Mercantilismul: o lecție pentru timpurile noastre?

Mercantilismul a avut o „presă bună” în deceniile recente comparativ cu opinia din secolul XIX. În zilele lui Adam Smith și ale economiștilor clasici, mercantilismul era privit în mod corect ca un amestec de erori economice și de creare etatică de privilegii. În secolul nostru însă, opinia s-a schimbat dramatic: keynesienii laudă mercantiliștii ca pe o prefigurare a propriilor lor intuiții economice; marxiștii, incapabili constitutiv să distingă între liberă inițiativă și privilegiu special, laudă mercantilismul ca pe un pas „progresiv” în dezvoltarea istorică a capitalismului; socialiștii și intervenționiștii salută mercantilismul ca pe o anticipare a statului modern și a planificării centralizate.

Mercantilismul, care și-a atins maximul în Europa secolelor XVII și XVIII, a fost un sistem de etatism care folosea eroarea economică pentru a construi o structură a puterii statului imperialist, precum și subvenții speciale și privilegii monopoliste pentru indivizii sau grupurile favorizate de stat. Astfel, mercantilismul a susținut că exporturile trebuie încurajate de guvern iar importurile descurajate. Economic, aceasta pare un țesut de erori; care e miza exporturilor dacă nu aceea de a cumpăra importuri și care e miza în a avea lingouri dacă acestea nu sunt folosite pentru a cumpăra bunuri?

Însă mercantilismul nu poate fi interpretat satisfăcător doar ca un exercițiu de teoretizare economică. Autorii mercantiliști nu se consideră teoreticieni ai economiei, ci oameni practici care au argumentat și scris pamflete pentru anumite politici economice, în general, pentru politici care ar fi subvenționat activități sau companii de care erau interesați acești autori. O politică de a favoriza exporturile și penaliza importurile are două efecte practice importante: subvenționează comercianții și manufacturierii din export și ridică un zid de privilegii în jurul producătorilor ineficienți care mai înainte au trebuit să concureze cu rivali străini. În același timp, rețeaua de reglementări și aplicarea lor au construit birocrația statului, cât și puterea națională și imperială.

Celebrele Legi privind Navigația Engleză, care au jucat un rol determinant în provocarea Revoluției Americane, sunt un exemplu excelent despre structura și scopul reglementării mercantiliste. Sistemul de restricții a penalizat în mare măsură navele olandeze și alte nave europene, dar și transportul naval și manufactura americane, în beneficiul comercianților și producătorilor englezi, a căror concurență a fost fie scoasă în afara legii, fie taxată aspru și distrusă. Folosirea statului pentru a distruge sau interzice concurența din partea cuiva este, în fapt, acordarea de către stat a unui privilegiu monopolist; și acesta a fost efectul pentru englezii angajați în comerțul colonial.

O altă consecință a fost creșterea veniturilor din taxe pentru a construi puterea și averea statului englez precum și multiplicarea birocrației regale necesare administrării și aplicării reglementărilor și decretelor fiscale. Astfel, guvernul englez și anumiți comercianți și producători au beneficiat de aceste legi mercantiliste în timp ce printre perdanți regăsim comercianții străini, comercianții și manufacturierii americani și, mai presus de toate, consumatorii din toate țările, inclusiv din Anglia. Consumatorii au pierdut nu doar datorită distorsiunilor și restricțiilor producției în diverse grade, ci și din obstrucționarea diviziunii internaționale a muncii impuse de toate aceste reglementări.

Critica făcută de Adam Smith

Mercantilismul n-a fost doar o încorporare a unor erori teoretice; legile erau eronate doar dacă le privim din punctul de vedere al consumatorului sau al fiecărui individ din societate. Ele nu sunt eronate dacă realizăm că scopul lor era să confere privilegii speciale și subvenții grupurilor favorizate; întrucât subvențiile și privilegiile nu pot fi conferite de către guvern decât pe seama restului cetățenilor săi, nu trebuie să ne surprindă faptul că majoritatea consumatorilor au pierdut din acest proces.^[1]

Contrar opiniei generale, economiștii clasici nu s-au mulțumit doar să respingă erorile economice ale unor teorii mercantiliste precum acumularea metalelor monetare sau protecționismul; ei erau perfect conștienți de vânătoarea pentru privilegii speciale care anima „sistemul mercantil”. Astfel, Adam Smith puncta faptul că sculul de in putea fi importat în Anglia fără taxe vamale, în timp ce pe pânza finisată erau impuse taxe vamale mari. Motivul era, așa cum îl percepea Adam Smith, acela că numeroșii torcători englezi nu constituiau un grup de presiune puternic, în timp ce maeștrii țesători puteau pune presiune pe guvern pentru a stabili taxe vamale mari pe produsul lor, asigurându-se în același timp că materiile lor prime pot fi cumpărate la cel mai mic preț posibil. El conchide că

motivul pentru toate aceste reglementări este extinderea manufacturilor noastre nu prin îmbunătățirea lor, ci prin coborârea celor ale tuturor vecinilor noștri și prin punerea unui punct final, pe cât posibil, competiției tulburătoare din partea unor rivali odioși și neplăcuți.

Consumul este singurul scop și punct final al oricărei activități productive; iar interesul producătorului trebuie asistat numai în măsura în este necesar pentru promovarea celui al consumatorului … Însă în sistemul mercantil, interesul consumatorului este aproape constant sacrificat pentru cel al producătorului; și pare să considere că producția, nu consumul, este scopul ultim și obiectul industriei și comerțului.

În restricțiile puse pe importul tuturor mărfurilor care intră în concurență cu cele ale propriei noastre cultivări sau ale manufacturilor, interesul consumatorului domestic este evident sacrificat pentru cel al producătorului. Pentru beneficiul acestuia din urmă, primul este obligat să plătească o creștere de preț pe care o produce aproape întotdeauna acest monopol.

Pentru beneficiul producătorului sunt acordate facilități la exportul unora din produsele sale. Consumatorul domestic este obligat să plătească mai întâi taxa necesară pentru plata facilității iar apoi taxa și mai mare care apare din creșterea prețului pe piața domestică.^[2]

Înainte de Keynes

Mercantilismul nu a fost doar o politică de reglementări guvernamentale încâlcite; a fost și o politică inflaționistă pre-keynesiană, cu scopul de a scădea artificial rata dobânzii și de a crește „cererea efectivă” prin cheltuieli guvernamentale mari și de a sprijini măsuri care să majoreze cantitatea de bani. Ca și keynesienii, mercantiliștii tunau contra „tezaurizării” și cereau o circulație rapidă a banilor prin economie; în plus, ei se referă în mod obișnuit la o pretinsă „raritate a banilor” drept cauză a unui comerț scăzut și a șomajului.^[3] Astfel, ca o prefigurare a „multiplicatorului” lui Keynes, William Potter, unul din primii susținători ai banilor de hârtie în Occident, scria în 1650:

Cu cât este mai mare … cantitatea de bani … cu atât se vând mai multe mărfuri, cu atât este mai mare comerțul lor. Indiferent de ce bani sunt folosiți … dacă ar fi de zece ori mai mulți decât sunt acum și dacă într-un fel sau altul ar fi cheltuiți de fiecare om pe măsură ce îi primește … aceasta ar duce la o rapiditate în revoluția mărfurilor din mână în mână … mai mult decât proporțională unei astfel de creșteri a banilor.^[4]

Și mercantilistul german F.W. von Schrötter scria despre importanța trecerii banilor dintr-o mână în alta, deoarece cheltuiala unei persoane este venitul altuia; pe măsură ce banii „trec dintr-o mână în alta … cu atât este mai util pentru țară deoarece … susținerea atât de multor oameni este multiplicată” și crește ocuparea. Economisirea, potrivit lui von Schrötter, cauzează șomaj, deoarece retrage bani din circulație. Și John Cary spunea că dacă toată lumea ar cheltui mai mult, toată lumea ar obține venituri mai mari și „ar putea trăi abundent”.^[5]

Istoricii au avut o tendință nefericită de a descrie mercantiliștii ca inflaționiști și, ca atare, drept campioni ai datornicilor săraci, în timp ce economiștii clasici au fost considerați apologeți fără inimă ai status quo-ului și ordinii stabilite. Adevărul este aproape exact invers. În primul rând, inflația nu e în avantajul săracului; de obicei salariile sunt în urma creșterii prețurilor din timpul inflației, în special al prețurilor din agricultură. În plus, „datornicii” nu erau în general săracii, ci marii comercianți și moșierii cvasi-feudali, iar moșierii beneficiau triplu de inflație: din creșterea accelerată obișnuită în prețurile hranei, din ratele mai mici ale dobânzii și din puterea de cumpărare mai scăzută a banilor în calitatea lor de datornici, și de creșterile mari în valorile pământului generate de scăderea ratelor dobânzii. De fapt, guvernul și Parlamentul englez erau dominate de moșieri și nu este o coincidență că unul din argumentele principale ale autorilor mercantiliști pentru inflație era că va crește valoarea pământului.

Exploatarea muncitorilor

Departe de a fi adevărații prieteni ai muncitorilor, mercantiliștii au fost interesați în mare măsură de exploatarea muncii lor; ocuparea deplină a fost invocată drept mijloc pentru a maximiza această exploatare.

Astfel, mercantilistul William Petty descria franc munca drept un „capital material … brut și nedigerat … pus în mâinile autorității supreme, a cărei prudență și dispoziție îl va îmbunătăți, administra și adapta cu un avantaj mai mare sau mai mic”.^[6] Profesorul Furniss comentează că

e o trăsătură a acestor autori că erau foarte repede dispuși să crediteze înțelepciunea puterii civile de a ‘îmbunătăți, administra și adapta materialul brut’ economic al națiunii. Alimentate de această încredere în priceperea statului, se multiplicau propunerile de exploatare a muncii oamenilor ca sursă principală a avuției naționale, solicitând conducătorilor națiunii diverse scheme pentru direcționarea și crearea de locuri de muncă.^[7]

Atitudinea mercantiliștilor față de muncă și ocuparea totală se manifestă și prin antipatia lor față de zilele de sărbătoare prin care „națiunea” era privată de anumite cantități de muncă; dorința de timp liber a muncitorului individual nu era considerată demnă de interes.

Munca forțată

Autorii mercantiliști și-au dat seama franc că un corolar al garantării ocupării totale este munca forțată pentru cei care nu doresc să lucreze sau să lucreze în domeniile impuse. Un autor rezumă așa opinia tipică: „este absolut necesar să fie oferite locuri de muncă pentru persoanele care, indiferent de vârstă, pot și vor să muncească, iar cei leneși și refractari trebuie trimiși la casa de corecție, unde trebuie deținuți și puși să muncească regulat”. Henry Fielding scria că, „dată fiind constituirea unei societăți în această țară și având obligații asupra tuturor membrilor, are un drept să insiste pentru punerea săracului la treabă, ca singur serviciu pe care-l poate oferi”. Iar George Berkeley întreba retoric „dacă sclavia temporară n-ar putea fi cea mai bună cură pentru lene și vagabondaj … dacă vagabonzii robuști nu pot fi prinși și făcuți sclavi ai publicului pentru un anumit număr de ani”.^[8] William Temple propunea o schemă prin care să trimită copii muncitorilor de la vârsta de patru ani în case de muncă unde trebuie ținuți „deplin ocupați” pentru cel puțin 12 ore pe zi „deoarece sperăm că prin acest mijloc generația în creștere va fi obișnuită cu un loc de muncă constant”. Și un alt autor își exprima uimirea că părinții tind să evite aceste programe:

Părinții … pentru care luarea temporară a părții celei mai leneșe, neascultătoare, celei mai puțin utile și celei mai împovărătoare din familia lor și aducerea ei fără nicio grijă și cheltuială în deprinderile decenței și hărniciei este o foarte mare ușurare, sunt foarte reticenți în a-și trimite copiii … din ce cauză, este dificil de spus”.^[9]

Poate cea mai înșelătoare legendă despre economiștii clasici e că erau apologeți ai status quo-ului; dimpotrivă, ei erau liberali „radicali” care se opuneau ordinii mercantiliste conservatoare existente, o ordine a guvernului maximal, restricționismului și privilegiului special. Profesorul Fetter scrie că în prima jumătate a secolului al XIX-lea

Quarterly Review și Blackwood’s Edinburgh Magazine, publicații care susțineau cu îndârjire ordinea existentă și se opuneau schimbării în aproape toate domeniile, nu aveau nicio simpatie pentru economia politică sau laissez-faire și cereau constant menținerea tarifelor, a cheltuielii guvernamentale și suspendarea etalonului aur pentru a stimula cererea și a crește locurile de muncă. Pe de altă parte, în Westminster’s [ziarul liberalilor clasici], sprijinul standardului aur și al liberului schimb și opoziția față de orice încercare de a stimula economia prin acțiune guvernamentală pozitivă nu venea de la oameni care cred în autoritate sau de la apărători ai forței sociale dominante din spatele autorității, ci de la intelectualii radicali cei mai articulați ai timpului și de la criticii cei mai aspri ai ordinii existente.^[10]

Southey favoriza naționalizarea

Prin contrast, să examinăm Quarterly Review, ziar foarte Tory care „asuma întotdeauna că Parlamentul nereformat, dominanța unei aristocrații înzestrate cu pământ … supremația bisericii existente, discriminarea împotriva dizidenților, catolicilor și evreilor și ținerea claselor de jos la locul lor sunt fundațiile unei societăți stabile”. Autorul lor de frunte pe probleme economice, poetul Robert Southey, cerea în mod repetat cheltuieli guvernamentale ca stimulent al activității economice și ataca reluarea în Anglia a plăților în metal monetar (întoarcerea la etalonul aur) după Războaiele Napoleoniene. Southey proclama că o creștere a taxelor sau a datoriei publice n-a fost niciodată motiv de îngrijorare, pentru că ele „stimulează industria națională și trezesc energiile naționale”. Iar în 1816, Southey susținea un program mare de lucrări publice ca soluție la șomaj și depresiune.^[11]

Dorința The Quarterly Review pentru un control guvernamental strict și chiar pentru proprietatea asupra căilor ferate a fost cel puțin legată franc de ura față de beneficiile pe care căile ferate le-ar aduce maselor britanice. În timp ce liberalii clasici lăudau apariția căilor ferate pentru că făceau transportul mai ieftin și creșteau mobilitatea muncii, John Croker de la Quarterly le denunța pentru că „făceau transportul prea ieftin și accesibil – turburând obișnuințele săracilor și tentându-i cu migrația iresponsabilă”.^[12]

Arhi-Tory-ul William Robinson, care și-a denunțat adesea colegii Tory pentru compromisuri mici asupra unor principii precum taxele vamale mari sau absența drepturilor politice pentru catolici, a scris multe articole pre-keynesiene, susținând inflația pentru a stimula producția și locurile de muncă și denunțând efectele deflaționiste ale etalonului aur. Iar conservatorul Sir Archibald Alison, un susținător înflăcărat al inflației, atribuia căderea Imperiului Roman unui deficit de bani, afirmând că „clasa agricolă” a fost cea care a suferit de la reluarea standardului aur, în absența inflației.^[13]

Controalele sub Elisabeta

Câteva studii de caz vor ilustra natura mercantilismului, motivele pentru decretele mercantiliste și unele din consecințele provocate economiei.

O parte importantă a politicii mercantiliste a fost controlul salariilor. În secolul al XIV-lea, Moartea Neagră a ucis o treime din populația muncitoare a Angliei, provocând astfel, natural, o creștere bruscă a ratelor salariale. Controlul salariilor a apărut ca politică de plafonare salarială într-o încercare disperată a claselor conducătoare de a împinge salariile sub nivelul lor de piață. Și pentru că mare parte din aranjați erau muncitori agricoli, aceasta a fost în mod clar o legislație în avantajul moșierilor feudali și în detrimentul lucrătorilor.

Textile vs. agricultură

Rezultatul a fost un deficit persistent de muncitori agricoli și necalificați timp de secole, un deficit îmblânzit de faptul că guvernul englez nu a încercat să aplice legile foarte riguros. Când Regina Elisabeta a încercat să aplice strict controlul salariilor, deficitul de muncă agricolă s-a agravat și moșierii și-au văzut privilegiile legislative învinse de legile mai subtile ale pieței. Prin urmare, Elisabeta a promulgat în 1563 faimosul Statut al Meșteșugarilor, impunând controale extinse ale muncii.

Încercând să limiteze deficitul cauzat de intervențiile anterioare, legea a instaurat munca forțată în țară. Aceasta garanta că:

1. oricine a lucrat pământul până la vârsta de 12 ani trebuie constrâns să rămână acolo și să nu plece în altă ocupație;
2. toți meșteșugarii, servitorii și ucenicii care nu au o reputație mare în domeniile lor să fie obligați să recolteze cereale; și
3. persoanele șomere erau obligate să lucreze ca muncitori în agricultură.

În plus, legea interzicea oricărui muncitor să-și părăsească slujba dacă nu avea o licență care să demonstreze că a fost deja angajat de altcineva. Și, mai departe, judecătorii de pace primiseră ordin să stabilească rate salariale maxime, în funcție de schimbările în costul vieții.

Legea restrângea și creșterea industriei textile a lânii; aceasta avantaja două grupuri: moșierii, care nu mai pierdeau muncitori în favoarea industriei și nu mai erau presați să plătească salarii mai mari și industria textilă însăși care primea privilegiul de a ține deoparte concurența noilor firme sau a meșteșugarilor. Imobilitatea impusă a muncii a dus totuși la suferința tuturor muncitorilor, inclusiv a meșteșugarilor din textile; pentru a o remedia pe cea din urmă, regina Elisabeta a impus un salariu minim pentru meșteșugarii din textile, tunând în același timp că viclenii manufacturieri de îmbrăcăminte erau responsabili pentru falimentul meșteșugarilor. Din fericire, angajații și muncitorii din textile au persistat în agrearea termenilor de angajare sub rata salarială stabilită artificial și așa nu a apărut un șomaj puternic în industria textilă.

Aplicarea legilor rele

Programele de control al salariului n-au produs disponibilizări nedorite până ce nu au fost aplicate strict iar aceasta s-a întâmplat sub regele James I, primul rege Stuart al Angliei. La asumarea tronului în 1603, James a decis să aplice programul de control al Elisabetei foarte strict, incluzând pedepse extrem de mari pentru angajatori. S-a impus o aplicare riguroasă a salariului minim pentru lucrătorii din textile și a decretului salariului maxim pentru muncitorii agricoli și servitori.

Consecințele au fost un rezultat inevitabil al ciocnirii cu legile pieței: șomaj sever în toată industria textilă, cuplat cu un deficit sever de muncă în agricultură. Mizeria și nemulțumirea s-au răspândit în întreaga țară. Cetățenii erau amendați pentru că-și plăteau servitorii mai mult decât salariile plafonate iar servitorii erau amendați pentru acceptarea acestei plăți. James și fiul său Charles I au decis să oprească șomajul din textile prin obligarea angajatorilor să continue afacerea chiar și când pierd bani. Deși mulți angajatori au fost închiși pentru infracțiuni, astfel de măsuri draconice n-au putut scoate industria textilă din depresiune, stagnare și șomaj. Cu siguranță, urmările politicii de control al salariului s-au numărat printre motivele pentru răsturnarea tiraniei Stuarților la mijlocul secolului al XVII-lea.

Practici mercantiliste în Massachusetts-ul colonial

Tânăra colonie din Massachusetts s-a angajat în multe aventuri mercantiliste, cu rezultate invariabil nefericite. O încercare e legată de un program de control al prețurilor și salariilor abandonat în 1640. O alta a fost legată de o serie de subvenții care încercau să creeze întreprinderi în colonii înainte ca ele să fie viabile economic și, ca atare, înainte să fie create de piața liberă. Un exemplu era prelucrarea fierului. Minele de fier timpurii din America erau mici și localizate în mlaștinile de pe coastă („fier de mlaștină”); prelucrat primar sau „forjat”, fierul era făcut în topitorii locale, alimentate de cuptoare deschise. Guvernul din Massachusetts a decis să forțeze crearea unui proces indirect mai impozant – și mult mai scump – de producere a fierului la furnal și forjă. Legislația din Massachusetts a decis că fiecare mină nouă de fier trebuie să aibă furnal și forjă construite în apropiere în decurs de zece ani de la înființarea sa. Nemulțumită cu această măsură, legislatura din 1645 a acordat unei companii noi, Compania Antreprenorilor pentru Lucrările din Fier din Noua Anglie un monopol pe 21 de ani pentru fabricarea fierului în colonie. În plus, legislatura a acordat companiei subvenții generoase de cherestea.

Însă, în ciuda acestor subvenții și privilegii ca și a granturilor mari suplimentare de terenuri împădurite de la autoritățile locale din Boston și Dorchester, compania a eșuat lamentabil și aproape imediat. Compania a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a-și salva operațiunile, însă fără rezultat. Câțiva ani mai târziu, John Winthrop, Jr., promotorul principal al vechii întreprinderi a convins autoritățile din colonia New Haven să-i subvenționeze o fabrică de fier de lângă Stony River. Winthrop a primit de la guvernul coloniei New Haven și de la cel al orașului New Haven o mulțime de subvenții speciale: pământ, plata costurilor construirii furnalului, a unui pod peste râu și a transportării combustibilului. Unul din asociații lui Winthrop era guvernatorul adjunct al coloniei, Stephen Goodyear, care în acest fel putea folosi puterea guvernului pentru a-și acorda sieși privilegii substanțiale. Însă, iarăși, legea economică nu a putut fi încălcată și fabrica de fier s-a dovedit a fi un alt eșec rapid.

Scutirea datornicilor: o schemă pentru a ajuta bogații

Una din tezele cel mai riguros susținute ale istoricilor neo-marxiști din America a fost că inflația și scutirea datoriilor sunt întotdeauna măsuri pentru „clasele de jos”, fermierii datornici și uneori muncitorii urbani săraci care intră într-o luptă marxistă de clasă împotriva creditorilor sau afaceriștilor conservatori. Însă o privire la originea scutirii de datorii și a banilor de hârtie din America arată ușor eroarea acestei abordări; inflația și scutirea de datorii au fost măsuri mercantiliste, urmărite pentru scopuri mercantiliste familiare.

Scutirea de datorii a început în colonii, în Massachusetts în 1640. Massachusetts a trecut printr-o criză economică în 1640 și datornicii s-au întors imediat către guvern pentru a obține privilegii speciale. Obedientă, legislatura din Massachusetts a trecut în octombrie prima dintr-o serie de legi privind scutirea datoriilor, incluzând o lege de evaluare minimă, care forța creditorii să accepte proprietatea datornicilor insolvenți la o evaluare umflată arbitrar, și o clauză privind mijlocul legal de plată care constrângea creditorii să accepte plata la un curs inflaționistă, fix, în mijlocul de plată al zilei: porumb, vite sau pește.

Privilegii ulterioare pentru datornici au trecut în 1642 și 1644, ultimul permițând unui datornic să scape de o executare silită prin simpla părăsire a coloniei. Cea mai drastică propunere a mers până acolo încât guvernul Massachusetts prelua toate datoriile private care nu pot fi plătite! Acest plan a trecut de camera superioară, însă a căzut în camera deputaților.

Faptul că această lege uimitoare a trecut de camera superioară – consiliul magistraților – este o dovadă suficientă că aceasta nu era o revoltă proto-marxistă a datornicilor săraci. Acest consiliu era grupul conducător al coloniei, fiind format din comercianți bogați și moșieri. Dacă nu ar fi un mit istoric, n-ar trebui să surprindă pe nimeni că datornicii cei mai mari erau oamenii cei mai bogați din colonie și că în era mercantilistă motivația privilegiului special trebuie să fi avut în mod obișnuit scopuri mercantiliste. Pe de altă parte este de asemenea instructiv că mai democratica și populista cameră inferioară a fost mult mai rezistentă la programul de scutire de datorii.

Inflația banilor de hârtie

Massachusetts are onoarea dubioasă de a fi promulgat primii bani guvernamentali din hârtie din lumea Vestică – ba chiar din istoria întregii lumi cu excepția Chinei.

Evenimentul fatal a avut loc în 1690 pentru a plăti o expediție de jaf împotriva Canadei franceze care a eșuat drastic. Însă chiar și înainte de aceasta, liderii coloniei erau ocupați cu propunerea schemelor pentru bani de hârtie. Reverendul John Woodbridge, puternic influențat de propunerile lui William Potter privind o bancă funciară inflaționistă, a avut o propunere proprie, așa cum a avut și guvernatorul John Winthrop, Jr., din Connecticut. Căpitanul John Blackwell a propus o bancă funciară în 1686, ale cărei bancnote să fie mijloc de plată legal iar lideri bogați din colonie precum Joseph Dudley, William Stoughton și Wait Winthrop au fost vizibil asociați cu planul.

Cea mai cunoscută dintre schemele de bancă funciară inflaționistă a fost Banca Funciară din Massachusetts din 1740, care a fost în general descrisă în termeni neo-marxiști ca urmărind crearea unei mase de fermieri săraci datornici prin opoziție cu bogații creditori și afaceriști din Boston. De fapt, fondatorul ei, John Colman, a fost un important comerciant și speculator imobiliar din Boston; și alți susținători ai săi au avut interese similare – așa cum aveau și oponenții de frunte, care erau de asemenea oameni de afaceri din Boston. Diferența este că susținătorii erau în general beneficiarii unor granturi funciare de la guvernul din Massachusetts și doreau inflație pentru a crește valoarea titlurilor lor funciare, deținute speculativ.^[14] Încă o dată – un proiect mercantilist tipic.

Keynes n-a învățat

Dintr-o incursiune scurtă în teoria și practica mercantilistă putem conchide că Lordul Keynes ar fi putut ajunge să regrete adoptarea entuziastă a mercantiliștilor ca predecesori ai săi. Ei au fost, într-adevăr, predecesorii săi; și la fel de bine au fost precursori ai intervențiilor, subvențiilor și reglementărilor, acordării de privilegii speciale și a planificării centralizate din ziua de azi. Dar n-ar putea fi considerați în niciun fel „progresiști” sau interesați de omul obișnuit; dimpotrivă, au fost exponenți sinceri ai Vechii Ordini a etatismului, ierarhiei, oligarhiei pământului și privilegiului special – ca întreg regimul „Tory” împotriva căruia liberalismul de tip laissez-faire și economia clasică și-a pornit „revoluția” sa, în numele libertății și prosperității pentru toți indivizii productivi din societate, de la cei mai bogați la cei mai umili. Poate că lumea modernă va învăța lecția că angajamentul contemporan pentru un nou mercantilism poate fi la fel de profund „reacționar”, la fel de profund opus libertății și prosperității individului precum strămoșul său de înaintea secolului XIX.

*

Traducere de Costel Stăvărache și Tudor Smirna după „Mercantilism: A Lesson for out Times?” Apărut inițial în The Freeman (November 1963): 16–27.

Note:

1. „Legile și proclamațiile … au fost produsul unor interese conflictuale cu diverse grade de respectabilitate. Fiecare grup economic, social și religios a presat constant pentru o legislație în acord cu interesele sale speciale. Nevoile fiscale ale coroanei au avut tot timpul o influență importantă și în general determinantă asupra legislației comerciale. Și considerațiile diplomatice au avut partea lor în influențarea legislației, ca și dorința coroanei de a-i recompensa prin privilegii speciale pe favoriții săi sau de a vinde către ei sau pentru a fi mituită să le ofere celor care plătesc cel mai mult … Pe de altă parte, literatura mercantilistă e alcătuită în principal din scrieri ale „comercianților” sau oamenilor de afaceri sau din scrieri în numele lor … texte care erau parțial sau în întregime, franc sau deghizat, pledoarii pentru interese economice speciale. Libertate pentru ei înșiși, restricții pentru alții, aceasta era esența programului legislativ obișnuit al tratatelor mercantiliste scrise de comercianți.” (Jacob Viner, Studies in the Theory of International Trade [New York: Harper and Bros., 1937], pp. 58–59) ↑
2. Adam Smith, An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations (New York: Modern Library, 1937), p. 625. ↑
3. Vezi laudativa „Notă despre mercantilism” din capitolul 23 din John Maynard Keynes, The General Theory of Employment, Interest, and Money (New York: Harcourt, Brace, 1936). ↑
4. Citat în Viner, Studies in the Theory of International Trade, p. 38. ↑
5. Citat în Eli F. Heckscher, Mercantilism, 2nd ed. (New York: Macmillan, 1955), vol. 2, pp. 208–09. Vezi și Edgar S. Furniss, The Position of the Laborer in a System of Nationalism (New York: Kelley and Miliman, 1957), p. 41. ↑
6. Citat în ibid., p. 41. ↑
7. Ibid. ↑
8. Vezi ibid., pp. 79–84. ↑
9. Ibid., p. 115. ↑
10. Frank W. Fetter, „Economic Articles in the Westminster Review and their Authors, 1824–51”, Journal of Political Economy (December 1962): 572. ↑
11. Vezi Frank W. Fetter, „Economic Articles in the Quarterly Review and their Authors, 1809–52” Journal of Political Economy (February 1958): 48—51. ↑
12. Ibid., p. 62. ↑
13. Vezi Frank W. Fetter, „Economic Articles in Blackwood’s Edinburgh Magazine, and their Authors, 1817–1853” Scottish Journal of Political Economy (June 1960): 91–96. ↑
14. Vezi studiul clarificator de Dr. George Athan Billias, „The Massachusetts Land Bankers of 1740” University of Maine Bulletin (April 1959). ↑