vechi de prietenie cu toate popoarele și neintervenție”. Potrivit lui Clay:
Prin politica la care am aderat încă de pe vremea lui Washington … am realizat mai mult pentru cauza libertății în lume decât ar fi putut-o face armele; am arătat altor națiuni calea către măreție și fericire … Mult mai folositor pentru noi, pentru Ungaria și pentru cauza libertății este ca păstrându-ne viziunea noastră pacifistă și evitând războaiele îndepărtate ale Europei să ținem candela aprinsă deasupra Vestului, spre a fi călăuză tuturor națiunilor. Altminteri riscăm dispariția totală a cauzei libertății printre ruinele republicilor europene căzute sau aflate în decădere.
În mod similar, în 1863, când Rusia a zdrobit o revoltă poloneză cu o brutalitate extraordinară, Împăratul Franței ne-a invitat să ne alăturăm protestului împotriva Țarului. William Seward, secretarul de stat al lui Lincoln a răspuns, apărând „politica noastră de neintervenție – în mod direct, absolut și oricât de neobișnuit ar părea acest principiu în fața altor națiuni”, că
Poporul american trebuie să se mulțumească să recomande cauza progresului uman prin înțelepciunea cu care ar trebui să-și exercite puterile de auto-guvernare, căutând în toată vremea și în orice fel să se abțină de la alianțe străine, intervenții sau interferențe.
Această politică nu a condus nicidecum la izolarea Statelor Unite. Pe parcursul acestor zeci de ani, comerțul și schimbul cultural au înflorit, așa încât civilizația americană a progresat, devenind un centru de putere economică. Singurul lucru interzis era acel tip de intervenție în sferele străine de influență care ar fi putut să ne implice în război.
Totuși, spre finele secolului al XIX-lea, o nouă filozofie părea că se impune. În Europa, ideile liberalilor clasici privind liberul schimb și neintervenționismul începeau să dispară; tot mai mult, statele europene îmbrățișau imperialismul. Înființarea de colonii și porturi de buncherare în jurul lumii – laolaltă cu crearea unor vaste armate și flote destinate ocupării și militarizării acestora – devenea regula zilei.
Acest imperialism și-a găsit expresia și în clasa politică americană. În 1890, amiralul Alfred Thayer Mahan, de la Colegiul Naval de Război, publică The Influence of Sea Power Upon History (Influența puterii maritime asupra istoriei). Tradusă în scurt timp în multe limbi străine, a fost folosită de către imperialiști în Marea Britanie, Germania, Japonia și în alte părți ale lumii cu scopul intensificării înarmării navale și a luptei pentru dobândirea de colonii. În America, un politician tânăr pe nume Theodore Roosevelt și-a făcut din această carte propria biblie.
Marele președinte democrat Grover Cleveland – un constituționalist dedicat și adept al etalonului aur, comerțului liber și doctrinei laissez-faire – a tras un semnal de alarmă împotriva noului curent. Însă ideile unui „destin manifest” pentru America, care trece dincolo de propriul continent și se răspândește în întreaga lume, deveneau tot mai populare în rândurile partidului Republican. Roosevelt, Mahan, Senatorul Henry Cabot Lodge, John Hay și alții au format o cabală îmbibată cu noua și falnica viziune imperialistă. Și-au intitulat programul „marea politică” (en. large policy).
Pentru aceștia, America fusese prea mică până atunci. Așa cum declara Roosevelt, „Problema națiunii noastre este că tindem să ne pierdem într-o simplă leneveală animalică și relaxare”. Americanilor de rând însă le lipsea dorința aceasta de a plonja în curentul energizant al politicii mondiale, de a înfrunta pericole mari și de a face fapte vitejești. Ei erau prinși în propriile lor preocupări înguste și parohiale – familia, munca, comunitatea, biserica și școala. Contrar voinței sale, poporul american trebuia târât – de către proprii conducători – spre îndeplinirea rolului său măreț.
Deseori, imperialiștii și-au susținut cauza invocând așa numita nevoie urgentă de a găsi piețe externe de desfacere pentru produsele și capitalul afacerilor americane. Însă totul era un truc propagandistic, iar mediul de afaceri american era el însuși sceptic în fața acestei narațiuni. Charles Beard, care nu a fost un mare prieten al capitaliștilor, scria „Devotamentul față de faptele istorice ne obligă să punem ideea expansiunii imperiale mai degrabă pe seama ofițerilor navali și a politicienilor, decât pe seama oamenilor de afaceri.” Spre exemplu, pe măsură ce frenezia imperialistă se răspândise și începuse să se unifice politic în jurul ostilității față de Spania și a regimului spaniol din Cuba, un agent de bursă din Boston devine portavocea opiniilor multor alți colegi din domeniu: acesta îi pune în vedere senatorului Lodge faptul că ceea ce doreau cu adevărat oamenii de afaceri americani era „liniște și pace”. El a mai adăugat cu un aer aproape profetic că „dacă vom încerca să reglăm conturile în întreaga lume, ne vom scălda în ape tulburi până la finalul veacurilor”.
În 1896, imperialiștii și-au văzut visul cu ochii, atunci când William McKinley l-a înlocuit pe Grover Cleveland, în poziția de președinte al SUA. McKinley a rămas în istorie ca un „ultraconservator”. Însă, așa cum povestește Walter Karp în geniala sa lucrare The Politics of War (Politica Războiului): „viziunea lui McKinley în privința Republicii Americane însemna o ordine nouă în adevăratul sens al cuvântului, o ordine modernă centralizată, elitistă pe toate palierele, și profund străină de spiritul Republicii”. Chintesența transformării Americii – marca McKinley – era marea politică. McKinley l-a numit pe Hay secretar de stat și l-a adus pe Theodore Roosevelt în cadrul Departamentului de Marină Militară. În același timp, o ocazie de aur s-a ivit pentru ca noua viziune să devină realitate: chestiunea Spaniei și a coloniei sale rebele, Cuba.
Anul 1898 a fost un moment hotărâtor în istoria Americană. A fost anul în care America a declarat război Spaniei – primul nostru angajament cu un inamic străin în zorii epocii războiului modern. De atunci și până azi, cu excepția câtorva perioade scurte de retragere, am fost permanent cu un picior în politica internă a altor state.
Începând cu 1880, un grup de cubanezi militează pentru independență față de Spania. Ca mulți alți revoluționari de dinainte și după ei, primesc un sprijin modest din partea marii majorități a populației. Astfel, ei recurg la tactici teroriste, devastând zonele rurale, dinamitând căile ferate și ucigându-i pe toți cei care le stăteau în cale. Autoritățile spaniole au răspuns la toate acestea cu măsuri dure.
Neliniștea unor investitori americani în Cuba a crescut, însă adevăratele forțe care au împins America către intervenție în Cuba nu erau nicidecum interesele câtorva fermieri de trestie de zahăr. Sloganurile folosite de rebeli – precum „libertate” și „independență” – au rezonat cu mulți americani, care însă nu cunoșteau situația reală din Cuba. O influență a avut și „legenda neagră”, un clișeu potrivit căruia spaniolii erau niște despoți însetați de sânge, clișeu pe care americanii i-au moștenit de la strămoșii lor englezi. Pentru americani era mult mai ușor de crezut narațiunea insurgenților, la asta contribuind semnificativ presa de scandal pentru care era mult mai profitabil să prezinte știrile adesea inventate despre „atrocitățile” comise de spanioli, trecându-le sub tăcere pe cele ale rebelilor.
Politicienii în căutare de publicitate și popularitate au tratat chestiunea Cubei drept o ocazie de aur. Curând, guvernul American trimitea scrisori Spaniei exprimându-și „îngrijorările” privind „evenimentele” din Cuba. De fapt, „evenimentele” se refereau la tacticile puterilor coloniale folosite de regulă în războaiele de gherilă. Marea Britanie, Franța, Germania și alții în lume foloseau aceleași tactici sau poate chiar altele mai rele în acea epocă a imperialismului. Spania, conștientă de superioritatea colosală a forțelor americane a răspuns îngrijorărilor venite de la Washington printr-o politică de conciliere, încercând să-și păstreze fărâme din demnitatea sa de veche putere imperială.
Când William McKinley a devenit președinte în 1897, el plănuia deja să extindă rolul Americii în lume. Problemele cubaneze ale Spaniei au reprezentat astfel un moment perfect. La nivel oficial, McKinley a declarat: „Nu vrem războaie de cucerire; trebuie să ne ținem departe de agresiunea teritorială.” Dar influenta cabală din interiorul statului, avidă de război și expansiune, știa că găsise omul perfect. Senatorul Henry Cabot Lodge i-a scris lui Theodore Roosevelt, aflat acum la Departamentul Marinei Militare: „Dacă nu greșesc, Administrația este acum dedicată marii politici pe care amândoi o dorim”. Această „mare politică”, susținută de asemenea de către secretarul de stat John Hay și alte personaje cheie, a avut ca scop abandonarea decisivă a tradiției noastre de neintervenție și neutralitate în raport cu afacerile interne ale altor state. SUA urma să-și asume „responsabilitățile sale globale”, și să se alăture celorlalte mari puteri în căutare de noi teritorii de cucerit prin lume.
Liderii partidei războiului și-au camuflat planurile vorbind despre necesitatea de a găsi piețe externe pentru industria americană, reușind chiar să convingă câțiva oameni de afaceri să le susțină cauza. Dar în realitate nimeni din această clică de patricieni aroganți – „vechi ciocoi”, în cea mai mare parte a lor – nu avea un interes autentic în a susține afacerile, și nici cine știe ce respect pentru acestea, poate doar ca vaci de muls pentru bugetul național. Asemenea altor clici din Marea Britanie, Germania, Rusia și din alte părți ale lumii la acel moment, scopul lor era sporirea puterii și gloriei propriului stat.
Pentru a escalada presiunea asupra Spaniei, nava de război USS Maine a fost trimsă în portul de la Havana. În noaptea din 15 februarie, nava a explodat, murind astfel 252 de oameni. Suspiciunile s-au îndreptat imediat către spanioli – deși ei ar fi avut cel mai puțin de câștigat din distrugerea navei Maine. Însă cel mai probabil au explodat boilerele – sau poate chiar rebelii au dinamitat nava, pentru a atrage America într-un război pe care ei singuri n-ar fi putut să-l câștige. Presa a început să ceară strident răzbunare împotriva ticăloasei Spanii, iar politicienii intervenționiști au crezut că momentul lor istoric a sosit.
McKinley, dornic să-și conserve imaginea sa de om de stat precaut, și-a așteptat momentul. El a presat Spania să înceteze lupta împotriva rebelilor și să înceapă negocierile cu ei pentru independența Cubei, sugerând vag că alternativa era războiul. Spaniolii, fiind împotriva ideii de a lăsa pur și simplu insula în mâinile unei junte teroriste, erau dispuși să acorde autonomia. În final, disperată să evite un război cu America, Spania a anunțat un armistițiu – o concesie uluitoare pe care un stat suveran ajunsese să o facă la ordinul altui stat.
Însă asta nu a fost suficient pentru McKinley, care era dornic să pună mâna pe câteva teritorii ale Spaniei. Discursul de război din 11 aprilie rostit de McKinley în Congres omite în mod elegant să pomenească de armistițiul Spaniei. O săptămână mai târziu, spre mulțumirea lui McKinley, Congresul a aprobat rezoluția privind războiul cu Spania.
În Orientul îndepărtat, comandantul George Dewey primea undă verde să ducă la îndeplinire un plan prestabilit: de a intra în Filipine și a prelua controlul asupra portului Manila. Ceea ce a și făcut, aducându-i alături de el pe Emilio Aguinaldo și pe luptătorii săi filipinezi pentru independență. În Caraibe, forțele americane din Cuba i-au îngenuncheat rapid pe spanioli, iar apoi, după ce Spania a cerut pace, americanii au mers mai departe cucerind și Puerto Rico. În trei luni de zile războiul se încheiase. Fusese – în cuvintele rămase celebre ale secretarului de stat John Hay: „un splendid război micuț”.
Înfrângerea rapidă de către SUA a Spaniei decăzute a umplut de euforie publicul American. Era o victorie, credeau oamenii, a idealurilor americane și a modului de viață American împotriva unei tiranii a Lumii Vechi. Brațele noastre triumfătoare vor garanta astfel un viitor liber și democratic în Cuba.
Însă un om s-a ridicat împotriva acestui val imens de exaltare publică. Era William Graham Sumner – profesor la Yale, renumită personalitate a științelor sociale și apărător neobosit al inițiativei private, liberului schimb și al etalonului aur. Sumner se afla în fața celei mai grele lupte pentru apărarea propriilor principii.
Pe 16 ianuarie 1899, Sumner s-a adresat unei mulțimi debordante a filialei asociației studențești Phi Beta Kappa din Yale. El știa că studenții adunați și restul audienței erau exaltați de mândrie patriotică. Cu o ironie meșteșugită, Sumner și-a intitulat discursul „Cucerirea Statelor Unite de către Spania.” (discursul este parte din cartea On Liberty, Society, and Politics: The Essential Essays of William Graham Sumner, ediția publicată de Liberty Press).
Sumner argumentează tranșant:
Am învins Spania într-un conflict militar, dar ne lăsăm învinși de ea pe tărâmul ideilor și al politicii. Expansionismul și imperialismul nu sunt altceva decât vechile filozofii ale prosperității naționale, iar Spania de astăzi este produsul acestor filozofii.
Sumner merge mai departe și subliniază viziunea originală privind rolul Americii, prețuită de Părinții Fondatori și fundamental diferită față de cea predominantă în statele Europei:
Nu voiau nicio curte și nici vreun alai împărătesc; nu voiau nici ordine, nici panglici, nici titluri și nici distincții de merit. Nu voiau vreo datorie publică. Nu se punea problema unei mari diplomații, deoarece intenția lor era să-și vadă de propriile treburi și să nu se amestece în intrigile politice cu care oamenii de stat europeni erau obișnuiți. Nu era vorba nici de vreo balanță a puterii și nici de rațiuni de stat, care să pună în pericol viața și fericirea cetățenilor.
Aceasta a fost ideea Americană, semnătura noastră ca națiune: „Dacă America are astăzi un loc unic și grandios în istoria umanității, iar cetățenii săi sunt fericiți, acestea se datorează viziunii originale privind rolul său în lume.”
Sistemul politic lăsat nouă moștenire de către Părinții Fondatori – susținea Sumner – era unul inteligent, contribuind la separația și balanța puterilor, având scopul de a menține un guvern mic cu puteri exclusiv locale. Nu întâmplător Washington, Jefferson și alții care au creat republica au dat avertizări precise în ceea ce privește amestecul în treburile interne ale altor state. O politică de aventurism în străinătate, prin natura lucrurilor ar deturna și, în cele din urmă, ne-ar distruge sistemul nostru original.
Dar acum – spune Sumner – odată cu războiul împotriva Spaniei și motivațiile sale filozofice, ne-am dedat și noi la practicile europene vechi – război, datorie, taxare, diplomație, un guvern mare, fast militar, glorie, armată mare și marină militară, cheltuieli exorbitante, abuz de putere – într-un cuvânt, imperialism.
Însă pentru adepții aventurismului militar, viziunea Părinților Fondatori este – spun ei în mod nefondat – una izolaționistă. Imperialiștii „ne avertizează împotriva terorii izolaționiste” – spune Sumner, dar ei uită că „strămoșii noștri s-au așezat aici tocmai pentru a se izola” de influența nefastă a Lumii Vechi. „Când toți ceilalți sunt împovărați de datorii și taxe, cine nu s-ar izola bucurându-se de propriile venituri împreună cu familia sa?”
Abandonarea propriului nostru sistem vine, desigur, cu anumite recompense, așa cum arată Sumner. Gloria eternă nu e ceva lipsit de importanță, iar spaniolii cunoșteau bine lucrul acesta. Mulți oameni de-a lungul istoriei au crezut că merită sacrificiul de a fi o parte sau chiar o unealtă într-un demers grandios al armatelor și flotelor navale, de a te identifica cu marea putere imperială proiectată în întreaga lume sau de a admira drapelul arborat în diverse bătălii câștigate. Doar că … doar că nu aceasta era calea americană. Ea fusese mai modestă, mai prozaică, parohială și da, fusese calea clasei de mijloc. Se baza pe ideea că suntem aici ca să ne trăim propriile vieți, să ne vedem de treaba noastră bucurându-ne de libertatea noastră și căutându-ne fericirea în munca, familiile, bisericile și comunitățile noastre. Era calea „politicii mici”.
Există o logică a acțiunilor umane, avertiza Sumner în calitate de cercetător al științelor sociale: odată ce iei o decizie, unele opțiuni care înainte îți erau deschise, acum se închid și ești condus, pas cu pas, într-o anumită direcție. America alegea calea puterii globale, iar Sumner era conștient că discursul lui nu avea puterea să schimbe lucrurile. Și-atunci ce rost mai aveau vorbele sale? Aveau un rost pur și simplu pentru că „acest plan de republică construit de părinții noștri fondatori era un vis măreț care merită mai mult decât cuvinte respectuoase și afecțiune înainte de a dispărea”.
Sumner a fost nevoit să îndure un val de abuzuri pentru că a stricat atmosfera euforică adusă de victoria națională împotriva spaniolilor. Însă curând imperialiștii aveau propriile lor probleme: înainte de a lua controlul asupra Filipinelor, ei trebuiau să-l învingă pe Aguinaldo și insurgenții săi filipinezi, care acum luptau pentru independență contra Americii.
Spre 1899, America era implicată în primul său război în Asia. Trei altele urmau să vină în decursul următorului secol: împotriva Japoniei, Coreei de Nord și Chinei și, în final, împotriva Vietnamului. Dar primul nostru război asiatic a fost împotriva Filipinelor.
La finalul războiului dintre America și Spania, noi ne-am ales cu o colonie, Puerto Rico, am instituit un protectorat asupra Cubei și am anexat insulele Hawaii. În plus, președintele William McKinley a forțat Spania să cedeze insulele Filipine. McKinley a motivat această decizie în fața publicului american ca și cum ar fi fost nevoit să o ia, să anexeze insulele: „N-am avut altă soluție decât să luăm totul în stăpânire, să-i educăm pe filipinezi, să-i înălțăm, să-i civilizăm și să-i creștinăm ca pe semenii noștri, căci și pentru ei și-a dat viața Hristos”. McKinley fie nu știa, fie a ales să nu spună americanilor faptul că, cu excepția câtorva triburi musulmane din sud, filipinezii erau romano-catolici și astfel, după toate datele, deja creștini. Realitatea era alta însă: anexarea Filipinelor era elementul central al „marii politici” susținute de cabala imperialistă cu scopul de a pune America pe lista marilor puteri. Pentru a-i încuraja pe americani în noul rol, Rudyard Kippling, scriitorul britanic de orientare imperialistă, a compus un poem îndemnându-i pe aceștia „să-și asume rolul civilizator al rasei albe”.
Cu toate acestea, exista o problemă. Când războiul cu Spania a început, Emilio Aguinaldo, liderul mișcării de independență din Filipine, fusese adus în insule de însuși comandantul Dewey. Aguinaldo și-a pregătit o armată de trupe filipineze care s-au achitat bine de sarcina împotriva forțelor spaniole. Însă filipinezii au luptat cot la cot cu americanii pentru a-și câștiga independența față de Spania, nu ca să intre sub stăpânirea americanilor. După înlăturarea spaniolilor, filipinezii au pregătit o constituție pentru noua lor țară – în timp ce McKinley se pregătea să o cucerească. Ostilitățile au început în februarie 1899, când o armată americană de 60.000 de oameni a fost trimisă în cealaltă parte a globului pentru a subjuga un popor nativ.
Este probabil ca o majoritate a americanilor să se fi lăsat entuziasmată de îndepărtatul război din Filipine. Dar cetățenii precauți s-au întrebat ce consecințe ar putea avea pentru republică această aventură ciudată.
Pentru a protesta împotriva războiului cu Spania a fost creată Liga Anti-imperialistă. Din Ligă făceau parte și personalități de anvergură din mediul politic, de afaceri, jurnalism sau educație. Nu întâmplător, mulți dintre aceștia erau adepții unei viziuni clasic liberale, laissez-faire, privind societatea americană și susținători fermi ai liberei inițiative, ai unui guvern mic cu taxe mici și ai etalonului aur. Astfel, liga a depus eforturi pentru încheierea războiului cu Filipine și împiedicarea anexării insulelor. Ceea ce se întâmpla – avertizau membrii Ligii – era o revoluție. În timp ce mulți americani nu aveau habar sau pur și simplu nu erau preocupați de această problemă, Statele Unite tocmai se lansau în aventura imperialismului, despre care Liga declara că „este ostil libertății și conduce la militarism, iar noi avem mândria de a nu fi subjugați de acest demon”. „Marea politică” sau politica expansiunii globale ar conduce la un permanent război și o permanentă stare de pregătire pentru război; iar asta înseamnă control guvernamental mai mare și taxe tot mai mari.
Carl Schurz, liderul comunității Germano-Americane, venit în Statele Unite pentru a scăpa de militarismul și guvernarea arbitrară din propria țară, a atras atenția asupra consecințelor noii politici: „Fiecare fermier american sau muncitor, când se va duce la lucru, va trebui – ca și fratele său european – să care în cârca lui un soldat complet înarmat”. Edward Atkinson, care era șeful unei companii de asigurări din Boston și un libertarian radical în același timp, a scris o serie de pamflete, printre care și „The Cost of a National Crime” (Prețul unei Crime Naționale), descriind agresiunea SUA împotriva filipinezilor și costurile în creștere ale războiului pentru cetățenii americani pașnici. E. L. Godkin, redactorul șef al The Nation, la acel moment principala publicație de orientare clasic liberală, i-a acuzat pe imperialiști în demersul lor de a transforma America într-o „mare națiune” în sens european și de a demonstra astfel că Washington și Jefferson au fost doi „bătrâni nebuni”. Andrew Carnegie a criticat doctrina potrivit căreia anexarea Filipinelor era necesară pentru prosperitatea Americii. Iar Mark Twain a intervenit cu comentarii sarcastice la adresa unui guvern american prăduitor ce călca în picioare principiile pe care se presupunea că le respectă. „Recompensa” pentru toți cei care s-au opus războiului, considerați trădători, a fost o campanie de denigrare a acestora dusă de presa controlată politic, în frunte cu New York Times.
Critica anti-imperialiștilor a devenit mai vocală atunci când scrisorile soldaților americani de pe frontul filipinez către familiile lor detaliau – adesea cu o mândrie naivă – atrocitățile comise de trupele americane. Prizonierii erau împușcați la întâmplare, sate întregi arse, civilii, incluzând și copii, omorâți cu sutele – toate cu știința – și de regulă sub coordonarea – ofițerilor comandanți. Curând numărul victimelor filipineze se ridica la zeci de mii, iar pierderile americane le depășeau cu mult pe cele din războiul Hispano-American. Comportamentul americanilor în Filipine era mai rău decât fusese vreodată cel spaniol în Cuba. Iar oamenii se întrebau: cum se poate să fi intrat într-un asemenea dezastru? Anti-imperialiștii au arătat faptul că așa procedau britanicii în Sudan, italienii în Abyssinia și germanii în Africa de Sud-Vest. Era o parte din prețul plătit ca asumare a rolului de imperiu.
Mizerabilul război a continuat până când, în Martie 1901, Aguinaldo a fost capturat, iar luptătorii filipinezi s-au predat. Dar acum America era o putere asiatică, ce plonjase în vârtejul luptei imperialiste din Orientul îndepărtat. Secretarul de stat John Hay proclamase politica Porților deschise în China, în sensul că urmau intervenții americane diplomatice, politice și chiar militare, dacă era necesar, pentru a impune politica de liber schimb în China. Prezența noastră în Filipine și dorința de a ne extinde influența în China nu avea cum să nu genereze conflicte cu puterile deja prezente acolo. Iar la Departamentul de Marină Militară se vorbea deja despre un „inevitabil” război cu Japonia.
Am început să ne amestecăm în treburile interne ale altor state – sau, cum ar spune imperialiștii, să ne asumăm „responsabilități globale”, prin mijloace pe care înainte liderii noștri căutau să le evite cu obstinație. Am luat parte la conferințe internaționale, am dislocat trupe în China pentru a ne alătura altor puteri ce aveau interesul să oprească revolta patrioților chinezi (denumită și rebeliunea boxerilor); am navigat cu strălucitoarea și noua noastră marină militară în jurul lumii să arătăm că și noi am devenit o putere globală; iar guvernul nostru a devenit susținătorul investițiilor americane în străinătate și al comerțului exterior dus la scară mare dar pe povara plătitorilor de taxe. În Washington, birocrațiile s-au înmulțit la nivelul Departamentului de Stat, al celui de Marină Militară și în alte părți, alăturându-li-se tinere speranțe încrezătoare în noua viziune privind destinul global al Americii. Iar economia americană – sursa prosperității – a fost orientată tot mai mult către obiectivul consolidării puterii globale.
Când McKinley a fost asasinat în 1901, el a fost succedat de către unul dintre imperialiștii de vază ai țării. Theodore Roosevelt era un politician temeinic ancorat în noua viziune globalistă. H.L Mencken a fost foarte inspirat când l-a comparat mai târziu pe Roosevelt cu împăratul Wilhelm al Germaniei. Amândoi iubeau armatele mari și, în mod special, forțele navale, scria Mencken, și amândoi credeau în ideea de guvern puternic atât pe plan intern cât și internațional; nimeni niciodată nu i-a auzit vorbind despre drepturile omului, ci doar despre îndatoririle cetățeanului față de stat. Interesant este și că Teddy Roosevelt a fost un erou al adolescenței unui viitor președinte al Americii – Lyndon Johnson – care i-a admirat „tenacitatea”.
O bună parte din această tenacitate este explicată prin evenimentul Perdicaris din 1904. Acest moment a arătat pentru prima oară cum succesul instantaneu al intervențiilor în străinătate putea fi folosit de către un președinte în propriul avantaj politic. Convenția Republicană se desfășura în Chicago, fără prea mare entuziasm, pentru a-l renominaliza pe Roosevelt ca președinte. Iannis Perdicaris era un comerciant înstărit ce trăia în Maroc. Pretins cetățean american, el a fost capturat de către o căpetenie de trib marocan pe nume Raisuli [pe numele său complet Mulai Ahmed er Raisuni – n.tr.] și reținut pentru răscumpărare. Roosevelt a trimis de urgență nave de luptă americane în portul Tanger, telegrafiindu-i Sultanului următorul mesaj care a rămas faimos: „Perdicaris viu sau Raisuli mort”.
La aflarea veștilor privind Perdicaris, Convenția Republicană s-a dezlănțuit cu fervoare patriotică. Singura problemă era că Departamentul de Stat îl informase deja pe Roosevelt că Perdicaris nu mai este cetățean american, el obținând cetățenie greacă în Atena în scop de afaceri. Mai mult decât atât, se stabiliseră deja planurile privind eliberarea sa. Roosevelt era conștient de toate aceste lucruri însă ispita beneficiilor politice de pe urma înșelării publicului american era prea mare. În timp, și alți președinți vor învăța același truc al intervenției Americii în alte zone de influență politică doar pentru a-și consolida mai bine propria reputație.
În 1912, Woodrow Wilson este ales președinte în trei tururi de scrutin. Wilson era un progresist, un lider al acestei mișcări care milita pentru implicarea totală a guvernului cu scopul creării unei „democrații adevărate” la nivel intern. Însă orizonturile lui Wilson depășeau cu mult continentul nord-american. Predicând evanghelia „unei lumi sigure pentru democrație”, Wilson căuta să-și extindă crezul progresist până la marginile pământului. Mai mult decât Franklin Roosevelt, Woodrow Wilson poate fi considerat astăzi în America sfântul protector al adepților „exportării democrației”.
Intențiile lui Wilson erau destul de clare încă dinainte ca ele să devină realitate. Potrivit noilor sale revelații:
Este datoria și privilegiul Americii să pună umărul pentru a ridica povara viitoare a umanității și să netezească calea libertății pentru toată lumea. America este așadar cu totul dedicată afirmării dreptului unei națiuni de a servi alte națiuni ale lumii.
Curând Americii i s-a ivit șansa de a sluji. În 1914, în Europa a izbucnit Războiul, cel mai sângeros și costisitor război din istorie.
Primul Război Mondial a fost declanșat de asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitor al tronului Austro-Ungariei, la Sarajevo, de către un sârb bosniac. Dar cauzele profunde ale războiului se regăsesc în deceniile anterioare marcate de o dubioasă și complicată diplomație practicată de marile puteri. În 1914, Europa era deja un continent înarmat, divizat între două mari blocuri militare cu interese antagonice: Tripla Antantă dintre Franța, Rusia și Anglia și Tripla Alianță dintre Germania, Austro-Ungaria și Italia, ultima oarecum scindată în privința intențiilor sale. Toate puterile dispuneau de vaste armate și flote navale, echipate cu cele mai recente și costisitoare arme pe care tehnologia modernă le putea produce.
Când au aflat de asasinarea arhiducelui (și a soției sale, Sofia), austriecii au decis să pună capăt odată pentru totdeauna amenințărilor sârbești la adresa imperiului lor, care oricum se clătina. Ei se simțeau asigurați de ajutorul unei Germanii puternice. Dar Serbia era protejata Rusiei și elementul cheie în privința planurilor Rusiei în Balcani. Iar Rusia era aliată cu Franța, aceasta din urmă având și ea o înțelegere cordială cu Anglia, așa numita Antantă Cordială. În ultimele săptămâni ale lunii iulie, timidele propuneri de pace au fost ignorate, frica reciprocă paralizându-i pe liderii europeni și deschizând calea ordinelor privind mobilizarea marilor armate. Apoi ultimatumurile și declarațiile de război s-au succedat într-un ritm alert. Până la 4 August 1914, puterile europene erau în război, iar armatele mărșăluiau.
Traducere de Andreas Stamate-Ștefan. Acest text conține primele 3 părți din eseul American Foreign Policy — The Turning Point, 1898–1919, publicat în 1995, disponibil pe site-ul Future of Freedom Foundation.
