Libertarienii tind să se concentreze pe două unități importante de analiză: individul și statul. Și totuși, unul dintre cele mai spectaculoase și semnificative evenimente ale vremii noastre a fost, în ultimii cinci ani, reapariția – cu răsunet – a unui al treilea și neglijat aspect al lumii reale, „națiunea”. Când se întâmplă să se vorbească despre „națiune”, ea vine atașată statului, precum în cuvântul comun „stat-națiune”. Acest concept decupează o evoluție particulară a secolelor recente și o elaborează sub forma unui maxim universal. În ultimii cinci ani, însă, am putut vedea, ca pe un corolar al căderii comunismului în Uniunea Sovietică și în Europa de Est, o descompunere intensă și surprinzător de rapidă a statului centralizat, sau al presupusului stat-națiune, în naționalitățile sale constitutive. Națiunea autentică, sau naționalitatea, și-a făcut o reapariție spectaculoasă pe scena mondială.
I. Reapariția națiunii
„Națiunea”, bineînțeles, nu este totuna cu statul. Libertarienii timpurii și liberalii clasici, precum Ludwig von Mises sau Albert Jay Nock, au înțeles prea bine această distincție. Libertarienii contemporani presupun adesea, eronat, că indivizii sunt legați unii de alții doar prin rețeaua schimburilor de piață. Uită că toți oamenii se nasc necesarmente într-o familie, o limbă și o cultură. Fiecare persoană este născută într-una sau mai multe comunități care se suprapun, fiind între ele de obicei un grup etnic, cu valori specifice, credințe culturale și religioase și tradiții. Se naște, de regulă, într-o „țară”. Vine întotdeauna pe lume într-un context istoric specific, într-un timp și un loc, într-o vecinătate și un ținut.
Statul națiune modern european, tipica „putere majoră”, nu a apărut deloc ca o națiune, ci prin cucerirea „imperială” de către o națiune – care era de obicei în „centrul” țării rezultante și își avea baza în orașul capitală – a altor națiuni periferice. Din moment ce o „națiune” este un complex de sentimente subiective bazate pe realități obiective, statele centrale imperiale au avut în mai mare sau mai mică măsură succes în făurirea unui sentiment de unitate națională și acceptare în rândul națiunilor supuse de la periferie. În Marea Britanie, englezii nu au eradicat niciodată cu adevărat aspirațiile naționale ale naționalităților celtice cucerite, scoțienii și galezii, cu toate că naționalismul din Cornwall pare să fi fost suprimat aproape complet. În Spania, castilienii cuceritori din Madrid nu au reușit – așa cum a putut vedea întreaga lume cu ocazia Jocurilor Olimpice de la Barcelona – să șteargă naționalismul catalanilor, bascilor sau chiar al galicienilor și andaluzilor. Francezii, pornind din baza lor din Paris, nu reușit niciodată să-i îmblânzească total pe bretoni, pe basci sau pe cei din Languedoc.
Colapsul Uniunii Sovietice Ruse centralizatoare și imperiale a ridicat, după cum bine se știe acum, capacul de pe o mulțime de naționalisme care erau înainte constrânse în cadrul URSS. Se poate vedea acum și că Rusia însăși sau, mai degrabă, „Republica Federativă Rusă”, plecând dinspre centrul moscovit, a încorporat forțat multe naționalități, inclusiv pe tătari, yakuți, ceceni și pe mulți alții. Bună parte din URSS a rezultat din cucerirea imperială rusă din secolul XIX, când rivalitatea dintre britanici și ruși a dus la decuparea unei mari părți din Asia centrală.
„Națiunea” nu poate fi definită precis; este o constelație complexă și variabilă de diferite feluri de comunități, limbi, grupuri etnice sau religii. Unele națiuni sau naționalități, precum slovenii, au atât un grup etnic separat, cât și o limbă; alții, precum grupurile care luptă în Bosnia, sunt același grup etnic cu aceeași limbă, dar cu alfabet de formă diferită, și se contrează cu înverșunare în privința religiei (sârbii ortodocși, croații catolici și bosniacii musulmani, care, pentru a complica și mai mult lucrurile, au fost inițial adepții ereziei maniheiste bogomilice).
Chestiunea naționalității este complicată și mai mult de interacțiunea dintre realitatea existentă și percepțiile subiective. În unele cazuri, precum cel al naționalităților est-europene sub Habsburgi sau al irlandezilor sub britanici, naționalismele, inclusiv limbile asuprite și câteodată aflate în declin, au trebuit să fie conservate, generate și extinse în mod conștient. În secolul XIX, acest lucru a fost înfăptuit de o elită intelectuală hotărâtă, care a luptat pentru a revigora periferiile care trăiau sub și erau parțial absorbite de centrul imperial.
II. Eroarea „securității colective”
Problema națiunii a fost agravată în secolul XX de influența predominantă a wilsonismului asupra politicii externe a Statelor Unite și a celei mondiale. Nu mă refer la ideea „autodeterminării naționale” care s-a observat în principal în fărâmițarea de după Primul Război Mondial, ci la conceptul de „securitate colectivă împotriva agresiunii”. Eroarea fatală a acestui concept constă în aceea că tratează statele-națiune prin analogie cu agresorii individuali, și „comunitatea mondială” ca pe polițistul-de-la-colț. Polițistul, de exemplu, îl vede pe A că îl agresează sau îi fură proprietatea lui B; în mod firesc, polițistul sare să-i apere lui B proprietatea asupra persoanei sau posesiunilor sale. Prin urmare, se presupune că războaiele dintre două națiuni sau state au un aspect similar: statul A invadează sau „îl agresează pe” statul B; statul A este imediat desemnat ca „agresor” de către „polițistul internațional” sau de presupusul său surogat, fie că vorbim de Liga Națiunilor, de Națiunile Unite, de Președintele sau Secretarul de Stat al SUA, sau de vreun editorialist al augustei publicații New York Times. Apoi, polițistul mondial, oricare ar fi el, ar trebui să treacă rapid la acțiune și să stopeze „principiul agresiunii” sau să-l împiedice pe „agresor”, fie el Saddam Hussein sau gherilele sârbe din Bosnia, să-și atingă presupusul scop de a trece Atlanticul înot și a ucide fiecare locuitor al New York-ului sau al Washington-ului.
Un defect crucial al acestei argumentații populare merge mai adânc decât discuția obișnuită despre dificultatea mai mare sau mai mică a trupelor sau avioanelor americane de a-i eradica într-adevăr pe irakieni sau pe sârbi. Defectul crucial este presupunerea implicită a întregii analize: că fiecare națiune este „proprietara” întregii arii sale geografice în același fel în care fiecare individ este proprietarul just și corect al propriei sale persoane sau al proprietății pe care a moștenit-o, pentru care a muncit sau pe care a câștigat-o prin schimb voluntar. Este granița statului-națiune tipic la fel de justă sau dincolo de dispută în aceeași măsură precum terenul, casa, fabrica ta sau a mea?
Părerea mea e că nu doar liberalul clasic sau libertarianul, ci orice om de bun simț care se gândește la această problemă trebuie să răspundă cu un răsunător „Nu”. Este absurd să se desemneze fiecare stat-națiune, cu granița sa auto-proclamată, așa cum există la un moment dat, drept ceva just și sacrosant, fiecare cu „integritatea sa teritorială”, care trebuie să rămână la fel de neprihănită și imaculată precum corpul tău sau al meu, sau proprietățile noastre private. Bineînțeles că aceste teritorii au fost invariabil dobândite prin forță și violență sau prin acorduri interstatale care au trecut peste capetele locuitorilor din zonele respective, și, invariabil, aceste hotare se mută în mare măsură în timp, în moduri care fac proclamațiile de „integritate teritorială” să pară realmente ridicole.
Să privim, de exemplu, la prezenta încurcătură din Bosnia. Numai acum câțiva ani, opinia convențională – Opinia Primită a stângii, dreptei sau centrului – proclama sus și tare importanța menținerii „integrității teritoriale” a Iugoslaviei și acuza amarnic orice mișcare secesionistă. Acum, la doar puțin timp după, același establishment care lăuda recent sârbii, numindu-i apărătorii „națiunii iugoslave” contra ferocelor mișcări secesioniste ce încercau să distrugă acea „integritate”, a ajuns să îi condamne și-și dorește să-i strivească pe sârbi pentru agresiunea asupra „Bosniei” sau „Bosniei-Herțegovinei”, o națiune inventată care nu exista ca națiune, înainte de 1991, mai mult decât „națiunea Nebraska”. Dar, acestea sunt capcanele în care suntem sortiți să picăm, dacă rămânem tributari mitologiei „statului-națiune”, al cărei graniță întâmplătoare la momentul t trebuie să fie apărată precum în cazul unei entități deținătoare de proprietate, cu ale sale „drepturi” sacre și inviolabile, printr-o analogie profund eronată cu drepturile proprietății private.
Să adoptăm o excelentă stratagemă a lui Ludwig von Mises pentru a face abstracție de emoții contemporane. Să postulăm două state-națiune contigui, „Ruritania” și „Fredonia”. Să presupunem că Ruritania a invadat subit estul Fredoniei și pretinde că-i aparține. Trebuie noi să condamnăm automat Ruritania pentru „actul său diabolic de agresiune” contra Fredoniei și să trimitem armatele, literalmente sau metaforic, împotriva brutalilor ruritanieni și în sprijinul „micuței și bravei” Fredonii? Nicidecum. Pentru că este foarte posibil ca, să zicem, până acum doi ani, estul Fredoniei să fi fost parte integrantă din Ruritania, să fi fost de fapt Ruritania de Vest, și ca rurii, etnia și națiunea care ocupă teritoriul, să fi protestat în ultimii doi ani împotriva opresiunii fredoniene. Pe scurt, în disputele internaționale, în special, cuvintele nemuritoare ale lui W.S. Gilbert
Lucrurile rar sunt ceea ce par
Sarea se dă drept zahar
Iubitul polițist internațional, fie el Boutros Boutros Ghali sau trupele americane sau editorialistul New York Times, ar fi bine să măsoare de mai mult de două ori înainte de a tăia.
Americanii sunt deosebit de nepotriviți ca moraliști și polițiști mondiali, în rolul lor wilsonian auto-proclamat. Naționalismul în Statele Unite este destul de recent și este mai degrabă o idee decât ceva înrădăcinat în existența sau confruntările îndelungate dintre grupuri etnice sau naționale. Adăugați acestei poțiuni mortale și faptul că americanii nu au memorie istorică aproape deloc, iar acest lucru îi face deosebit de necalificați pentru a da buzna și a interveni în Balcani, unde disputa despre cine și unde a luat partea cui în luptele contra invadatorilor turci din secolul XV este mult mai intensă și mai reală, pentru majoritatea celor implicați în ea, decât ceea ce au mâncat la cina de ieri.
Libertarienii și liberalii clasici, care sunt deosebit de bine echipați pentru a regândi temele tulburi ale statului-națiune și politicii externe, au fost prea prinși în Războiul Rece contra comunismului și Uniunii Sovietice pentru a se angaja în gândirea fundamentală a acestor chestiuni. Acum că Uniunea Sovietică s-a prăbușit și Războiul Rece s-a sfârșit, poate că liberalii clasici se vor reorienta din nou către aceste probleme de importanță critică.
III. Regândirea secesiunii
În primul rând, putem conchide că nu toate hotarele statale sunt juste. Un scop al libertarienilor ar trebui să fie transformarea state-națiune existente în entități naționale ale căror granițe să poată fi numite juste, în același sens în care limitele proprietăților private sunt juste; adică, să descompună statele-națiune coercitive existente în națiuni autentice, sau națiuni prin consimțământ.
De exemplu, în cazul estului Fredoniei, locuitorii ar trebui să poată practica secesiunea voluntară de Fredonia și să se realăture confraților din Ruritania. Pe de altă parte, liberalii clasici ar trebui să reziste impulsului de a spune că hotarele naționale „nu înseamnă nimic”. Este adevărat, bineînțeles, așa cum au proclamat îndelung liberalii clasici, că astfel de granițe vor avea cu atât mai puțină importanță cu cât va fi mai mic gradul de intervenție guvernamentală, atât în Fredonia, cât și în Ruritania. Dar, chiar și sub un stat minimal, granițele naționale tot ar avea o însemnătate, și adesea ea ar fi una mare pentru locuitorii din zonă. De exemplu, în ce limbă vor fi însemnele stradale, cărțile de telefon, procedurile judecătorești, predarea la școală în acea zonă – în fredoniană, în ruritană sau în ambele?
Pe scurt, fiecărui grup, fiecărei naționalități ar trebui să-i fie permisă secesiunea față de orice stat-națiune și unirea cu orice alt stat-națiune care este de acord să o primească. Această simplă reformă ar fi un pas uriaș către stabilirea națiunilor prin consimțământ. Scoțienilor ar trebui să le fie permis să părăsească Regatul Unit și să devină independenți, dacă asta vor, sau chiar să se alăture unei Confederații galice, dacă așa e pe placul constituenților.
O reacție comună în fața unei lumi a națiunilor proliferante este îngrijorarea cu privire la mulțimea de barierele comerciale care ar putea apărea. Dar, ceteris paribus, cu cât e mai mare numărul de noi națiuni și cu cât e mai mică dimensiunea fiecăreia, cu atât mai bine. Pentru că ar fi mult mai dificil de hrănit iluzia autarhiei dacă sloganul ar fi „cumpără din Dakota de Nord” sau chiar „cumpără de pe strada a 56-a”, decât este acum de convins publicul să „cumpere din America”. De asemenea, sloganul „Jos cu Dakota de Sud” sau un fanion „Jos cu strada a 55-a” ar fi mult mai greu de vândut decât este răspândirea fricii sau urii de japonezi. În mod similar, absurditățile și consecințele nefericite ale monedei-hârtie discreționare ar fi mult mai evidente dacă fiecare provincie sau fiecare cartier sau stradă ar putea să-și tipărească propria monedă. O lume mai descentralizată ar fi mult mai probabil să se îndrepte către mărfuri de piață sănătoase, precum aurul sau argintul, pentru a le utiliza cu rol monetar.
IV. Modelul anarho-capitalist pur
Aduc modelul pur anarho-capitalist în discuție aici nu atât pentru a pleda în favoarea lui per se, cât pentru a-l propune ca ghid în soluționarea vexatelor dispute curente despre naționalitate. Modelul pur cere, simplu, ca nici un metru pătrat, nici un fir de pământ de pe lume să nu mai rămână în proprietate „publică”; fiecare metru pătrat de pământ, fie că vorbim de străzi, piețe, cartiere este privatizat. Privatizarea totală ar ajuta la soluționarea problemelor de naționalitate, adesea în moduri surprinzătoare, și sugerez ca statele existente, sau statele clasic liberale, să încerce să abordeze un astfel de sistem chiar și când unele suprafețe de pământ rămân în sfera guvernamentală.
Frontierele deschise, sau problema de tip Tabăra Sfinților
Chestiunea frontierelor deschise, sau a liberei imigrații, a devenit o problemă din ce în ce mai mare pentru liberalii clasici. În primul rând, pentru că statul asistențial subvenționează din ce în ce mai mult imigranții care intră și primesc asistență permanentă. În al doilea rând, pentru că granițele culturale au devenit din ce în ce mai împotmolite. Am început să-mi schimb părerile despre imigrație când, odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice, a devenit clar că etnicii ruși au fost încurajați să inunde Estonia și Letonia pentru a distruge culturile și limbile acestor popoare. Înainte, era ușor să respingi ca nerealist romanul anti-imigraționist lui Jean Raspail, Tabăra Sfinților, în care practic toată populația Indiei se decide să se multe, în mici ambarcațiuni, în Franța, iar francezii, infectați de ideologia de stânga, nu sunt în stare să se anime pentru a evita distrugerea economică și culturală a națiunii. Pe măsură ce problemele culturale și asistențiale s-au intensificat, au devenit imposibil de ignorat avertismentele lui Raspail.
În orice caz, regândind imigrația pe baza modelului anarho-capitalist, mi-a devenit clar că o țară total privatizată nu ar avea „frontiere deschise” deloc. Dacă fiecare bucățică de pământ dintr-o țară ar fi în proprietatea unei persoane, grup sau corporații, asta ar însemna că nici un imigrant nu ar putea intra acolo decât dacă ar fi invitat să intre și i s-ar permite să închirieze sau să cumpere proprietăți. O țară total privatizată ar fi pe atât de „închisă” pe cât și-ar dori locuitorii particulari și cei care dețin proprietăți în ea. Devine clar, atunci, că regimul de frontiere deschise care există de facto în Statele Unite înseamnă realmente o deschidere coercitivă de către statul central, statul care este responsabil pentru toate străzile și proprietățile teritoriale publice, și nu reflectă în mod autentic dorințele proprietarilor.
În regim de privatizare totală, multe conflicte locale și „externalități” – nu doar problema imigrației – ar fi soluționate armonios. Dacă fiecare loc și vecinătate ar fi în proprietatea unor firme private, corporații sau comunități contractuale, adevărata diversitate ar domni, în acord cu preferințele fiecărei comunități. Unele cartiere ar fi diverse din punct de vedere etnic sau economic, pe când alte cartiere ar fi etnic sau economic omogene. Unele locuri ar permite pornografia sau prostituția sau drogurile sau avorturile, pe când altele le-ar interzice pe unele sau pe toate acestea. Interdicțiile nu ar fi impuse de stat, ci ar fi pur și simplu condiții, de rezidență sau de uz al suprafețelor teritoriale, pretinse de o persoană sau de o comunitate. Chiar dacă etatiștii – care n-au liniște până când nu-și impun valorile asupra tuturor celorlalți – ar fi dezamăgiți, fiecare grup sau interes va avea măcar satisfacția că trăiește în vecinătăți cu oameni care le împărtășesc valorile și preferințele. Chiar dacă proprietatea asupra vecinătăților nu ar fi Utopia și nu ar oferi un panaceu pentru orice conflict, ar oferi cel puțin o soluție „second best” pe care cei mai mulți oameni ar fi dornici să o accepte.
Enclave și Exclave
O problemă evidentă în secesiunea națiunilor față de statele centralizate privește zonele mixte, sau enclavele și exclavele. Descompunerea statului-națiune extins al Iugoslaviei în părțile sale constituente a soluționat multe conflicte prin crearea națiunilor independente pentru sloveni, sârbi și croați. Dar ce se poate spune despre Bosnia unde multe orașe și sate sunt mixte? O soluție ar fi încurajarea avansării pe același principiu, prin și mai multă descentralizare. Dacă, de exemplu, partea estică a orașului Sarajevo este sârbească și partea vestică este musulmană, atunci ele vor deveni respectiv părți ale celor două națiuni separate.
Dar asta ar duce, bineînțeles, la formarea unui mare număr de enclave, porțiuni de națiuni înconjurate de alte națiuni. Cum poate fi rezolvată această problemă? În primul rând, problema enclavei / exclavei există chiar acum. Unul dintre cele mai feroce conflicte existente – în care SUA nu s-a implicat, încă, pentru că nu s-a dat pe CNN – este cel din Nagorno-Karabakh, o exclavă armeană înconjurată complet de, și deci formal în, Azerbaijan. Nagorno-Karabakh ar trebui evident să fie parte a Armeniei. Dar, atunci, cum ar putea armenii din Karabakh să-și schimbe soarta prezentă și să scape de blocada impusă de azeri, și cum ar putea evita conflictele militare în tentativa de a ține deschis un coridor teritorial spre Armenia?
În regim de privatizare totală, bineînțeles, aceste probleme ar dispărea. În prezent, nimeni nu cumpără pământ în Statele Unite înainte de a se asigura că titlul de proprietate asupra pământului este curat; în mod similar, într-o lume complet privatizată, drepturile de acces ar fi, evident, o parte crucială a proprietății asupra pământului. Într-o asemenea lume, deci, proprietarii din Karabakh s-ar asigura că au cumpărat drepturi de acces printr-un coridor teritorial azer.
Descentralizarea oferă, de asemenea, o soluție viabilă pentru problema aparent nesoluționabilă a conflictului permanent din Irlanda de Nord. Când britanicii au partiționat Irlanda, la începutul anilor 1920, au fost de acord să facă o a doua partiție, gestionată la un nivel mai fin. Dar nu au dus niciodată la capăt această promisiune. Însă, dacă britanicii ar permite o partiționare mai detaliată, parohie cu parohie, a Irlandei de Nord, cea mai mare parte din teritoriu, care este majoritar catolică, probabil că s-ar separa și s-ar uni cu Republica; acesta ar fi cazul unor districte precum Tyrone și Fermanagh, Down-ul sudic și Armagh-ul sudic, de exemplu. Protestanții ar rămâne probabil cu Belfast-ul, districtul Antrim și cu alte zone de la nord de Belfast. Principala problemă care ar rămâne ar fi enclava catolică din Belfast, dar, iarăși, s-ar putea atinge o abordare a modelului anarho-capitalist prin permiterea cumpărării de drepturi de acces către enclavă.
Până la privatizarea totală, este clar că modelul nostru ar putea fi abordat, și conflictele ar putea fi minimizate, prin permiterea secesiunilor și controlului local, până la nivelul micro-cartierelor, și prin dezvoltarea drepturilor de acces contractuale pentru enclave și exclave. În Statele Unite devine din ce în ce mai important, în avansul către o astfel de descentralizare radicală, ca libertarienii și liberalii clasici – de fapt, ca multe alte minorități și grupuri dizidente – să înceapă să pună accentul cel mai puternic pe uitatul Amendament X și să încerce să descompună rolul și puterea centralizantei Curți Supreme. Decât să se încerce numirea unor persoane cu convingeri ideologice afine în Curtea Supremă, mai degrabă ar trebui să-i fie luată puterea înapoi și minimizată pe cât posibil, și descompusă în corpuri judiciare la nivel de stat membru, sau chiar la nivel local.
Cetățenie și drept de vot
O controversată chestiune curentă este concentrată pe cine devine cetățean al unei anume țări, atât timp cât cetățenia oferă drept de vot. Modelul anglo-american, în care orice copil născut pe teritoriul țării devine automat cetățean, invită evident imigrația asistențială a părinților viitorului nou născut. În Statele Unite, de exemplu, o problemă curentă este legată de imigranții ilegali ai căror copii, dacă se nasc pe tărâm american, devin în mod automat cetățeni și, astfel, vor fi îndreptățiți să primească stipendii asistențiale permanente și servicii medicale gratuite, atât pentru ei, cât și pentru părinții lor. În mod clar, sistemul francez, în care cineva trebuie să se nască dintr-un cetățean pentru a deveni în mod automat cetățean, este mult mai aproape de ideea de națiune prin consimțământ.
De asemenea, este important să regândim întregul concept și funcție a votării. Ar trebui cineva să aibă „dreptul” să voteze? Rose Wilder Lane, gânditoarea libertariană americană de la mijlocul secolului XX, a fost întrebată odată dacă crede în sufragiul femeilor. „Nu”, a răspuns, „și sunt împotriva sufragiului bărbaților, de asemenea”. Letonii și estonii au abordat înțelept problema imigranților ruși, permițându-le să continue ca rezidenți permanenți, dar nedându-le cetățenie și, deci, nici drept de vot. Elvețienii sunt dornici să primească lucrători străini cu statut temporar, dar descurajează sever imigrația permanentă și, a fortiori, cetățenia și votul.
Să luăm, din nou, aminte la modelul anarho-capitalist. Cum ar fi votarea într-o societate total privatizată? Nu numai că votarea ar fi o realitate diversă, dar, mai important, cui credeți că i-ar păsa cu adevărat? Probabil că cea mai satisfăcătoare formă de vot pentru un economist este corporația, sau societatea pe acțiuni, în care votul cuiva este proporțional cu măsura în care deține titluri de proprietate asupra activelor. Dar, de asemenea, există – și ar exista – o puzderie de cluburi private de toate felurile. Se presupune, de obicei, că deciziile în cluburi se iau pe criteriul „un vot per membru”, dar situația nu stă, în general, așa. Fără îndoială, cluburile cele mai plăcute și bine conduse sunt cele administrate de către o mică oligarhie, care se auto-perpetuează, a celor mai pricepuți și interesați, un sistem cât se poate de plăcut atât pentru membrii comuni, fără drept de vot, cât și pentru elite. Dacă sunt, să zicem, un membru obișnuit al unui club de șah, de ce m-aș preocupa de vot, cât timp sunt satisfăcut cu modul în care este condus clubul? Si, dacă aș fi interesat să administrez treburile, probabil că aș fi invitat să mă alătur elitei conducătoare de către oligarhia recunoscătoare, oricând interesată de noi membri energici. În fine, dacă nu sunt mulțumit de felul în care este condus clubul, pot oricând să-l părăsesc și să mă alătur altui club sau chiar să-mi înființez propriul meu club.
Aceasta este, bineînțeles, una din marile virtuți ale unei societăți libere și privatizate, fie că vorbim de un club de șah sau de o comunitate contractuală de cartier.
E clar că, pe măsură ce începem să ne apropiem de modelul pur, pe măsură ce tot mai multe arii și aspecte ale vieții devin fie privatizate, fie micro-descentralizate, votul va deveni din ce în ce mai insignifiant. Bineînțeles, mai e cale lungă până la acest obiectiv. Dar este important să începem și, în special, să ne schimbăm cultura politică, în care „democrația”, sau „dreptul” de vot, sunt considerate bunul politic suprem. De fapt, procesul votării ar trebui să fie considerat trivial sau, în cel mai bun caz, lipsit de importanță, și niciodată un „drept”, ci doar un posibil mecanism ce rezultă dintr-un contract consensual. În lumea modernă, democrația sau votul sunt importante doar pentru a accede sau a ratifica utilizarea guvernării pentru a-i controla pe alții, sau ca mod al cuiva sau al unui grup de a evita să fie controlat. Votul, în cel mai bun caz, este un instrument ineficient de autoapărare și este mult mai bine să fie înlocuit prin destrămarea cu totul a puterii centrale.
Rezumând, dacă avansăm cu descompunerea și descentralizarea statului-națiune modern, centralizator și coercitiv, destrămând acel stat în națiunile și învecinările sale constitutive, am reuși din aceeași lovitură să reducem sfera puterii guvernamentale, sfera și importanța votului și conflictul social. Sfera contractului privat și a consimțământului voluntar va fi crescută, iar statul brutal și represiv va fi dizolvat gradual într-o ordine socială armonioasă și din ce în ce mai prosperă.
Traducere de Tudor Smirna după „Nations by Consent”, Journal of Libertarian Studies, 11:1 (Fall 1994): 1-10.
