Pentru că iubirea și frica cu greu pot exista împreună, dacă trebuie să alegi între ele, este mult mai sigur să fii temut decât iubit. – Nicolo Machiavelli, Principele, 1513
Tuturor animalelor le e frică – ființelor umane, poate, în cea mai mare măsură. Oricărui animal care este incapabil de frică i-ar fi foarte greu să supraviețuiască, indiferent cât de capabil ar fi de viteză, cât de mare ar fi, sau ce alte calități ar avea. Frica ne alertează în legătură cu pericole care ne amenință bunăstarea și, câteodată, chiar viața însăși. La frică răspundem fugind, ascunzându-ne sau pregătindu-ne să luptăm cu pericolul.
Ignorarea fricii este totuna cu a te pune într-o posibilă situație mortală. Chiar și cel care acționează eroic pe câmpul de luptă, dacă este sincer, admite că este speriat. A le spune oamenilor să nu le fie frică înseamnă să le dai un sfat pe care nu-l pot primi. Profilul nostru psihologic ne predispune la o stare de frică în fața unor amenințări actuale sau potențiale, chiar și a unora care există doar în imaginația noastră.
Cei care au obrăznicia de a ne stăpâni, care își spun guvernanți, înțeleg acest fapt fundamental al naturii umane. Exploatează și cultivă frica. Fie că fac parte din statul securitar sau statul asistențial, sunt dependenți de frică pentru a-și asigura supunerea populară, conformarea cu dictatele oficiale și, cu anumite ocazii, cooperarea activă cu inițiativele și aventurile statului. Fără frică populară, niciun stat nu ar dura mai mult de 24 de ore. David Hume ne-a învățat că orice stat se sprijină pe opinia publică, dar acea opinie, susțin eu, nu este fundația statului. Opinia publică se sprijină la rândul ei pe ceva mai adânc: frica.[1]
Istoria naturală a fricii
Acum mii de ani, când se instaurau primele guvernări asupra oamenilor, mijloacele predilecte erau războiul și cucerirea. După cum observă Henry Hazlitt ([1976] 1994):
Poate că a fost pe undeva, așa cum au visat câțiva filosofi de secol XVIII, un grup de oameni pașnici care s-au strâns la un loc într-o bună seară și au schițat un Contract Social pentru a forma statul. Dar nimeni nu a fost capabil să găsească vreo dovadă a acestui lucru. Practic, toate guvernările ale căror origini sunt stabilite istoric au fost rezultatul cuceririi – al unui trib de către altul, unui oraș de către altul, unui popor de către altul. Bineînțeles că au existat convenții constituționale, dar ele nu au făcut decât să schimbe regulile de funcționare ale guvernărilor deja existente.
Pierzătorii care nu au fost uciși chiar în timpul cuceririi au avut de îndurat siluiri și jafuri și, pe termen lung, să accepte plata continuă a tributului către conducătorii insistenți – bandiții staționari, așa cum apt îi numește Mancur Olson (2006, 6-9). Cei subjugați s-au temut, pe bună dreptate, pentru viața lor. În fața opțiunii de a-și pierde viața sau averea, au ales de regulă să-și sacrifice averea. Astfel a apărut impozitarea, fie în bunuri, fie în servicii, fie în bani (Nock [1935] 1973, 19-22; Nock se bazează pe și creditează cercetarea istorică inedită a lui Ludwig Gumplowicz și Franz Oppenheimer).
Poporul cucerit, însă, nutrește o ură naturală față de guvernarea care îi este impusă și față de impozitele și restul insultelor care îi sunt băgate pe gât. Un astfel de popor resentimentar va fi în expectativă; dacă se ivește o ocazie promițătoare de a-l da jos pe opresor, sunt șanse mari să se folosească de ea. Chiar dacă nu se revoltă și nu opun o rezistență deschisă, oamenii vor încerca totuși să evite impunerile conducerii și să saboteze aparatul de guvernare. Așa cum observă Machiavelli, cuceritorul „care nu gestionează bine această chestiune va pierde curând ceea ce a câștigat și, cât timp păstrează puterea, va găsi în ea nesfârșite belele și griji” ([1513] 1992, 5). Pentru bandiții staționari, forța pură se dovedește a fi o resursă foarte costisitoare pentru păstrarea poporului în stare să genereze un flux substanțial și constant de tributuri.
Mai devreme sau mai târziu, așadar, fiecare stat și-a augmentat puterea sabiei cu cea a clerului, forjând o uniune oțelită între tron și altar. În vremurile vechi nu era ceva neobișnuit ca înșiși conducătorii să fie declarați zei – faraonii Egiptului antic au pretins acest lucru vreme de secole. Acum, supușii pot fi făcuți să se teamă nu doar de forța superioară a conducătorilor, ci și de puterea lor supranaturală. Mai mult, dacă oamenii cred într-o viață de apoi, în care nu va mai fi durere și tristețe, preoții au o poziție privilegiată în prescrierea tipului de comportament de aici și de acum care ajută cel mai bine cuiva pentru a-și asigura o situație binecuvântată în viața ce va veni. Referindu-se la Biserica Catolică din vremea sa, Machiavelli remarcă „puterea spirituală care conferă, prin ea însăși, o autoritate atât de puternică” ([1513] 1992, 7) și îl ridică în slăvi pe Ferdinand de Aragon, care, „acoperindu-se întotdeauna cu straiul religiei, … recurgea la ceea ce s-ar putea numi pioasa cruzime” (59, sublinierea în orgininal).[2]
În mod natural, războinicii și preoții, când nu sunt unii și aceiași, ajung aproape invariabil să fie părți cooperante în aparatul stăpânirii. În Europa medievală, de exemplu, fratele mai mic al unui baron se putea aștepta să devină episcop.
Astfel, elementul războinic al guvernării îi face pe oameni să se teamă pentru viețile lor, iar cel clerical să se teamă pentru veșnicia sufletului. Aceste două frici au dat un compus puternic – suficient pentru a susține guvernări pretutindeni pe pământ, timp de câteva milenii.
De-a lungul epocilor, statele au rafinat cultura fricilor populare, hrănind o ideologie care accentuează vulnerabilitatea poporului în fața unei varietăți de pericole interne și externe, de care guvernanții – dintre toți oamenii! – se presupune că îi feresc. Statul, se susține, este cel care protejează populația de atacatorii externi și de haosul intern, ambele fiind prezentate ca amenințări permanente. Câteodată, statul, ca și cum ar căuta să fortifice mitologia cu inserții de adevăr, chiar protejează populația în acest fel – chiar și păstorul își protejează turma, dar o face doar pentru a-i servi propriului lui interes, nu al ei; iar, când vine momentul, va tunde sau tăia oile după cum îi dictează interesul.[3]
Atunci când statul eșuează în protejarea poporului așa cum a promis, are întotdeauna o scuză bună, aruncând adesea vina pe vreo parte a populației – găsind țapi ispășitori precum comercianții, creditorii sau minoritățile etnice și religioase impopulare. Machiavelli ne asigură că „nici un prinț nu a dus vreodată lipsă de motive plauzibile în care să-și învăluie o lipsă de loialitate” ([1513] 1992, 46).
Motivele religioase pentru supunerea în fața conducătorilor-zei au fost treptat preschimbate în noțiuni ale îndatoririi naționale și patriotice, culminând în cele din urmă în ideea ciudată că, într-un sistem democratic de guvernare, poporul însuși este statul și, prin urmare, orice îi cere statul, poporul o face de fapt pentru el însuși – așa cum a avut Woodrow Wilson neobrăzarea să declare când a proclamat recrutarea militară forțată sub sancțiuni penale severe în 1917, „nu poate fi vorba de recrutarea celor nedornici: este, dimpotrivă, selectare din rândurile unei națiuni care s-a oferit voluntară în masă” (citat în Palmer 1931, 216-17).
Curând după ce s-a împământenit dogma democratică, au apărut din masa electorală coaliții organizate care s-au unit cu elitele în prădarea tezaurului public și, ca o consecință, la finalul secolului XIX a început să prindă formă statul asistențial. Din acel moment, oamenilor li s-a spus că statul poate și ar trebui să-i protejeze de tot felul de amenințări ordinare asupra vieții, traiului și bunăstării lor generale – amenințări legate de sărăcie, foamete, dizabilități, șomaj, boli, lipsa veniturilor la bătrânețe, microbi în apă, toxine în mâncare și insulte la adresa rasei, sexului, credințelor, originii lor etc.
Pentru aproape orice frică a poporului, statul a venit să se erijeze în protector. Astfel, statul asistențial și-a ancorat justificarea în roca solidă a fricii. Statelor, având un trecut de exploatare cu succes, încă din vremuri imemoriale, a fricii de violență (promițând „securitate națională”), nu le-a fost dificil să cimenteze aceste noi pietre (promițând „securitate socială”) în fundația guvernării.
Economia politică a fricii
Frica, asemenea oricărei alte resurse „productive”, este supusă legilor producției. Astfel, nu poate scăpa de legea productivității marginale descrescânde: pe măsură ce statul adaugă doze succesive inducătoare de frică în procesul său de „producție”, cererile publice incrementale pentru protecție guvernamentală suferă un declin. Prima dată când statul strigă „lupul!”, publicul se înspăimântă; a doua oară, mai puțin; a treia oară, și mai puțin. Dacă statul joacă prea mult cartea fricii, suprasolicită sensibilitățile publicului și, în cele din urmă, oamenii aplică o reducere aproape totală tentativelor statului de a-i înfricoșa în continuare.
Fiind avertizată în anii 1970 de catastrofala răcire globală (vezi, de exemplu, The Cooling World 1975), apoi, la puțin timp, despre catastrofala încălzire globală, populația ar putea deveni reticentă la avertizările statului despre consecințele sumbre ale presupuselor schimbări climatice – sumbre, bineînțeles, doar dacă statul nu ia măsurile stringente pentru a-i mâna pe oameni să facă ceea ce „trebuie” pentru a preveni dezastrul prezis.
Recent, fostul potentat al Homeland Security, Tom Ridge, a dezvăluit că alți oficiali guvernamentali au trecut peste decizia lui de a se abține să mute nivelul codului de amenințare la culoarea portocalie, semnificând risc „mare” de atac terorist, ca răspuns la amenințări foarte puțin probabile. „Trebuie să folosești acea unealtă de comunicare foarte parcimonios”, a observat Ridge cu perspicacitate (citat în Hall 2005).
Frica este un activ și se depreciază. Așa cum observa Machiavelli, „temperamentul mulțimilor este nestatornic și, … cu toate că este ușor să le convingi de ceva, este greu să le fixezi în acea convingere” ([1513] 1992, 14). Dacă amenințarea prezisă nu se materializează, oamenii vor ajunge să se îndoiască de concretețea ei. Statul trebuie să compenseze deprecierea investind în mentenanța, modernizarea și înlocuirea inventarului său de sperieturi. De exemplu, în timpul Războiului Rece, sentimentul general de frică față de sovietici tindea să se disipeze dacă nu era reaprins prin crize periodice, multe dintre ele luând forma unor „decalaje”, anunțate oficial sau scăpate pe surse, între capabilitățile militare americane și cele sovietice: decalaj de trupe, de bombardiere, de rachete, de sisteme anti-rachetă, de rachete pentru atac de urgență, de buget pentru apărare, de capacitate de aruncare a încărcăturii termonucleare și așa mai departe (Higgs 1994, 301-02).[4]
Mai târziu, o succesiune de avertismente oficiale referitoare la posibile forme de atac terorist asupra patriei a servit aceluiași scop: să-i țină pe oameni într-o stare de „vigilență”, adică în dispoziția de a-și vărsa sume enorme din proprii bani în sacii guvernamentali fără fund ai „apărării” și „securității patriei” (Higgs 2003b).
Același factor explică șirul de spaime trâmbițat în continuu de mass media: pe lângă faptul că le ajută în atragerea auditoriului, își cumpără astfel asigurări contra pedepselor guvernamentale, acompaniind orice campanie de înspăimântare se întâmplă să aibă statul în program. Oricine urmărește, să zicem, programele de Headline News de la CNN poate da mărturie că rar trece o zi fără vreun nou anunț despre o Amenințare Teribilă ignorată anterior – eu o numesc pericolul du jour.
Prin ținerea populație într-o stare de aprehensiune alimentată artificial, guvernarea-cu-presă pregătește terenul pentru introducerea unor noi măsuri specifice de taxare, reglementare, supraveghere, raportare și alte incursiuni invazive în averea, confidențialitatea și libertățile populației. Lăsați un moment în tihnă, ușurați de acest bombardament neîncetat cu avertismente alarmante, oamenii ar ajunge curând să înțeleagă că aproape toate amenințările anunțate sunt lipsite de substanță și că se pot îngriji de propriile probleme destul de bine, fără înregimentarea pe chestiuni de securitate și fără extorcările fiscale pe care încearcă să le justifice statul.
Mari părți ale statului și ale sectorului „privat” participă la producția și distribuția fricii. (Atenție: mulți dintre cei care aparent fac parte din sectorul privat sunt în realitate un fel de mercenari care trăiesc în ultimă instanță pe spinarea plătitorilor de taxe. Adevăratul număr al angajaților la stat este mult mai mare decât se raportează oficial [Light 1999; Higgs 2005a].) Contractorii din apărare, bineînțeles, s-au dedicat de mult întețirii fricii de inamici mari și mici de pe tot globul care se presupune că încearcă să ne strivească modul de viață cu cea mai mică ocazie. Frecventele reclame TV ale companiei Boeing, de exemplu, ne asigură că aceasta contribuie masiv la protejarea „libertăților noastre”. Dacă crezi așa ceva, am de vânzare pentru tine un maldăr strălucitor de echipament inutil din timpul Războiului Rece. Presa de știri și cea de divertisment sare și ea în trenul alarmismului despre amenințările externe – face orice pentru a atrage atenția publicului.
Consultanți de toate felurile și mărimile se alătură și ei sarabandei, facilitând distribuția miliardelor de dolari către furnizorii agreați politic ai unor „cercetări” elucubrante materializate în rapoarte dense constând, de regulă, în reformulări de umplutură ale problemei și speculații despre cum s-ar putea concepe o modalitate de aflare a unor soluții funcționale pentru problemă. Toate rapoartele de acest fel cad, oricum, de acord asupra existenței unei crize care stă să se întâmple și a nevoii de a elabora mai multe studii în preîntâmpinarea ei. Decurge, astfel, un fel de Lege a lui Say pentru economia politică a crizei: oferta (de cercetări finanțate de stat) își creează propria cerere (de cercetări finanțate de stat).
De dragul adevărului, să fie clar că guvernarea finanțează astfel de cercetări când este satisfăcută cu starea de fapt, dar dorește să îngrașe conturile unor favoriți politici, acoliți și vechi asociați care se pretind acum „consultanți”. În același timp, astfel, statul demonstrează publicului că „se face ceva” pentru a se evita criza X.
În fiecare moment, oportuniștii se agață de spaime existente și se străduie să inventeze unele noi pentru a-și rotunji averile. Astfel, administratorii și profesorii din educația de stat cad de acord că națiunea este într-o „criză a educației”. Departamentele de poliție și cruciații abstinenței insistă că națiunea este într-o „criză” generalizată a drogurilor sau, câteodată, că trece printr-o criză specifică a drogurilor, precum „o epidemie a abuzului de cocaină”. Interesele speciale din sănătatea de stat alimentează frica de „epidemii” care în realitate constau nu în răspândirea de patogeni contagioși, ci în lipsa auto-controlului și a responsabilității personale, cum ar fi „epidemia de obezitate” sau „epidemia de omucideri juvenile”. Prin folosirea acestei tactici, o întreagă serie de patimi personale a fost medicalizată și băgată în duba „statului terapeutic” (Nolan 1998, Szasz 2001, Higgs 1999).
În acest fel, oamenii care se tem că progeniturile lor ar putea ajunge dependente de droguri sau ar putea deschide focul asupra colegilor de școală au devenit grăunțe pentru moara statului – o moară a cărei pietre macină încet, dar cel puțin macină cu costuri imense, fiecare ban picând în buzunarul unui beneficiar fericit (un psihiatru, un lucrător social, o asistentă din sistemul medical de stat, un judecător de cazuri cu droguri; lista este aproape nesfârșită). În acest fel și în multe altele, entități private devin complice în susținerea unui vast aparat etatic alimentat de frică.
Frica funcționează cel mai bine pe timp de război
Chiar și monarhii absoluți se pot plictisi. Exercitarea unei puteri imense poate deveni apăsătoare și enervantă – subalternii îți alungă tot timpul serenitatea cu întrebări despre mizilicuri; victimele fac tot timpul apeluri la clemență, grațieri sau scutiri de reguli. În vreme de război, însă, conducătorii prind viață. Nimic nu rivalizează cu războiul în privința șansei la măreție și adulare publică, lucru bine înțeles de toți liderii de acest fel (Higgs 1997). Dacă își petrec domnia administrând vremuri pașnice, sunt condamnați fără tăgadă să rămână în istorie ca mediocrități, în cel mai bun caz.
Odată cu izbucnirea războiului, însă, exuberanța momentului se răspândește peste întreg aparatul guvernamental. Militarii care au lâncezit ani de zile cu gradul de căpitani pot anticipa acum că vor deveni colonei. Șefii de birouri care au supervizat o sută de subordonați cu un buget de un milion pot acum spera să supervizeze o mie de oameni cu un buget de douăzeci de milioane. Noi și puternice agenții de control trebuie să fie create și populate. Noi unități și instalații trebuie să fie construite, dotate și operate. Politicienii care se aflau în blocaje partizane se pot aștepta acum ca torentul de bani ce țâșnește din bugetul public să urnească mecanismele pentru realizarea unor aranjamente legislative monstruoase la care nici nu puteau visa în trecut. Oriunde și-ar roti statul privirea, peisajul debordează de energie, putere și bani. Pentru cei aflați la butoanele unui stat în război, viața niciodată nu a fost mai bună.
Nu e de mirare că John T. Flynn (1948), scriind despre freamătul birocratic din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, și-a intitulat capitolul „Cei mai fericiți ani din viața lor”:
Chiar înainte de război, țara devenise paradisul birocraților. Dar, odată cu lansarea efortului de război, birourile au proliferat și birocrații au năpădit țara ca un nor de lăcuste. … Locul [Washington, D.C.] roia de profesorași care tocmai trecuseră de la salariile lor de 2.500 de dolari pe an, stimulați de salarii de cinci, șase sau șapte mii de dolari și de oportunitatea de a avea la degetul mic bucăți întregi din economia americană. (310, 315)
O dilatare birocratică de asemenea proporții poate avea loc doar când națiunea e în război și poporul lasă să-i scadă rezistența față de pretențiile statului. Legislatorii știu că acum își pot permite să taxeze oamenii la niveluri mult crescute, să raționalizeze bunurile, să aloce materia primă, serviciile de transport, să manipuleze creditul, autorizând împrumuturi gargantuești, să ia oamenii cu japca în serviciul militar și, în general, să exercite o putere vastă față de cea exercitată înainte de război.
Cu toate că oamenii pot să geamă și să se vaite de acțiuni specifice ale birocraților în procesul de mobilizare, puțini sunt aceia care îndrăznesc să opună o rezistență fățișă sau chiar să critice public mobilizarea generală sau intrarea statului în război – dacă ar face așa nu doar că s-ar expune la represalii legale și extralegale din partea statului, dar și-ar atrage și mustrările sau ostracismul din partea prietenilor, vecinilor și partenerilor de afaceri. După cum ți se închidea gura în timpul conflagrației mondiale, „Tu nu știi că are loc un război?” (Lingerman 1970).
Pentru că în timpul războiului publicul se teme pentru bunăstarea națiunii, poate chiar pentru însăși supraviețuirea ei, oamenii renunță la averi, confidențialitate și libertăți în favoarea statului cu mult mai multă ușurință decât ar fi făcut-o altfel. De aceea, statul și contractorii lui privați o vor duce de minune. Legiuni de oportuniști se vor alătura dezmățului, fiecare clamând că face vreun „serviciu esențial pentru război”, indiferent cât de îndepărtat este ceea ce fac de contribuția directă la programul militar. Folosind frica populară pentru a-și justifica prădările, statul pune stăpânire pe domenii întinse ale economiei și societății. Taxarea, împrumuturile, cheltuielile și controlul direct al statului se învârtoșează, în timp ce drepturile individuale se ofilesc, devenind nesemnificative. Ce importanță mai are o mică persoană atunci când națiunea întreagă se află în pericol?
Într-un final, bineînțeles, orice război se termină, dar fiecare lasă moșteniri persistente, câteodată permanente. În Statele Unite, războiul dintre state și ambele războaie mondiale au lăsat o mulțime de astfel de moșteniri (Hummel 1996, Higgs 1987, 2004).
Asemenea, așa cum scrie Corey Robin (2004, 25), „într-o zi, războiul contra terorismului va ajunge la final. Toate războaiele se sfârșesc. Și când se va întâmpla asta, vom vedea că încă trăim cu frică: nu de terorism sau de islamismul radical, ci de conducătorii noștri, pe care ni i-a lăsat frica în urma ei”. Printre altele, vom descoperi că „diverse agenții de securitate care operează în interesul național și-au multiplicat puterile coercitive în moduri care acum îi țintesc pe disidenții care nu aduc nici un fel amenințare teroristă” (189). Nu este ceva accidental că „FBI a luat în vizor mișcarea antirăzboi din Statele Unite și o monitorizează deosebit de atent.” (189)
O astfel de uzurpare nu poate fi prea surprinzătoare, pentru că războiul este, în expresia clasică a lui Randolph Bourne, „sănătatea statului”, iar FBI este o agenție de bază în protejarea și îmbunătățirea sănătății statului american. De-a lungul anilor, FBI a făcut multe și pentru promovarea fricii în rândul populației americane, probabil cele mai notorii fiind operațiile sale COINTELPRO din anii 1960, printre multe altele (Linfield 1990, 59-60, 71, 99-102, 123-28, 134-39). Nici nu a lucrat de una singură în aceste acțiuni. De sus până jos, statul vrea să fim speriați, are nevoie să ne fie frică și investește masiv pentru a ne înspăimânta.
Concluzie
Dacă am înceta vreodată să fim speriați de stat însuși și dacă ne-am descotorosi de fricile calpe hrănite de el, statul s-ar chirci și ar muri; ar dispărea așa gazda zecilor de milioane de paraziți din Statele Unite – ca să nu mai vorbim de numărul vast al celor din restul lumii – care se hrănesc acum direct și indirect din avuția și energiile publicului. În acea zi glorioasă, toți cei care au trăit pe spinarea publicului va trebui să-și ia slujbe cinstite iar restul dintre noi, recunoscând statul ca pe idolul fals care a fost întotdeauna, vom putea să ne potolim fricile rămase în moduri mai productive și mai justificabile din punct de vedere moral.
[Articol publicat inițial în 16 mai 2005. Traducere din limba engleză de Tudor Gherasim Smirna.]
Referințe
Bates, Robert H. 2001. Prosperity and Violence: The Political Economy of Development. New York: Norton.
Flynn, John T. 1948. The Roosevelt Myth. Garden City, N.Y.: Garden City Books.
Hall, Mimi. 2005. Ridge Reveals Clashes on Alerts: Former Homeland Security Chief Debunks “Myth.” USAToday.com. May 11. Available at http://aolsvc.news.aol.com/news/article.adp?id=20050511071809990020.
Hazlitt, Henry. [1976] 1994. Is Politics Insoluble? The Freeman, September.
Higgs, Robert. 1987. Crisis and Leviathan: Critical Episodes in the Growth of American Government. New York: Oxford University Press.
——. 1994. The Cold War Economy: Opportunity Costs, Ideology, and the Politics of Crisis. Explorations in Economic History 31 (July): 283–312.
——. 1997. No More “Great Presidents.” The Free Market 15 (March): 1–3.
——. 1999. We’re All Sick, and Government Must Heal Us. The Independent Review 3 (spring): 623–27.
——. 2003a. Impending War in Iraq: George Bush’s Faith-based Foreign Policy. San Francisco Chronicle, February 13.
——. 2003b. All War All the Time: The Battle on Terrorism Is an Excuse to Make Fighting Permanent. San Francisco Chronicle, July 6.
——. 2004. Against Leviathan: Government Power and a Free Society. Oakland, Calif.: The Independent Institute.
——. 2005a. The Ongoing Growth of Government in the Economically Advanced Countries. Advances in Austrian Economics 8: in press.
——. 2005b. Resurgence of the Warfare State: The Crisis since 9/11. Oakland, Calif.: The Independent Institute.
Hume, David. [1777] 1987. Of the First Principles of Government. In David Hume, Essays Moral, Political, and Literary, rev. ed., edited and with a Foreword, Notes, and Glossary by Eugene F. Miller, 32-36. Indianapolis: Liberty Fund.
Hummel, Jeffrey Rogers. 1996. Emancipating Slaves, Enslaving Free Men: A History of the American Civil War. Chicago and La Salle, Ill.: Open Court.
Light, Paul Charles. 1999. The True Size of Government. Washington, D.C.: Brookings Institution Press.
Linfield, Michael. 1990. Freedom under Fire: U.S. Civil Liberties in Times of War. Boston: South End Press.
Lingeman, Richard R. 1970. Don’t You Know There’s a War on? New York: G. P. Putnam’s Sons.
Machiavelli, Niccolò. [1513] 1992. The Prince. New York: Dover.
Nock, Albert J. [1935] 1973. Our Enemy, the State. New York: Free Life Editions.
Nolan, James L. 1998. The Therapeutic State: Justifying Government at Century’s End. New York: New York University Press.
North, Douglass C. 1981. Structure and Change in Economic History. New York: Norton.
——. 1990. Institutions, Institutional Change and Economic Performance. Cambridge: Cambridge University Press.
——, and Robert Paul Thomas. 1973. The Rise of the Western World: A New Economic History. Cambridge: Cambridge University Press.
Olson, Mancur. 2000. Power and Prosperity: Outgrowing Communist and Capitalist Dictatorships. New York: Basic.
Palmer, Frederick. 1931. Newton D. Baker: America at War. New York: Dodd, Mead & Company.
Robin, Corey. 2004. Fear: The History of a Political Idea. New York: Oxford University Press.
Szasz, Thomas S. 2001. The Therapeutic State: The Tyranny of Pharmacracy. The Independent Review 5 (spring): 485-521.
The Cooling World. 1975. Newsweek, April 28, available from the Global Climate Coalition at.
Note:
- Hume afirmă că opiniile care susțin guvernarea își primesc forța de la „alte principii”, printre care include frica, dar consideră că aceste alte principii sunt „secundare și nu cele principale originale ale guvernării” ([1777] 1987, 34). Scrie: „Nici un om nu ar avea vreun motiv să se teamă de furia unui tiran, dacă tiranul nu ar avea autoritate asupra nimănui decât prin frică” (ibid., subliniere în original). Am putea accepta afirmația lui Hume și totuși susține că autoritatea guvernării asupra marii mase a supușilor săi se sprijină în mod fundamental pe frică. Fiecare ideologie care oferă legitimitate statului necesită și este insuflată de un fel sau mai multe de frică. Această frică nu trebuie să fie frica de stat însuși, ci poate fi frica de pericolul de care tiranul pretinde că ferește poporul. ↑
- Apare natural întrebarea dacă nu cumva Președintele George W. Bush s-a inspirat de la Ferdinand (vezi, în particular, Higgs 2003a și, pentru aspecte suplimentare, Higgs 2005b). ↑
- Olson (2000, 9-10) descrie în termeni simpli rațiunea pentru care banditul staționar ar putea avea interesul să investească în bunuri publice (cele mai bune exemple de astfel de bunuri fiind apărarea patriei și „legea și ordinea”) care să crească productivitatea supușilor. Pe scurt, stăpânitorul procedează astfel atunci când valoarea prezentă a venitului adițional așteptat din impozitele pe care va putea să le colecteze de la o populație mai productivă depășește costul curent al investiției care face populația mai productivă.A se vedea, de asemenea, și interpretarea avansată de Bates (2001, 56-69, 102), care argumentează că în Europa occidentală regii au încheiat aranjamente cu comercianții și orășenii, dând privilegii mercantiliste și „libertăți” la schimb cu venituri fiscale, pentru a domina dinastiile rurale aflate în cronice răfuieli și astfel să-și pacifice ținuturile.Din păcate, așa cum observă Bates, monarhii au urmărit să-și crească astfel veniturile cu scopul de a duce războaie tot mai costisitoare contra altor monarhi sau a oponenților domestici. Așa că schemele lor „pacificatoare”, în cea mai mare parte, au servit doar pentru finanțarea luptelor, lăsând sub semnul întrebării efectul net asupra bunăstării generale a societății.Atât Olson, cât și Bates, argumentează pe direcții similare celor urmărite de Douglass C. North într-o serie de cărți publicate de-a lungul ultimelor patru decenii; a se vedea în special North și Thomas 1973, sau North 1981 și 1990. ↑
- Una dintre cele mai memorabile și semnificative replici din clasicul film de război rece, Dr. Strangelove, este dată atunci când președintele și acoliții săi militari, puși în fața inevitabilei devastări nucleare a planetei, discută un plan de a-i băga timp de mii de ani, pe puținii americani supraviețuitori, în puțuri miniere de profunzime, iar Generalul „Buck” Turgidson, obsedat în continuare de un posibil avantaj rusesc, perorează: „Domnule Președinte, nu trebuie să permitem un decalaj de puțuri miniere!” ↑
