Trăim vremuri ale nestatorniciei și neliniștii, vremuri ciudate, de înstăpânire a înșelăciunii. Probabil că nicicând în istorie nu a fost un număr atât de copleșitor de mare de oameni care, cu ușurința faptului firesc și fără nicio alertare a propriei conștiințe „zic răului bine și binelui rău; care numesc lumina întuneric și întunericul lumină; care socotesc amarul dulce și dulcele amar!” (Isaia 5,20). Vremuri în care adevărul este arătat oficial și cu solemnitate drept minciună, iar minciuna drept adevăr.
Despre un astfel de duh stricăcios al vremurilor pe care le trăim Sfântul Teofan Zăvorâtul ne spune: „Duhul lumii, cu toate învățăturile vătămătoare de suflet care îl însoțesc, este un duh potrivnic lui Hristos, este duhul lui Antihrist; răspândirea lui înseamnă răspândirea urii față de credința creștină și rânduielile creștine de viață. Se pare că în jurul nostru cam într-acolo se îndreaptă lucrurile (…) Duhul lui Antihrist este întotdeauna același; ceea ce a fost la început va fi și acum, poate în altă formă, dar cu același înțeles” (subl.ns.) [1].
În aceeași înțelegere ni se adresează și părintele athonit Gheorghie (Kapsanis), egumenul Sfintei Marii Mănăstiri Grigoriu: „De vreme ce am primit poruncă de la Dumnezeu să luăm aminte la «semnele vremurilor», și fiindcă vedem că globalizarea la nivel politic, economic și religios înaintează, îndepărtarea de voia lui Dumnezeu se mărește și cea mai mare parte a lumii trăiește în nepăsare față de viața duhovnicească, putem vedea aceste situații ca «semne ale vremurilor», care ne îndeamnă să ne cultivăm credința, pocăința, dragostea față de Dumnezeu și cugetul mucenicesc. Astfel ne vom putea pregăti să înfruntăm înșelarea lui Antihrist, dacă este ca el să vină în zilele noastre, cu nădejdea în viața veșnică împreună cu El în Împărăția Tatălui” (subl.ns.) [2].
Așadar, Părinții Bisericii ne povățuiesc să fim pregătiți pentru confruntarea cu înșelăciunea duhului lui Antihrist, care lucrează neostoit „taina fărădelegii” și în zilele noastre. Și se vede că, după rânduiala Bunului Dumnezeu, neamul nostru este deja chemat să dea jertfă în confruntarea cu înșelăciunea antihristică, evenimentele politice petrecute la noi îndeosebi în ultimele luni dând mărturie în acest sens. Să mă explic.
I
Decizia Curții Constituționale a României din 6 decembrie 2024 de anulare a turului I al alegerilor prezidențiale din 24 noiembrie 2024 reprezintă, neîndoios, o lovitură de stat. Este un prim nivel al confruntării noastre cu înșelăciunea duhului stricăcios al vremurilor ce le trăim, nivelul ordinii constituționale: instituția menită să apere Constituția țării o încalcă cu bună știință, justificând că o face în numele apărării ei. Iar complici la această mișcare anticonstituțională – și la deciziile oficiale ce i-au urmat – îi sunt toate instituțiile vitale ale statului: Președinția, Consiliul Suprem de Apărare a Țării, Guvernul, Parlamentul, serviciile secrete și, cel mai dureros lucru, instanțele judecătorești.
Iar demisia lui Klaus Iohannis la aproape două luni după expirarea mandatului său legal nu schimbă cu nimic datele problemei. A fost sacrificat și scos de pe scenă unul dintre personajele cele mai nocive ale urzelii anticonstituționale săvârșite la 6 decembrie 2024, dar statul iohannian a rămas tot acolo, neclintit, cu toată toxicitatea ce o răspândește în societatea românească.
Pe de altă parte, complicitatea instanțelor judecătorești doare, într-adevăr, întrucât ea consfințește eșecul unui principiu fundamental al statului de drept, separarea puterilor. Însă nu trebuie să ne și surprindă: fiind o ramură a statului, justiția este de facto monopolizată de către acesta. Lucru de natură să conducă la o evoluție implacabilă de-a lungul timpului și în toate locurile, și anume faptul că justiția monopolizată de stat a lărgit în mod inexorabil, și nu a limitat, puterea statului. Aceasta înseamnă că „statul a putut transforma însăși supervizarea juridică, dintr-o metodă limitativă, într-un instrument puternic de obținere a legitimității pentru acțiunile sale în ochii publicului. [3] În felul acesta, statul a reușit să se instituie drept judecător în propriul caz, încălcând în acest mod un principiu juridic fundamental pentru obținerea oricărei decizii juste. Și, pe cale de consecință, constituția s-a dovedit a fi de fapt un instrument de ratificare a expansiunii puterii statale, mai degrabă decât invers: „(…) orice limite scrise care lasă statului posibilitatea de a-și interpreta propriile puteri sunt sortite să fie interpretate ca aprobări pentru expansiunea acelor puteri, și nu pentru constrângerea lor. Într-un sens profund, idea prinderii puterii în lanțurile unei constituții scrise s-a dovedit a fi un nobil experiment ratat.” (subl.ns.) [4]
II
Privind lucrurile mai în profunzime, aș spune că lovitura de stat instrumentată prin decizia anticonstituțională a CCR consfințește atingerea stadiului în care statul (iohannian) s-a întors împotriva propriilor cetățeni. Este cel de-al doilea nivel la care dăm piept cu înșelăciunea antihristică, cel al oprimării libertății politice.
De fapt, o astfel de derivă totalitară este prezentă astăzi nu numai la noi, ci atât în Vest, cât și în Est. Punctul de turnură l-a reprezentat înstăpânirea, din 2020 încoace, a globalismului totalitar. Dramatic este că statele occidentale până mai ieri democratice „(…) s-au întors împotriva propriilor cetățeni forțând, pe de o parte, renunțarea la identitatea națională și, pe de altă parte, asumarea unui portofoliu de «identități pe puncte»: rasială, sexuală, a-religioasă, apocaliptic-climatică, eugenistă. Este o identitate-colaj promovată nu doar la nivel statal, ci și suprastatal: UE, ONU, OMS, FMI etc.”[5]
Măsurile represive au invadat lumea occidentală într-o succesiune rapidă, fără pauză de respirație sau dezmeticire, ca epifenomene ale dezintegrării democrațiilor occidentale: represiunea Covid 19, apoi legislațiile și reglementările privind decarbonizarea și demetanizarea, pe urmă ukrainizarea și zelenskizarea războiului. Cel din urmă, adică războiul, este cea mai mare diversiune pusă la cale întrucât el permite lichidarea democrației și a libertății. „Pe de o parte, asistăm, zi după zi, la un război intern al statelor occidentale contra propriilor popoare (privatismul financiar și al comunicațiilor a dispărut aproape cu desăvârșire, criminalizarea libertății de gândire și exprimare a devenit norma, iar reeducarea anti-națională a ajuns criteriu minim al rigorii profesionale pentru elitele cu pretenții). Pe de altă parte, ne aflăm într-un plin război extern purtat de fostele democrații occidentale prin intermediul lui Zelenski”. [6]
Războiul intern și extern dus de statele occidentale nu are nimic de-a face cu valorile propagate pe toate canalele mass-media aservite, sau cu „considerentele geostrategice” invocate neostoit de o pletoră de „intelectuali de curte”, servanți și parteneri ai puterii: „Războiul este purtat de state – în speță de elitele conducătoare –, care trimit populații dependente, cu autonomia cognitivă și volitivă lichidate, să se bată pentru ele. Și elitele fac război atunci când lucrurile merg prost pentru ele. Astfel încât războiul este declanșat pentru propria lor supraviețuire, dușmanul adevărat al elitelor fiind înseși propriile popoare.” [7]
Așadar, dinamica totalitară indusă de războiul intern se arată a fi singurul mecanism de care mai dispun elitele conducătoare din zilele noastre pentru a-și putea menține puterea. Război în care dușmanul adevărat al elitelor este propriul popor. Iar războiul intern împotriva poporului ne arată ținta reală vizată de monstrul statal contemporan, devenit astfel un pericol existențial pentru popoare.
III
Rolul primordial declarat și constituțional legiferat al statului este prezervarea ordinii de drept în societate, în sensul apărării libertății individuale și a integrității proprietății tuturor cetățenilor (pașnici, non-agresori). Marea problemă este însă aceea că statul nu-și poate exercita această funcție decât încălcând implicit principiile pe care este menit să le apere și să le aplice, și aceasta din cauza caracterului său de monopolist al legiferării și impozitării, monopol impus cetățenilor în ultimă instanță prin forță agresivă: „Esența statului constă în aceea că el este un monopol teritorial asupra reglementării și utilizării legitime a violenței/forței/constrângerii. De asemenea, știm că el presupune prin natura sa existența instrumentului coercitiv al taxării sau impozitării. Trebuie înțeles imediat, însă, că nu e vorba de o violență defensivă: ideea de monopol al reglementării și cea de impozitare nu consună decât cu posibilitatea agresiunii instituționalizate (adică statul este singurul care are voie să inițieze violența din rațiuni ce pot fi numite «interes public», de pildă )”. [8]
În termenii lui Hans-Hermann Hoppe, statul capătă astfel caracterul autocontradictoriu de „garant expropriator al proprietății”. Cu alte cuvinte, codul genetic etatist are însămânțate în miezul ADN-ului său minciuna și mistificarea. Aceasta explică de ce statul, contrar menirii sale instituționale legiferate, este supremul, eternul și cel mai bine organizat agresor împotriva majorității persoanelor și proprietăților. Istoria ne arată că toate statele, de pretutindeni și din toate timpurile, fie ele democratice, dictatoriale sau monarhice corespund acestei descrieri.
Minciuna și mistificarea cuibărite în intimitatea ființială a statului își ating însă apogeul în statul occidental apostat postmodern, învârtoșat întru credința neomarxistă a corectitudinii politice, politicilor identitare și ideologiei de gen. Spre năpăstuirea noastră, statul iohannian – călcător al ordinii constituționale și uzurpator al libertății politice a propriilor cetățeni – este tocmai întruchiparea acestei monstruozități pe meleagurile noastre. Ne aflăm astfel la cel de-al treilea nivel, mai profund, al confruntării noastre cu lucrarea în lumea de astăzi a duhului antihristic. Este nivelul la care este atacată însăși condiția ființială umană, elitele conducătoare punând la cale răzvrătirea demonică – instrumentată politic prin acte de represiune totalitară – împotriva firii naturale a lucrurilor. Adică împotriva rațiunilor sădite de Dumnezeu în toate cele ale Creației Sale. Iar focarul acestei odioase maladii existențiale nu este altul decât corectitudinea politică.
Împărtășesc părerea celor care consideră corectitudinea politică drept o formă mascată sub care comunismul a supraviețuit, s-a impregnat și a proliferat incognito în lumea neoliberală de astăzi: „(…) o lume pe care a pătruns-o, a infuzat-o, cu care s-a contopit organic, în special în Statele Unite, până la punctul în care este aproape imposibil de distins de aceasta, devenind aproape imperceptibil, pentru că s-a «normalizat»”. [9] Dar, cum a fost posibil acest lucru ? Cred că o succintă analiză istorică ne poate oferi un răspuns.
După succesul în Rusia a revoluției bolșevice din octombrie 1917, „comunismul de război” al lui Lenin părea că se află într-o ofensivă victorioasă împotriva Europei burgheze (revolta spartacistă din Berlin în 1917, înființarea Sovietului în Bavaria, proclamarea Republicii comuniste a lui Bela Kun în Ungaria în 1919, concomitent cu invadarea Poloniei de către Armata Roșie condusă de Leon Troțki, care spera să traverseze Polonia pentru a face joncțiunea cu revoluția în Germania).
Dar succesele au fost de scurtă durată, istoria arătându-ne că nicăieri în Occidentul Europei „(…) mișcările revoluționare bolșevice nu au fost susținute masiv de clasa muncitoare oprimată, care să se fi ridicat invincibilă, unită sub stindardul marxismului și să răstoarne regimurile exploatatoare. Aceste evenimente s-au dovedit a fi în contradicție flagrantă cu teoria marxistă și vechea profeție a lui Marx privind «inevitabila unire internațională» a proletarilor”. [10]
În atari de condiții, soluția găsită de cominterniștii Antonio Gramsci și Georg Lukacs, apoi de Wilhelm Reich și membrii Școlii de la Frankfurt, precum Herbert Marcuse, a fost marxismul cultural sau freudo-marxismul. Analiza acestor teoreticieni s-a concentrat în principal pe „superstructura” culturală a societății occidentale, mai degrabă decât pe structura economică. În acest fel, „(…) ei au ajuns la concluzia că revoluția marxistă nu va triumfa la nivel planetar – așa cum prevăzuse Marx – și mai ales nu va reuși în Occident, atâta timp cât muncitorii și țăranii vor fi «contaminați» de creștinism, de morala și relațiile de familie tradiționale”. [11]
Pentru ca noua lume marxistă să apară, societatea existentă, cu întreaga ei tradiție morală, trebuia mai întâi distrusă. Gramsci scrie în „Caietele închisorii”: cât timp muncitorii au suflet creștin, ei nu vor răspunde chemărilor revoluționare. La rândul său, Georg Lukacs scrie în „Istorie și conștiință de clasă”: „Distrugerea revoluționară a societății este singura soluție. O astfel de răsturnare globală a valorilor nu poate avea loc fără anihilarea vechilor valori și crearea altora noi de către revoluționari”. În consecință, freudo-marxiștii stabilesc ca scop prioritar distrugerea familiei și a fundației civilizaționale creștine a Occidentului.
Cu alte cuvinte, „(…) nu revoluția directă violentă și preluarea dictatorială a puterii politice, ca în Rusia (adică metoda lui Lenin, Troțki și Stalin – între care nu existau atât diferențe esențiale de viziune cât o luptă pentru putere), ci opusul: mai întâi o revoluție «moale» și dezintegrarea lentă, subversivă, a țesutului social, și abia apoi preluarea puterii politice”. [12]
Așadar, noua idee adusă de neomarxiști a constat pur și simplu în înlocuirea represiunii economice a marxismului clasic – și anume, exploatarea clasei muncitoare de către capitaliști – cu represiunea sexuală din teoria freudiană – și anume, reprimarea cetățenilor în societatea de inspirație creștină, societate care le interzice manifestarea liberă a erotismului, frustrându-le deplina satisfacție sexuală.
În această viziune, „nedreptatea nu mai constă în oprimarea proletariatului de către burghezie în goana după profit, ci în oprimarea tuturor de către o civilizație care le reprimă libidoul prin tabu-uri și restricții. Soluția: distrugerea acestei civilizații, revoluția totală, liberalizarea radicală și abolirea tuturor normelor, restricțiilor și tabu-urilor ce îngrădesc instinctele primare”. [13] Neomarxistul Herbert Marcuse a fost cel care va dezvolta această teză, absolutizând criteriul sexual în „emanciparea” Occidentului și concepând o societate a „perversității polimorfe”, văzută ca „eliberare sexuală”. La fel ca Erich Fromm, Marcuse a considerat că distincția între sexe nu este un dat natural, ci un construct socio-cultural.
Astăzi, aceasta este ideologia oficială în majoritatea campusurilor universitare americane. Este „(…) o utopie a libertinajului nelimitat (numit «de-sublimare»): omul, emancipat de orice norme morale restrictive, își «reintră în drepturi» prin pasiunile sale. Obiectele dorințelor sale vor fi modelate de voința sa liberă, fără a trebui să le apere împotriva unei societăți ostile, «imature, represive»”. Este predicată eliminarea tuturor constrângerilor morale, dezlănțuirea tuturor poftelor și pasiunilor, o societate total liberalizată erotic, populată de o nouă formă umană, un «om nou»: un fel de Phoenix care va răsări din cenușa industrialismului modern”. [14]
Freudo-marxismul promovează deci o antropologie falsă, mai exact o anti-antropologie. Pe baza unui relativism aberant, „(…) noua ideologie a corectitudinii politice a ajuns să susțină că genurile au devenit «fluide»: simple convenții pe care postmodernismul le numește «roluri», determinate nu de anatomia și fiziologia cu care se naște omul, ci de propria sa alegere. «Genul» ar deveni o «șaradă» care poate avea soluții diverse și aleatorii (cu sau fără intervenția unui chirurg). Asistăm astfel la un narcisism radical, care duce la desubstanțializarea sinelui și la pulverizarea persoanei umane”. [15]
În cele din urmă, ontologicul însuși este alterat: „Căci, oare, va mai putea omul trăi astfel? Și cum? Da, cu o condiție: să nu mai fie om. Dar asta se și dorește: crearea unui om «nou», total dezumanizat, infinit maleabil și perfect obedient. Tocmai în virtutea iluziei sale că el ar fi cel care alege permanent, el va fi în realitate cel ce nu alege niciodată. Da, își va putea alege «genul și partenerii», așa cum alege canalele TV cu telecomanda. Dar, de fapt, patimile vor alege pentru el. Prin intermediul lor, el va fi astfel pururea la cheremul alegerilor induse de diavol ”. (subl.ns.) [16]
Așa stand lucrurile, se poate spune că înstăpânirea etatismului apostat neomaxist reprezintă, cea mai mare năpastă care s-a abătut peste vremurile ce le trăim. Un astfel de stat se interpune între trăirile noastre sufletești lăuntrice și lumea exterioară, între momentele sacre al vieții (naștere, căsătorie, moarte) și transcendent, între relațiile interpersonale pe care le întreținem (economice, sociale, culturale, afective). Insinuarea statului „(…) suge viața din oameni, comunități și popoare, făcându-le mai puțin decât ceea ce potențial ele pot fi, ducând la derealizare, dezputernicire, alienare, gol existențial, anomie”. [17]
IV
Încălcarea ordinii constituționale, uzurparea libertăților politice, complicitatea la răzvrătirea împotriva rânduielilor firii – ca acțiuni represive inițiate de elitele conducătoare ale statului iohannian –, nu epuizează însă jertfa pe care neamul nostru este chemat să o dea în confruntarea cu înșelăciunea vremurilor antihristice pe care le trăim. De fapt, există o ultimă și cea mai crâncenă confruntare pe care nu numai noi, ci se pare că mai toate popoarele lumii vor trebui să o dea cu uneltirea pusă la cale de către înainte-mergătorii domniei lui Antihrist, și anume Statul Global al Marii Resetări.
Aparent, Marea Resetare râvnită în Statele Unite, Europa și Japonia de un grup influent de oameni politici, antreprenori și intelectuali uniți întru aceeași credință neomarxistă, este un proiect de proporții mondiale vizând o nouă ordine economică internațională. Un proiect„(…) conform căruia relațiile economice internaționale să nu mai fie rânduite de contracte private, ci reglementate de o birocrație internațională. Sub această nouă ordine mondială nu trebuie să existe decât o singură monedă mondială și o unică poliție mondială, ce va impune dispozițiile unei unice birocrații internaționale”. [18]
Dar, în esența ei, „Marea Resetare” este cu mult mai mult decât instrumentul înfăptuirii globalismului economic: ea este o dogmă expansionistă ce caută agresiv puterea totală în fiecare societate și șantajează fiecare societate până la subjugarea completă de către acest cult neomarxist, de sectanții lui și de puterea lor de cenzură, minciună și șantaj. Ea vizează în ultimă instanță instaurarea dictaturii unui guvern mondial, a Statului Global. Adică, statornicirea unei structuri politice, sociale și religioase uniforme în întreaga lume, care să ia în stăpânire cârmuirea asupra tuturor neamurilor. [19]
Poate că una dintre cele mai succinte descrieri-profetice a vremurilor pe care le va aduce înfăptuirea Statului Global al Marii Resetări o găsim în cuvintele Sfântului Antonie cel Mare: „Va veni vremea ca oamenii să înnebunească și, când vor vedea pe cineva că nu înnebunește, se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor”. [20] Și ca o încununare a nebuniei necredinței sale și a tuturor fărădelegilor săvârșite sub rânduielile revoluției mondiale a Marii Resetări, lumea va dobândi un cârmuitor al Statului Global după cum și-l va fi dorit, despre care Sfântul Apostol Pavel zice: „(…) omul nelegiuirii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalță mai presus de tot ce se numește Dumnezeu, sau se cinstește cu închinare, așa încât să se așeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu” (2 Tesaloniceni 2, 3-4) (subl.ns.). Este vorba despre Antihrist.
Cuvintele Sfântului Efrem Sirul dau mărturie în același sens: „El se va trâmbița pe sine așa cum au făcut și înainte-mergătorii lui, care mai înainte vreme îl închipuiau; se va numi pe sine propovăduitorul și cel care a stabilit iarăși învățătura și cunoștința cea adevărată a lui Dumnezeu (…) El va grăi cu glas mare despre sine, numindu-se a fi Mesia cel făgăduit, iar fii înțelepciunii lumești și ai cugetării trupești îi vor închina osanale. Văzând capacitățile lui copleșitoare, slava, puterea, însușirile geniale și dezvoltarea cât se poate de cuprinzătoare după stihiile lumii, ei îl vor proclama dumnezeu și se vor face părtași și ajutoare ale lui”. (subl.ns.) [21]
În ceea ce privește puterea la nivel mondial pe care o va dobândi Antihrist, Cartea Apocalipsei profețește că: „(…) s-a dat ei (fiarei-Antihrist – n.n.) stăpânire peste toată seminția și poporul și limba și neamul”. (Apocalipsa 13,7). Iar stăpânirea lui va crește în putere – dar nu prin puterea lui însuși – și „(…) va face pustiiri uriașe și în orice lucru va izbuti și va prăbuși pe cei tari și pe poporul sfinților” (Daniil 8, 20). Întrucât, așa cum tâlcuiesc Sfinții Părinți, Antihrist își va primi puterea de la Satana: „(…) i-a dat ei (fiarei-Antihrist – n.n.) balaurul puterea sa și scaunul său și stăpânire mare” (Apocalipsa 13,2). Numai prin această necurmată împreună-lucrare satanică se vor putea explica neobișnuitul succes al lui Antihrist în a acapara atât de rapid stăpânirea asupra întregii lumi, precum și puterea lui nemaiîntâlnită, căreia nici o opoziție omenească nu va fi în stare să-i stea împotrivă ori să-i pună stavilă. [22]
V
Încercând acum o concluzie-sinteză a celor discutate anterior, voi spune că drumul prin istorie al statului – de la leviatanul statal al lui Thomas Hobbes, la statul prusac (administrativ), apoi la cel bismarkian (asistențial), trecând prin cel keynesian (cheltuitor), continuând cu statul socialist în versiunile sale fascist, marxist și neomarxist (expropriator și redistribuitor), și ajungând la statul global represiv ce se germinează chiar sub ochii noștri (întru pregătirea domniei lui Antihrist) – este drumul implacabilei eșuări a instituției etatiste în totalitarism.
Și se întâmplă așa întrucât totalitarismul este adânc împlântat în însuși codul genetic al statului.
Apelând la argumentația lui Murray Rothbard, voi spune că istoria ne arată că starea normală și continuă a statului este stăpânirea oligarhică, adică domnia unei elite coercitive care a reușit să obțină controlul mașinăriei de stat. Iar conducerea oligarhică a statului ne vorbește despre natura sa parazitară, despre faptul că acesta trăiește coercitiv din producția cetățenilor. Tocmai de aceea putem afirma că statul este acel tip de organizare politică ce are ca scop sistematizarea procesului de prădare într-un teritoriu dat. Iar destinația finală a acestui proces nu poate fi alta – în toate timpurile și în toate locurile – decât instaurarea totalitarismului.
Pe cale de consecință, dacă se întrevede cumva, în aceste vremuri de înstăpânire a înșelăciunii, vreo posibilitate pentru noi, cetățenii, de a opune rezistență acestui curs nefast al derivei totalitare a statului, atunci această posibilitate nu poate fi alta, în opinia mea, decât lupta pentru libertate prin eliberarea de sub puterea statului. Puterile care au fost răpite oamenilor de către stat trebuie returnate proprietarilor legitimi – indivizii, comunitățile locale, asocierile voluntare pentru profit sau non-profit –, iar statul desființat. Nici mai mult, nici mai puțin. Este lecția pe care ne-o dă mersul istoriei. Numai așa putem miza că, angajându-ne pe această cale puterile și abilitățile noastre civice și politice, libertatea va putea fi restaurată.
Legat de cele afirmate mai sus, se ridică însă acum o serie de întrebări tulburătoare: dacă statul este atât de rău (prădător de proprietate, uzurpator de libertate, pricinuitor al minciunii și mistificării în societate), de ce are astăzi atâta putere în întreaga lume? Dacă statele au fost peste tot conduse de un grup oligarchic de prădători, cum se face că au reușit să-și mențină domnia peste majoritatea populației? De ce se supun oamenii decretelor și jafurilor elitei conducătoare?
În înțelegerea mea, există un singur răspuns comprehensiv: avem în fața noastră un fenomen care s-ar putea numi preferința perenă a oamenilor pentru stat. Sau, altfel spus, pe termen lung fiecare stat, oricât de dictatorial, s-a sprijinit pe susținerea majorității supușilor săi. Cum poate fi atunci explicată această preferință dăinuitoare în timp pentru stat? Eu unul cred că putem vorbi despre trei paliere pe care pot fi găsite explicațiile căutate.
(i) Primul palier, cel de la suprafață, este palierul ontologiei sociale, acolo unde operează credința larg împărtășită în inevitabilitatea statului. În acest sens, este de arătat că, pe de o parte, majoritatea oamenilor susțin diferite politici guvernamentale pentru că ei cred cu adevărat că guvernul trebuie să rezolve problemele sociale. Numai rareori ei iau în calcul și posibilitatea că guvernul ar putea fi cauza acestor probleme sau că intervenția acestuia le agravează. Așa după cum nu iau în calcul nici posibilitatea ca acțiunile voluntare să fie capabile să rezolve multe dintre așa-zisele eșecuri ale pieței. [23]
Pe de altă parte, credința larg răspândită în menirea naturală a statului este dublată de credința la fel de larg răspândită în slăbiciunea intrinsecă a pieței libere, în sensul că: sistemul non-statal, bazat pe piața liberă, nu poate apărea sau persista pentru că anumiți oameni vor avea întotdeauna atât stimulentul, cât și abilitatea de a folosi forța împotriva celorlalți; apoi, și chiar dacă societatea ar lua naștere într-o lume perfect libertariană, fără niciun stat, grupuri aflate în competiție vor forma în cele din urmă un guvern coercitiv; astfel că, în lipsa monopolului guvernamental asupra folosirii forței, grupuri aflate în competiție care pot coopera pentru a soluționa disputele ar putea la fel de bine să comploteze pentru exercitarea coerciției; ceea ce, în ultimă instanță, înseamnă că,
în lipsa guvernului – sau chiar și atunci când există un guvern slab –, grupurile prădătoare se vor impune prin forță și vor crea un guvern pentru a extrage venituri și bogăție de la restul populației, ceea ce duce cu necesitate – pentru cei nu puțini care gândesc în acești termeni – la concluzia că statul este inevitabil.
(ii) Al doilea palier, mai profund, este cel al psihologiei umane, acolo unde operează sindromul fricii de a fi liber. Aici se poate pleca de la constatarea că este în firea lucrurilor ca oamenii să prefere să fie liberi, să-și facă propriile lor alegeri și să nu fie supuși coerciției exercitate de alții. În schimb, viața ne arată că destul de mulți oameni nu doresc să-și asume responsabilitatea propriilor lor acțiuni, pe care o implică exercitarea libertății, ceea ce înseamnă că multor persoane le este frică să fie liberi. [24]
„Frica de a fi liber” evidențiază atitudinea acelor adulți care nu s-au putut emancipa de statutul de copil, care simt încă nevoia protecției parentale (de tip „gogoașa/coconul viermelui de mătase”). Este vorba despre acel comportament adult care încă mai tânjește la condiția copilului care se bucură într-adevăr de o libertate a lui, dar numai în interiorul limitelor trasate prin protecția părintească primită.
Așa stând lucrurile, se pare că relativ puține persoane sunt suficient de puternice, ca indivizi adulți, pentru a-și asuma întreaga gamă de libertăți, dar și de responsabilități atașate acestor libertăți, fără să caute un substitut pentru umărul protector al părinților (protecția parentală). Este momentul în care statul „intră în scenă” ca cel care preia de pe umerii individului responsabilitatea acestuia ca adult ce acționează și decide în mod independent (liber). Și, în schimbul acestui transfer de responsabilitate, statul reduce din libertatea individului de a acționa și de a decide așa cum și-ar dori.
Și se întâmplă așa întrucât, pentru multe persoane, ordinea pe care statul o asigură – ca sursă de protecție parentală – merită sacrificiul de libertate pe care acest lucru îl implică. În felul acesta, se poate spune că oamenii care caută protecția parentală a statului: doresc să li se spună ce să facă și cât să facă; au nevoie de siguranța ordinii etatiste; repudiază incertitudinea atașată exercitării propriei libertăți. Altfel spus, ordinea statului reprezintă pentru ei un cost de oportunitate pe care sunt dispuși să-l suporte.
(iii) În fine, există și un al treilea palier, și mai profund, cel al gândirii și trăirii teologice ortodoxe, unde se vorbește despre maladia sufletească a lepădării de Dumnezeu. Spune Sfântul Cuvios Sofronie de la Essex: „Omul care a părăsit pe Dumnezeu își făurește singur vrăjmași: primul dintre ei – statul. Iar ieșire din aceasta nu este. Cu cât se organizează și se întărește mai mult aparatul statal, cu atât mai rapid și mai crunt procesul de depersonalizare a oamenilor”. (subl.ns.) [25] Cuvintele Sfântului Sofronie sunt clare, răspicate și grave în același timp. Drept urmare, îmi propun să zăbovesc ceva mai mult cu tâlcuirea și interpretarea cuvintelor sale, după slabele mele puteri.
Deci, spune sfântul: „Omul care a părăsit pe Dumnezeu își făurește singur vrăjmași: primul dintre ei – statul”. Ideea clară și fără echivoc exprimată aici este aceea că apariția statului este urmarea faptului că oamenii L-au părăsit pe Dumnezeu. În esența sa, deci, intervenționismul etatist provine din starea de cădere spiritual-duhovnicească a omului din toate vremurile, inclusiv cele ale noastre. (Temeiul scripturistic al cuvintelor Sfântului Sofronie îl găsim în Vechiul Testament, Cartea întâia a Regilor, Capitolul 8, versetele 4-22. Nevoia de conciziune mă determină să nu elaborez aici mai mult pe acest subiect).
Și apoi, Sfântul Sofronie mai precizează: „Iar ieșire din aceasta nu este. Cu cât se organizează și se întărește mai mult aparatul statal, cu atât mai rapid și mai crunt procesul de depersonalizare a oamenilor”. Ceea ce înseamnă că, pe de o parte, odată făurit, statul apare a fi o realitate umană ireversibilă („Iar ieșire din aceasta nu este”) și, pe de altă parte, că procesul de depersonalizare a omului este și rezultatul accentuării intervenționismului statal, acest proces constând atât într-o agresiune permanentă asupra proprietății private, cât și într-o conduită ce duce în felul acesta în mod implacabil la desconsiderarea persoanei.
Concluzionând pe marginea cuvintelor Sfântului Sofronie, se poate spune că:
– omul „căzut” duhovnicește se leapădă de Dumnezeu și se alipește de domnia lumească a statului;
– ca născută drept urmare a lepădării de Dumnezeu, instituția statală este prin natura ei vrăjmaș al omului;
– ceea ce înseamnă că omul „căzut” preferă vrăjmășia statului și nu domnia Domnului.
VI
Mitul inevitabilității statului, sindromul fricii de a fi liber, dar mai ales maladia sufletească a lepădării de Dumnezeu invită la concluzia că proiectul luptei pentru libertate prin eliberarea de sub puterea statului este de fapt o utopie. Și aceasta chiar dacă această luptă se arată a fi imperativul politic al vremurilor ce le trăim. Ei bine, cred că, într-un astfel de context, nu ar trebui să uităm că adevărata utopie este cea care susține un sistem contrar legilor naturale ale ființelor umane și lumii reale. Un sistem utopic este unul care nu ar putea funcționa, chiar dacă toată lumea ar fi convinsă și ar încerca să-l pună în practică (am apelat aici la linia de argumentație propusă de Murray Rothbard).
Dacă așa stau lucrurile, atunci plămădirea unei societăți fără-de-stat nu are cum să fie țel utopic, ci unul realist prin excelență, pentru că el este cu adevărat compatibil cu natura omului și a lumii. Și aceasta, întrucât ființarea unei astfel de societăți se bazează pe unicitatea și individualitatea fiecărei persoane, pe potențarea abilităților și respectarea intereselor sale. O astfel de societate nu neagă varietatea și diversitatea omului, ci o slăvește și caută să-i dea diversității deplina expresie, într-o lume liberă de intervenționismul coercitiv etatist.
De altfel, istoria ne oferă multe exemple când modificarea preferințelor unui număr îndeajuns de mare de oameni a avut ca rezultat schimbări semnificative în domeniul politicilor. Așa că, libertarianismul societății fără-de-stat nu are nevoie ca să convingă 100% din oameni să susțină o societate liberă; în schimb (și aici urmez din nou ideilor lui Murray Rothbard), un astfel de proiect are nevoie de susținerea unei anumite mase critice. Astfel că, atunci când îndeajuns de mulți oameni – ajunși la limita suportabilității opresiunii elitelor etatiste scelerate și sociopate ce guvernează mai peste tot în lumea de astăzi – vor prefera o societate liberă și își vor retrage susținerea față de guvern, abilitatea posibililor prădători de a crea și opera un guvern va fi cu adevărat diminuată, iar posibilitatea unei societăți non-statale funcționale va părea cât se poate de reală. Sfera contractului privat și a consimțământului voluntar va fi crescută, iar statul brutal și represiv va fi dizolvat treptat într-o ordine socială armonioasă și din ce în ce mai prosperă.
Așadar, nimic nu împiedică și, practic, totul sugerează că o guvernare voluntară este posibilă și nu numai dezirabilă. Nu cred că se poate anticipa acum felul concret în care va arăta, în vremurile noastre eshatologice, o eventuală guvernare libertariană, fără-de-stat, dar se poate ști cu anume încredere că, dacă o astfel de guvernare va fi instituită, ea va fi o ordine a proprietății private. Instaurarea ordinii proprietății private va însemna abolirea sectorului public, convertirea tuturor activităților și serviciilor furnizate de stat în activități furnizate voluntar de către economia inițiativei private. O societate liberă de stat va fi „o societate cu răspundere nelimitată” (Murray Rothbard), unde fiecare va fi responsabil în totalitate pentru acțiunile sale și pentru orice consecință dăunătoare pe care acestea le-ar putea cauza.
Și mai mult decât atât: o societate fără-de-stat va fi una a domniei raționalității sociale practice în politică, și nu a regulilor, o societate ce profesează înțelepciunea practică a virtuții, care cultivă râvna oamenilor ca „(…) sforțându-se pe ei înșiși, să se folosească de lucrurile din lume după poruncile lui Dumnezeu”. (Sfântul Grigorie Palama)
În felul acesta, o dată ce oamenii vor fi gustat din bucuria, prosperitatea, libertatea și eficiența unei societăți fără-de-stat, „(…) ar fi aproape imposibil ca statul să-i îmbrobodească încă o dată” (Murray Rothbard). O dată libertatea pe deplin cunoscută, „frica de a fi liber” se va fi volatilizat, iar predispoziția oamenilor de a renunța la libertate în favoarea protecției etatiste va fi dispărut.
VII
La ora actuală, pe plan mondial – inclusiv în țara noastră – singura mișcare politică consecventă și articulată anti-sistem, ce se opune derivei totalitar-globaliste a statului modern este curentul suveranist-conservator. O mișcare care a primit un impuls fără precedent odată cu instalarea la Casa Albă a Administrației Trump 2, consolidând semnificativ speranțele a nu puțini dintre contemporanii noștri în reușita neutralizării acțiunilor nocive ale guvernărilor neomarxiste ce au împânzit lumea. Problema care se pune în acest context este însă următoarea: în opoziția lor față de globalismul totalitar, își asumă suveraniștii conservatori lupta pentru libertate prin desființarea statului, ca țel anti-sistem final ce trebuie urmărit? Voi încerca să pun în discuție această problemă pentru cazul României, fiindu-mi mai apropiat.
(i) Cât privește suveranismul românesc, avem, pe de o parte, oamenii politici suveraniști (politicienii din AUR, candidatul prezidențial Călin Georgescu). Ei cred în, și militează pentru, reformarea statului iohannian exclusiv prin reforma clasei politice. Pentru ei nu statul ca instituție este problema, ci clica oligarhică iohanniană care a confiscat puterea și parazitează societatea. În felul acesta, se pare că politicienii noștri suveraniști uită – sau, eventual, nu sunt conștienți – de cauza reală a proastelor rânduieli din societatea noastră, care întotdeauna s-a dovedit a fi structura functional-instituțională a statului (pentru că statul este cel care modelează prin constrângere legi, reglementări, decizii administrative și împilează traiul de zi cu zi al propriilor cetățeni). Se pare că ei sunt dispuși să treacă cu vederea toate aceste aspecte, cu condiția ca statul să fie „al lor”. Ei se arată astfel „(…) a fi predispuși să se abandoneze statului având convingerea, eronată, că odată ce «ai lor» vor ajunge la putere, totul va fi bine”. Și aceasta întrucât politicienii noștri suveraniști „(…) par să trăiască sub convingerea că schimbarea oamenilor, a «echipei», va schimba natura statului precum și determinațiile istorice sub care acesta operează.” [26]
Ceea ce consider că trebuie spus cât se poate de răspicat în legătură cu aceste probleme este următorul lucru: statul nu este rău datorită oamenilor răi care îl conduc, ci pentru că el face oameni răi din oameni buni. „Șefii buni nou numiți în locul celor actuali vor fi asaltați de armate de lăcuste, de lachei, de profitori, care toți vor disimula și vor pretinde. Din slăbiciune de caracter, din naivitate și credulitate, oamenii noi nu vor izbuti să oprească hemoragia de bani, resurse, timp și energie umană pe la încheieturile sistemului. Unii vor lupta și se vor înrăi datorită ineficacității acțiunilor lor”. [27]
Astfel încât se poate spune că suveraniștii noștri anti-sistem care se consideră a fi manageri „mai buni” ai statului, mai „onești”, se află „(…) într-o triplă eroare: mai întâi, pentru că nu realizează la adevărata dimensiune puterea corupătoare a statului; apoi, pentru că nu înțeleg ce înseamnă principiul fundamental de antiselecție valorică ce operează în orice formă de stat; în fine, deoarece nu au prudența de a accepta că până și cei mai buni și onești oameni pot fi rapid corupți, ori ineficentizați sau chiar eliminați din joc de structurile prin care statul își instrumentează puterea”. [28]
Iar faptul că suveraniștii de la noi, anti-sistem și anti-globaliști, concentrându-se exclusiv asupra reformei clasei politice, ratează obiectivul central pe care ar trebui să-l urmărească – și anume, reformarea prin demantelare a statului iohannian – reiese din însuși documentul ce le instrumentează doctrina, adică Programul AUR. Părerea mea este că un duh etatist se insinuează în mai toate componentele acestui program. Voi exemplifica doar cu cele mai importante dintre ele, respectiv reforma sistemul financiar-bancar și cea a politicii fiscale.
Este de notorietate faptul că sistemul financiar-bancar reprezintă centrul vital din care sunt emanate cele mai nocive acțiuni ale intervenționismului guvernamental contemporan. Și atunci, despre ce fel de măsuri de politică de reformă anti-sistem putem vorbi în cazul Programului AUR atâta timp cât în paginile acestuia, prezentându-se viziunea AUR privind reforma sistemului bancar, nu se face nici un fel de referire: la monopolul etatist asupra monedei; la banii fiat, adică pervertirea monedei din marfă în monedă-hârtie discreționară; la privilegiul băncilor comerciale de a crea credite ex nihilo prin sistemul rezervelor fracționare; la Banca Națională ce acționează ca o adevărată agenție de planificare a sistemului bancar; la practica de evitare a falimentelor bancare prin externalizarea efectelor crizelor bancare de lichiditate, ale căror costuri sunt suportate de public, prin acordarea de către banca centrală de împrumuturi la rate ale dobânzii preferențiale sau prin transferuri nerambursabile dintr-un fond de garantare a depozitelor; la existența unui corp vast și complicat de reglementări aplicat activității bancare, asemănător cu cel după care își dirijează acțiunile statul; în fine, nu se scoate o vorbă despre slaba – dacă nu chiar inexistenta – supraveghere fiscală a intervențiilor statului în cazul crizelor bancare, intervențiile fiind de regulă decise ad hoc, prin neglijarea principiilor raționalității și eficienței economice?
Despre toate aceste carențe grave, ce întrețin și alimentează proastele rânduieli financiar-bancare pe care statul iohannian le patronează în favoarea unor privilegiați și în detrimentul publicului, Programul AUR păstrează tăcerea. Este această abordare una anti-sistem, așa cum se declară a fi suveraniștii noștri?
Ca să nu mai aduc în discuție raportarea la problema fiscalității. Aici, documentul programatic al suveraniștilor de la noi „(…) manifestă din plin toată îngâmfarea keynesiană specifică economiilor de comandă”. Statul este văzut ca „(…) împărțitor de favoruri («încurajări » și stimulente) încotro crede de cuviință economistul-rege”: Programul AUR nu emană „(…) nici un concept despre economie ca expresie a proprietății fundamentale a fiecărui individ asupra muncii sale, produselor ei și relațiilor voluntare de schimb de valori care dau substanță pieței”. [29] Iar faptul că impozitarea și taxarea sunt, prin definiție, furt, este trecut cu vederea, probabil scăpat „din neatenție”. Mai poate fi astfel vorba despre un demers suveranist anti-sistem, anti-etatist?
Neîndoios, în atari condiții, oamenii politici suveraniști de la noi au urgent nevoie de o infuzie masivă de etos anti-etatist libertarian. În loc să rătăcească prin labirintul mentalității etatiste, ei ar trebui să facă cu prioritate presiuni pe scena politică și să accepte entuziast orice reducere a puterii statului sau a activității sale, pe orice front. Orice fel de reducere, în orice moment, ar trebui să fie o scădere binevenită a nelegiuirii și agresiunii. De aceea, grija suveranistului de la noi nu ar trebui să fie folosirea statului pentru inițierea și susținerea dezetatizării societății românești, ci „să hăcuiască orice manifestare a etatismului, oricând și oriunde se poate” (Murray Rothbard), până la eradicarea completă din viața societății a acestui flagel.
Altminteri, menținându-se în siajul mentalității etatiste, suveraniștii noștri riscă, mai devreme sau mai târziu, ca în ciuda celor mai bune intenții urmărite, să ajungă să facă ei înșiși rău societății. Să nu fie!
(ii) Pe de altă parte, este vorba despre suveraniștii non-politicieni, adică acele personalități intelectuale ce au aderat la curentul suveranist de la noi, fără ca ele să fie și actori pe scena politică, ci observatori sau analiști. În înțelegerea mea, o anume parte dintre acești intelectualii suveraniști asumă într-un fel gândirea și acțiunea libertariană anti-etatică, dar se pronunță pentru un anti-etatism inconsecvent, predispus compromisurilor, propovăduit de utopia statului limitat, a statului minimal. Ei se pronunță pentru eliberarea de obsesia „oamenilor onești”, pledând pentru înțelegerea faptului fundamental – consideră ei – că orice sistem bine alcătuit nu depinde de persoanele care îl conduc, îl populează. Obiectivul trebuie să fie nu managementul statului, ci reformarea structurilor etatiste,prin crearea unei arhitecturi de stat care să fie imună la calitatea oamenilor. Și doar un stat mic, susțin ei, în care cele mai multe funcții sunt înapoiate oamenilor, și apoi înarmat cu numeroase bucle de control redundante, descentralizate și diseminate, operând în primul rând la nivelul „de jos” și local, poate realiza așa ceva.
Pentru acești suveraniști, întoarcerea puterii către români înseamnă reducerea atribuțiilor statului la minimum necesar: pentru a-și împlini cu bine menirea, statul are deci nevoie de restrângere, discernământ, abținere. Statul este puternic pe cât de puternic, deci liber, este poporul. Când poporul este puternic, țara e puternică, iar statul veghează strict la menținerea acestei stări de fapt. Deci, menirea statului este să apere libertatea românilor. [30] Și aici apare, după părerea mea, „piatra de poticneală” a argumentației intelectualilor suveraniști de la noi.
Pe de o parte, a considera că menirea statului este apărarea libertății oamenilor implică faptul că nu vezi statul ca fiind realmente răul suprem din lumea aceasta trecătoare, dușmanul comun al umanității, ci că accepți și asumi faptul că este posibil și dezirabil să folosim statul pentru a progresa pe calea către libertate. [31]
Cred că aici ideea din subtext este aceea de fecunditate a răului, distincția bine-rău făcută în sens tare fiind astfel caducă, de unde decurge o perspectivă dualistă, de tip contribuție necesară la echilibrul universal a ambelor principii: „Răul devine un ingredient necesar, care, făcut cu măsură și pricepere de către cei chemați (din posturi / instituții chemate la a-l comite „cu știință”) se numără printre condițiile sine qua non ale bunăstării (în sensul cel mai larg) în univers. Iar instrumentul prin excelență de „administrare a răului” este instituția statală”. [32]
Pe de altă parte, a afirma că menirea statului (fie el și minimal) este aceea de a apăra libertatea poporului echivalează cu „a pune lupul paznic la oi”. Viermele totalitarismului ce lucrează în abisurile genetice ale instituției statale nu poate fi stârpit făcând „raționalizarea prin micșorare” a atribuțiilor aparatului etatist. Istoria ne arată cu prisosință că idea unui stat strict limitat s-a dovedit a fi utopică. Astfel încât, pentru împiedicarea creșterii statului agresiv, autenticul suveranist anti-etatist și anti-globalist trebuie să-și urmărească principiile de acțiune – ajungerea la ordinea voluntară a proprietății private alimentată prin funcționarea pieței libere până la ultimele lor consecințe, fără rest și fără compromisuri. Iar reformarea statului, adică limitarea atribuțiilor sale prin restituirea unora dintre puterile răpite din mâinile cetățenilor, ține de zona compromisului.
În acest sens, nu trebuie pierdut din vedere faptul că libertatea este indivizibilă, astfel încât orice abatere – oricât de mică sau neesențială – de la principiul proprietății private „(…) va crea, dacă e lăsată nerezolvată, o breșă în sistemul libertății. În primul rând, va crea inconsecvență. Apoi, prin ea, pe logica dinamicii intervenționismului, vor fi strecurate alte probleme și motive de lărgire a breșei. Aceste din urmă probleme și motive vor fi și ele, la rândul lor, breșe mai mari care vor invita la lărgire prin forțarea altor motive, probleme și cauze de crize. Și, astfel, din câteva crize provocate artificial se poate ajunge la controlul social cel mai extins, la centralizarea deciziei asupra proprietăților și corpurilor în mâinile autorității etatice, prin inginerie socială decretată minuțios și continuu sau prin naționalizare directă”. [33]
Astfel că, într-o viziune libertariană consecventă și lucidă, dacă s-ar pune totuși problema ca statului să-i fie conferit vreodată vreun rol, atunci „(…) rolul statului trebuie să fie doar acela de a se retrage din toate sferele societății.” (subl.ns.) [34]
Așadar, problema gravă cu care se confruntă suveranismul conservator – de la noi și din lumea largă, și mai ales acolo unde mișcarea a ajuns la putere, cum este cazul Administrației Trump 2 în Statele Unite – este duhul etatist care-l stăpânește și-l ghidează. Astfel că eradicarea statului globalist totalitar se încearcă a fi realizată prin reșaparea altui tip de stat, cel național. Ceea ce înseamnă că „tot ce putem spera să obținem este o versiune de stat cu coloratura suveranistă în locul celei globaliste în culorile curcubeului.” [35]
VIII
Venirea domniei mondiale a lui Antihrist este profețită de proorocii cei nemincinoși, Sfinții Părinți ai Ortodoxiei. Astfel, Sfântul Efrem Sirul ne spune că, prin îngăduința lui Dumnezeu, urâciunea pustiirii (Matei 24, 15) „va lua stăpânire ca să înșele lumea, fiindcă s-a înmulțit păgânătatea lumii, și pretutindeni, tot felul de lucrări rele se lucrează. Și pentru aceasta, Preacuratul Stăpân va slobozi duhul înșelăciunii, ca să ispitească lumea pentru păgânătatea ei, de vreme ce oamenii au voit a se depărta de Dumnezeu și a-l iubi pe vicleanul”. [36]
Pe acest curs al mersului vremurilor, proiectul Statului Global al Marii Resetări va avansa până la împlinirea adevăratei sale meniri: instaurarea domniei lui Antihrist. Fragilizată de aderența ei la etosul etatist – și lipsită de imunizarea cu vaccinul anti-etatist libertarian –, mișcarea suveranist-conservatoare va eșua în a stopa deriva totalitară a statului modern și va ajunge, cel mai probabil, să reprezinte o simplă „sincopă” vremelnică pe traseul înstăpânirii globalismului totalitar. Înstăpânire care ne va aduce, implacabil, la apogeul răutății și vicleniei în lume.
Ce vom face, așadar?
Cercetarea lucidă a semnelor vremurilor ce le trăim ne arată că nu este în putința noastră să schimbăm cursul evenimentelor. În schimb, putem să încercăm „să ne apărăm de duhul stricăcios al acestor vremi, pentru a îi evita înrâurirea, oricând este cu putință” (Sfântul Ignatie Brancianinov). Și aceasta cu atât mai mult cu cât „viața creștină devine acum mai grea ca niciodată, căci cursele din calea mântuirii omului s-au înmulțit foarte și s-au perfecționat peste măsură” (Arhiepiscopul Averchie Taușev al Bisericii Ortodoxe Ruse din Exil).
Cred că prima și fundamentala cale de apărare a noastră în fața duhului stricăcios al vremurilor este trezvia duhovnicească: momentul venirii lui Antihrist va fi pregătit prin ajungerea la un apogeu al relelor și al apostaziei în lume „(…) la care, dacă nu suntem atenți, contribuim și noi, chiar astăzi, prin faptele noastre viclene și de aceea ne putem afla, fără să vrem, în postura de lucrători ai venirii lui Antihrist, așadar și la cinstirea implicită a fiarei-Antihrist”.[37] Să nu fie!
Pe de altă parte, cuvintele Sfântului Atanasie cel Mare sunt lămuritoare în înțelegerea mai profundă a ceea ce înseamnă apărarea noastră în fața vrăjmășiei vremurilor ce le trăim: „Să cunoașteți că trebuie să slujim nu vremurilor, ci lui Dumnezeu”.
În contextul actual al societății apostate postmoderne – învârtoșată întru credința neomaxistă a corectitudinii politice, politicilor identitare și ideologiei de gen – așezarea vieții noastre, personale și de obște, pe temelia slujirii lui Dumnezeu cere ca „cu cele pământești să câștigăm cele cerești” (Sfântul Serafim de Sarov).
Iar încadrarea celor pământești în orizontul celor cerești are drept temelie neclătinată împlinirea poruncilor Domnului Iisus Hristos. Dacă Statul ne obligă la plata impozitelor, Biserica ne cheamă la credință, la iubirea de aproapele, la jertfirea de sine. Nicio filosofie, nicio morală, niciun stat nu ne învață ceva dincolo de iubirea de sine. Nu este în puterea omului, de altfel, să meargă mai departe de atât. Numai omul botezat și care folosește puterea Botezului poate să o facă.
Creștinul trăitor al vremurilor de astăzi, vremuri în care „răsuflarea pătrunzătoare, tăioasă, a lui Antihrist a început să șuiere de-a curmezișul întregului pământ” (Mitropolitul Vitalie al Bisericii Ortodoxe Ruse din Exil) este chemat să își asume cu și mai mare râvnă nevoința curățirii minții și a inimii de propriile păcate, străduindu-se, după puterea credinței sale, la împlinirea poruncilor dumnezeiești: „Iar Eu vă zic vouă: iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc” (Matei 5, 44).
Iar când va ajunge să trăiască împlinirea acestor porunci, creștinul acestor timpuri eshatologice va fi de neînvins, va fi liber, își va găsi liniștea și iubirea de aproapele, va ajunge la nebunia Crucii (Sfântul Apostol Pavel). Și tocmai această nebunie a Crucii este firul călăuzitor al apărării noastre în fața duhului stricăcios al vremurilor ce le trăim. Amin.
NOTE
[1] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Evanghelia zilei, împreună cu comentariile Sfântului Teofan Zăvorâtul, ziua de 18 decembrie 2012.
[2] Cristina Roman, Cardul electronic de sănătate – încă un pas spre controlul total și pecetluire, în „Porunca iubirii”, revistă ortodoxă de misiune și informare, ianuarie 2013 (www.poruncaiubirii.agaton.ro – accesat la 2.02.2013).
[3]. Murray N. Rothbard (2020), Pentru o nouă libertate: manifestul libertarian, București, Institutul Ludwig von Mises-România, pp.73-74.
[4] Murray Rothbard, op.cit., p.77.
[5] Vezi Trei falxuri 2024, la adresa: teletype.in/@unaltnimeni/v9N3bjWWyuK. Este vorba despre o strălucită analiză politologică și socio-economică a societății românești de astăzi, realizată sub
forma unui triptic de texte ce vizează „fundamentarea și consolidarea simțământului libertății printre românii interesați” – pentru a folosi cuvintele autorului, pe care însă nu-l pot numi, întrucât nu și-a declinat identitatea.
[6] Argumentele sunt preluate din Trei falxuri 2024, secțiunea Doctrina.
[7] Argumentele sunt preluate din Trei falxuri 2024, secțiunea Doctrina
[8] Vezi Mihai-Vladimir Topan, Liberalism versus etatism: permanenta și inevitabila dezbatere, București, Academia de Studii Economice, comunicare prezentată la Societatea Română de Economie, aprilie 2010, p.3.
[9] Andrei Dîrlău, „Freudo-marxismul: noua utopie. Ideologia corectitudinii politice – avatar al marxismului cultural” în Andrei Dîrlău, Irina Bazon (coord.)(2023), Neomarxismul. O ideologie corectă politic, București, Editura Eikon, p.209. În continuarea acestei secțiuni voi prelua liniile de analiză dezvoltate de Andrei Dîrlău în studiul citat.
[10] Andrei Dîrlău, op.cit., p.211.
[11] Andrei Dîrlău, op.cit., pp.211-212.
[12] Andrei Dîrlău, op.cit., p.212.
[13] Andrei Dîrlău, op.cit., p.214.
[14] Herbert Marcuse, „Some Social Implications of Modern Technology”, în Studies in Philosophy and Social Sciences, Vol.IX, 1941, apud Andrei Dîrlău, op.cit., p.216.
[15] Andrei Dîrlău, op.cit., p.216.
[16] Andrei Dîrlău, op.cit., p.217.
[17] Vezi Trei falxuri 2024, secțiunea Doctrina.
[18] Jorg Guido Hulsmann, „EURO. O interpretare rothbardiană a evoluției monetare recente”, postfață la Murray Rothbard (2005), Ce le-a făcut Statul banilor noștri ?, Institutul Ludwig von Mises – România.
[19] Vezi Apostazia și Antihristul după învățăturile Sfinților Părinți, București, Editura Sophia, 2014, pp.53, 56.
[20] Cf. Patericul egiptean, Alba Iulia, Editura EOR, 1990, p.12.
[21] Citatul se află în Sfântul Ignatie Brancianinov (2002), Despre vedenii, duhuri și minuni, București, Editura Sophia, p.15.
[22] Vezi Apostazia și Antihristul după învățăturile Sfinților Părinți, p.62.
[23] Edward P. Stringham, Jeffrey Rogers Hummel, If a Pure Market Economy is So Good, Why Doesn’t It Exist? The Importance of Changing Preferences versus Incentives in Social Change, în „Quarterly Journal of Austrian Economics”, Vol. 13, No. 2, 2010.
[24] Vezi James M. Buchanan, Afraid to Be Free: Dependency as Desideratum, în „Public Choice”, Vol. 124, No. 1/2, July 2005.
[25] Arhimandritul Sofronie (2003), Nașterea întru Împărăția cea Neclătită, Alba Iulia, Editura Reîntregirea.
[26] Trei falxuri 2024, secțiunea „Programul AUR”.
[27] Trei falxuri 2024, secțiunea „Doctrina”.
[28] Trei falxuri 2024, secțiunea „Doctrina”.
[29] Trei falxuri 2024, secțiunea „Programul AUR”.
[30] Este punctul de vedere susținut de autorul studiului Trei falxuri 2024, în secțiunea „Doctrina”.
[31] Murray Rothbard, op.cit., p.366.
[32] Mihai-Vladimir Topan, op.cit., p.12.
[33] Tudor Gherasim Smirna, „Introducere” la Murray Rothbard, op.cit., p.xxvii.
[34] Murray Rothbard, op.cit., p.367.
[35] Vezi Trei falxuri 2024, secțiunea „Programul AUR”.
[36] Textul este reprodus după anexele editoriale din volumul Sfântul Teofilact al Bulgariei (2007), Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, București, Editura Sophia, pp.437-443.
[37] Ivan Dumitru, „Cuvânt introductiv” la Arhimandritul Athanasie Mytilineos (2023), Marele război și venirea Antihristului. Cateheze la Cartea Apocalipsei, București, Editura Sophia, p.7.
