O festă pe care onestitatea le-a jucat-o întotdeauna șarlatanilor este aceea că, pentru cercetarea științifică serioasă, ea este necesară. Chiar dacă și minciuna, de semeni sau de sine, poate corobora temporar și superficial o teorie, în cele din urmă ea se sparge-n capul falsului teoretician (sau al celui ce-i aplică zelos teoria), vădind nici mai mult nici mai puțin decât o neînțelegere a realității.
Pe de altă parte, ținerea cu strictețe a acestui canon metodologic al onestității asigură ea însăși o anumită soliditate a demersului științific, compensând nu de puține ori – rămânând de la sine înțeles că nu o va putea face niciodată fără rest – mai firava înzestrare intelectuală sau lipsa accesului la materiale, cărți, studii sau informații în general.
Ca o ilustrare pentru cele de mai sus, îndrăznesc să-l propun pe Gheorghe Dragomir, cu cartea sa „Socialism, subiectivism – însemnări sub regimul ceaușist ale unui fermier”.
De profesie „inginer agronom – economist”, Gheorghe Dragomir a îndeplinit timp de 14 ani (cca. 1951-1965) variate însărcinări la diferite niveluri în aparatul tehnic, economic, administrativ și politic al României socialiste, retrăgându-se, după spusele proprii, „din motive profesionale și moral politice în activitatea de producție nemijlocită”. În ultimii 23 de ani de muncă, a lucrat la ferma Hărman, a I.A.S. Prejmer, județul Brașov, iar în 1988, și-a părăsit postul, „nemaivoind a funcționa în sistemul statal totalitar”. Din 1957 până-n 1962 a avut posibilitatea de a-l cunoaște îndeaproape pe cel ce avea să devină dictator: Nicolae Ceaușescu.
În ceea ce privește materialul luat în discuție aici, el a fost elaborat în perioada 1970-1975, timp în care autorul era șef la ferma menționată[1].
*
Nu de puține ori mi-a fost dat să aud, în paralel cu nemulțumiri (justificate) la adresa situației post-decembriste a României, elogii la adresa perioadei comuniste. Mai mult, o mare parte dintre aceste elogii făceau front comun în a evidenția perioada ceaușistă drept una foarte prosperă și în care neseriozitatea și brutalitatea începuturilor socialismului de împrumut (perioada Dej) s-au estompat considerabil, până la a dispărea chiar. Astfel, cel puțin din 1968, România ar fi avut un profil de tipul următor: „dizidentul” taberei comuniste în problema cehoslovacă; singurul stat din lagărul comunist vizitat de doi președinți americani (Carter și Nixon); expansiune economică (în agricultură și mai ales în industrie) care chiar dacă n-ar putea fi clar desprinsă din statistici credibile ar reieși totuși din faptul că „magazinele erau pline”, iar cele necesare traiului „se găseau”; exporturi considerabile; atenuarea opresiunii politice în interior etc. Comparând cu jaful generalizat de după 1989, Ceaușescu trebuie să fi fost un veritabil vizionar și mare om de stat. Iar socialismul „lui”, un sistem bun.
Ei bine, nu. O astfel de opinie poate avea, după părerea mea, în principal două surse: dezinformarea sau reaua intenție. În spiritul lui Mises – patronul intelectual al acestui site – ea trebuie însă luată în serios și demonstrată ca falsă. Folositoare în acest sens sunt mărturii de tipul celei oferite de Gheorghe Dragomir, încadrabilă nu atât la elaborări teoretice cât la ilustrări istorice.
La începutul anilor șaptezeci, autorul, angrenat – după cum însuși o spune – în activitatea nemijlocită de producție (șef al unui IAS), dar cu o vastă experiență (care include, cum aflăm încă din primele pagini, poziții deținute la nivel central), încearcă o evaluare a situației României de la instaurarea regimurilor comuniste. Bineînțeles, această evaluare este ea însăși prilejuită de o intuiție intensă a faptului că lucrurile stau foarte rău:
În scopul dezvoltării cât mai rapide a economiei și ajungerii din urmă a Occidentului, facem investiții uriașe în industrie, peste puterile noastre, cu prețul unor grele privațiuni. Dar într-un mare contrast cu acestea și în spatele unor aparențe cantitative spectaculoase, se poate ușor descoperi o imensă risipă, o calitate scandalos de slabă, o productivitate extrem de scăzută și cu o dinamică pozitivă anemică. Dezvoltarea în astfel de condiții a forțelor de producție își pierde valoarea sa de criteriu al progresului social. Industrializarea forțată nemulțumește masele, care își dau seama că ea se face mai mult de dragul industrializării și ambițiilor personale decât de dragul lor, că se putea construi, cu banii cheltuiți, mult mai mult și mai cu folos. Nivelul nostru de trai este prea scăzut pentru un popor european și socialist din deceniul al 8-lea al secolului XX și, ceea ce este cel mai grav, el stagnează sau, poate, chiar scade în ultimii ani. Aceasta, potrivit faptelor reale, nu statisticii oficiale, umflate, după care, chipurile, înaintăm vertiginos pe toate fronturile[2].
Viziunea asupra socialismului
Să pornim la drum, precizând de la început că autorul operează cu două concepte de socialism: unul ar fi „socialismul degenerat”, adică cel efectiv pus în practică în lumea comunistă, iar celălalt „socialismul adevărat” sau ceea ce-ar înseamnă de fapt sistemul socialist. Despre cel de-al doilea concept autorul nu vorbește decât foarte puțin, exersându-se pe larg (pe parcursul întregii cărți) în a-l contura pe primul. Avem, deci puține idei despre ce-ar însemna socialismul veritabil. Probabil un fel de socialism „muncitoresc”, sau „sindicalist”, în care „întreprinderile prin naționalizare și pământurile prin colectivizare nu ar fi… etatizate, adică transformate în averea nimănui, ci organizate ca proprietăți de grup autentice, democratice, autonome, fără imixtiune statală.” (p. 174) E neclar însă atunci de ce naționalizarea și colectivizarea ar mai trebui să aibă loc. Căci prelungirea consecventă a raționamentului autorului ar cere ca indivizii din societate să-și poată gestiona la rândul lor proprietatea fără imixtiune sindicală sau colectivă. Și deci privat. E cu totul de neînțeles de ce, dacă naționalizarea (sau colectivizarea) e dezirabilă, ea trebuie stopată la nivelul întreprinderii sau CAP-ului, iar dacă e indezirabilă, de ce mai trebuie păstrată (cu forța) la același nivel, și nu evitată sau răsturnată total[3].
Ne vom întoarce acum la ceea ce-l frământă mai mult pe autor: „socialismul degenerat” (unii i-ar zice „real”). Înainte însă de a purcede mai departe, o clarificare în privința titlului ar fi binevenită. Prin subiectivism, Dragomir înțelege, de fapt, eroare. Lămurirea aceasta – pe care cititorul o capătă încă din primele pagini – este luminătoare. Prin urmare autorul încearcă prezentarea sistemului socialist aplicat în România ca pe unul plin de greșeli, de erori. De ce tip de erori este vorba? De cele din „activitatea de dirijare a vieții sociale”. E o constantă a cărții aceea că autorul identifică cu perspicacitate aceste erori nereușind în același timp (deși uneori e foarte aproape) să înțeleagă că sunt sistematice, adică țin de natura socialismului însuși, și nu de proasta lui aplicare în practică.
Ordonat, autorul oferă pe coperta a treia a cărții un plan al lucrării sale. Consultându-l, devine clar faptul că preocuparea de căpătâi a lui Dragomir este aceea de a ilustra „subiectivismul conducerii societății socialiste”. Cauzele acestui subiectivism – de fapt ale erorilor – sunt două: incapacitatea conducătorilor și incorectitudinea lor; manifestările subiectivismului (erorile însele) sunt iarăși două: abuzul de putere (concretizat în dictatura personală, folosirea abuzivă a forței de stat, lichidarea democrației, centralizarea excesivă, lipsa muncii colective, cultul șefului) și formalismul (birocratismul, ședințomania, schimbarea de dragul schimbării, pălăvrăgeala, dogmatismul, extremismul, decretismul etc.); simultan cu incapacitatea și incorectitudinea conducerii, în socialismul românesc s-a dezvoltat, pe partea populației, ceea ce Dragomir numește slabul interes pentru muncă; acest slab interes este ipostaziat în alte două elemente: „slabul interes material” și „lipsa conștiinței socialiste”; iar urmările acestora ar fi: economice (slaba dezvoltare de ansamblu, productivitatea scăzută a muncii, prețul de cost ridicat, înrăutățirea calității, disproporțiile din economie) și spiritual-morale (chiulul, infracționismul (sic!) de masă, degradarea tineretului, degenerarea partidului etc.)
Să spunem câte ceva despre cele de mai sus. Întâi de toate, punerea problemelor generale ale societății pe seama „conducerii”, a incapacității și incorectitudinii ei, este eronată. Izvorăște din două iluzii: iluzia managerială (cu conducători competenți totul e posibil) și cea behavioristă (în care cad cei care consideră în general economia ca fiind o știință behavioristă și care consideră că succesul economic – prosperitatea – nu necesită atât un aranjament instituțional bun, cât comportamente adecvate din partea membrilor conducerii și ai societății în general[4]; „lucrurile nu merg bine pentru că oamenii nu fac ceea ce trebuie…”). Aceste iluzii sunt prezente și-n ziua de azi în „viziunea tehnocrată” asupra economiei: „ne trebuie tehnocrați”, „ne trebuie specialiști” etc. Ei să ne spună „cu competență” ce trebuie să facem, iar noi să ne „comportăm adecvat” făcând ce zic ei.
Modul cum Dragomir se raportează la „slabul interes pentru muncă” denotă, pe lângă iluzia comportamentalistă mai sus pomenită, o anumită familiarizare cu argumentul motivațional clasic împotriva socialismului. Acesta spune că absența proprietății private (redare succintă a programului socialist) aduce după sine absența dreptului la rezultatele muncii și strădaniei (ca muncitor, antreprenor, capitalist, proprietar de imobile sau terenuri) și deci o necorelare sistematică între efort și rezultate. Acest lucru pune în funcțiune o structură de stimulente perverse. Oamenii sunt stimulați mai degrabă să minimizeze eforturile, deoarece rezultatele de care ei se pot bucura sunt oricum decretate (arbitrar).
Autorul nu se ridică însă la înțelegerea faptului că în socialism, cu cei mai buni și mai cinstiți conducători, și cu cei mai zeloși cetățeni lucrurile merg cel puțin la fel de prost[5]. Căci toată priceperea și cinstea sunt inutile în absența oricărei posibilități de evaluare rațională a rezultatelor acțiunii, deci în absența calculului economic. Dar despre aceasta, puțin mai încolo.
Până atunci, însă, este interesant de urmărit cum consideră Dragomir că ar putea rezolva sistemul socialist problema aceasta motivațională, a „slabului interes pentru muncă”. Pus în practică „cum trebuie”, socialismul ar trebui să aducă cu sine o schimbare de conștiință (formula la modă azi ar fi „schimbare de mentalitate”). Altfel spus, să instaureze „conștiința socialistă”. Ce înseamnă asta? Că elevarea spirituală a oamenilor în socialism îi va face să considere munca însăși ca pe o plăcere. Un cititor cât de cât avizat va recunoaște aici teza marxistă a omului nou. Citind cartea va recunoaște și lipsa – în cel mai pur spirit marxist – a oricărei explicații cu privire la modul cum va avea loc această transformare. E pur și simplu decretată. Oricum, autorul constată cu regret că în România această conștiință elevată nu s-a instaurat și că sunt slabe speranțe ca acest lucru să se întâmple. Și astfel, într-un moment de luciditate, își pune problema dacă nu cumva ar fi o soluție reîntoarcerea la sistemul bazat pe proprietatea privată care, într-un mod „rudimentar”și ne-elevat, reușea totuși să creeze emulația productivă și interesul pentru muncă.
Valoarea cărții, cum spuneam rămâne una istorică, nu teoretică. Paginile suculente despre ședințomanie, decretism, schimbarea de dragul schimbării (care astăzi capătă nume mai pretențioase gen „remaniere guvernamentală” sau „reforma învățământului”) sau cultul șefului, dublate de anexe în care cititorul poate consulta, de pildă, exemple de cuvântări stereotipe la ședințele de partid sau extrase din discursurile lui Ceaușescu, reconstruiesc atmosfera cu iz de tâmpire generală specifică, până la urmă, oricărui sistem socialist.
Cel mai dens capitol al cărții este al șaselea, intitulat „Urmările subiectivismului”. Autorul le împarte în două: urmări „de ordin economic” și „de ordin spiritual-moral”. (Deși autorul, în propria sistematizare a problemelor tratate pune aceste „urmări” la capitolul „slab interes pentru muncă”, este de la sine înțeles – și chiar autorul recunoaște acest lucru – că sistemul în ansamblu le dă naștere.)
Urmările de ordin economic
Gheorghe Dragomir constată că România anilor șaptezeci prezintă o „slabă dezvoltare de ansamblu a societății, o dezvoltare sub posibilități și cu atât mai mult sub cerințele vremii și sacrificiile făcute.” Un adept al ideii că știința înseamnă măsurare s-ar putea sesiza la acest punct, protestând împotriva evaluării făcute, și solicitând cifre. I s-ar putea da câteva răspunsuri: mai întâi, e aproape imposibil de spus dacă cineva deținea cifre realiste cu privire la situația economică a României în perioada socialistă, cunoscut fiind faptul că statisticile oficiale erau în mod grosolan umflate[6]; apoi, chiar și acolo unde cifrele sunt disponibile, ele nu vorbesc de la sine ci trebuie interpretate pe baza unei teorii; și, mai important, natura socialismului face imposibilă (relativ repede după punerea sistemului în practică) evaluarea coerentă a situației (a stocului de bunuri de capital[7], de pildă), lăsându-i observatorului doar posibilitatea rudimentară de a „simți în oase” că lucrurile merg din rău în mai rău.
Primul aspect negativ pe care Dragomir îl identifică este productivitatea scăzută a muncii. Cum productivitatea efectivă a muncii nu poate fi evidențiată decât pe o piață liberă, acolo unde muncitorii primesc salariul pe care întreprinzătorii sunt dispuși în cele din urmă să-l plătească păstrând în minte necesitățile de producție dictate de cererile anticipate ale consumatorilor – și cum productivitatea muncii înseși nu poate fi izolată complet de productivitatea întregului complex de factori ce participă la producție, cunoscut fiind faptul că bunurile de capital superioare (utilaje moderne, de pildă) fac să crească randamentul muncitorilor care le folosesc – autorul nu este, de fapt, decât în măsură să observe o nepotrivire mai mult tehnologică între muncă și capital: „Observarea unor operații banale – lucru accesibil oricui – ca, de exemplu, confecționarea unei piese simple, descărcarea unui autocamion, repararea unei clădiri, săparea unei gropi, întocmirea unui act etc., descoperă cheltuieli cu mult mai mari de muncă propriu-zisă și materializată decât ar admite în producția sa un proprietar particular.” (p. 182) Sau: „Lucrurile stau prost chiar și în acele întreprinderi noi care au fost dotate cu utilaje din import sau din țară menite să asigure mecanizarea completă sau automatizarea. În aceste întreprinderi, deși numărul de lucrători este pentru noi neobișnuit de mic, el ar trebui să fie de fapt cu mult mai mic pentru a compensa cheltuiala mare de muncă trecută și a situa aceste întreprinderi la nivelul celor cu dotare similară din Apus.” (p. 182)
Apoi risipa. Zice autorul: „Este destul să privești peste gardul masiv de beton în curtea unei întreprinderi (curtea adevărată, nu cea cu ronduri de flori, lozinci, fotomontaje, gazete de perete de la intrarea principală) ca să vezi aproape întotdeauna spectacolul dezolant, arhicunoscut al materialelor și utilajelor aruncate în dezordine peste tot, expuse de ani intemperiilor, murdare, ruginite, degradate, descompletate. Adică, vraiștea socialistă.” (p. 182)
Apoi înrăutățirea generală a calității. Acest aspect este îndeobște neglijat. Ba mai mult, uneori nostalgia face recurs la amintiri cu alimente, „e drept, puține, dar sănătoase, nu ca cele de azi”. Dragomir prezintă însă o situație diferită: „Ministerul Industriei Alimentare a trecut la falsificarea nerușinată a produselor de carne și lapte. De o deosebită gravitate este poluarea alimentelor cu îngrășăminte chimice administrate în exces (îndeosebi azotoase), pesticide și antibiotice, precum și încălcarea regulilor elementare de igienă… în ferme, gospodării individuale, mijloace de transport, abatoare, fabrici, magazine, cantine, restaurante… Dacă ar fi posibilă folosirea specialiștilor străini într-un sondaj în domeniul producerii și păstrării alimentelor sunt sigur că ar rezulta lucruri de necrezut.”(p. 184) Lucrurile nu stăteau mai bine nici la alte capitole: ”Oamenii nu înțeleg de ce în anii noștri se întâmplă atât de des ca tavanul blocului nou să curgă, pereții <<să puște>> și ușile să se strângă sau roșiile să se vândă zdrobite, laptele străveziu și vinul <<botezat>>… de ce înainte un bec nu se ardea ani de zile, iar acum trebuie să se ardă după câteva luni, chibriturile dintr-o cutie se aprindeau toate, iar acum trebuie să se aprindă numai unele, pâinea era moale, crescută și gustoasă, iar acum trebuie să fie tare sau cleioasă și amară.” (p.183)
Autorul înțelege că la un anumit punct posibilitățile economiei cantitativiste sucombă și că problemele bunăstării sunt mai complicate decât par: „înrăutățirea calității a atins un asemenea grad, încât se pune întrebarea dacă nu cumva ea deja anulează (valoric) aproape întregul spor anual de producție cantitativ…În condițiile noastre nu se poate garanta că 35.000 de autocamioane fabricate într-un an sunt o producție sporită față de …30.000 fabricate într-un an precedent.” (p. 185)
La capitolul calitate, Dragomir insistă destul de mult, menționând și descriind dilemele celebrelor C.T.C.-uri, dublu subordonate – atât întreprinderilor în care activau cât și inspectoratelor de control al calității – și, ca urmare, inutile. Și asta deoarece dependența de conducerea întreprinderii în privința salariului, promovării și liniștii la locul de muncă îi stimula pe agenții de calitate să mistifice lucrurile mai degrabă-n bine. Rămâne până la urmă, cum plastic se exprimă autorul, clară și distinctă senzația unei invazii generale a rebutului.
Gheorghe Dragomir se apropie cel mai mult de gusturile austriece în materie de economie în pasajele în care vorbește despre „disproporționalitatea, adică neconcordanța, necorelarea, dezechilibrul, asincronismul dintre diversele laturi sau procese ale activității umane”(p. 186). Austriecii numesc acest fenomen, care devine regula în socialism, „necoordonare” sau „lipsă de coerență” a structurii producției. Adică – în ultimă instanță – imposibilitatea satisfacerii, prin structura susținută a producției, a celor mai urgente nevoi ale consumatorilor (unde „cele mai urgente nevoi” sunt cele manifestate prin cerere solvabilă sau disponibilitate de cumpărare, voluntară, la piață). Această disproporționalitate este vizibilă la nivelul întregii structuri a producției, luând forma unor discrepanțe între producția diverselor subcomponente și bunuri intermediare: prea multe pneuri pentru mașinile produse, de pildă, sau prea multe drumuri; prea multe piulițe, în comparație cu necesarul pentru șuruburile fabricate etc.
Astfel, „la noi, disproporțiile pot dăinui ani și decenii până a fi percepute și examinate de către cei de sus”, ba chiar „disproporționalitatea este o stare cronică.” „Este suficient să trăiești o lună-două viața unei întreprinderi românești, în producție, nu în birou, ca să rămâi uluit, cu senzația clară că nu în capitalism, ci la noi domnește anarhia și haosul în producție.”(p. 186)
Autorul tratează „disproporționalitățile” pe categorii. O primă disproporție observată este cea dintre acumulare și consum. „Prin acumulare – precizează Dragomir – înțeleg aici cheltuielile exclusiv pentru lărgirea producției iar prin consum, cheltuielile pentru nevoile de consum, plus cele pentru construcțiile social culturale. Dincolo de prejudecata materialistă din terminologia propusă, rămâne o înțelegere corectă a problemei: „În România s-a ajuns a se aloca pentru așa-zisul fond de dezvoltare (adică acumulare) 34% din venitul național! Probabil, cea mai ridicată cotă din lume…” care „obligă pe oameni în timp de pace la sacrificii admisibile numai în timpuri grele, de stare excepțională, de război.” „Ducem mare lipsă de alimente, asistență medicală, săli de școală. În schimb construim an de an numeroase obiective industriale și suntem ferm hotărâți să construim și în viitor tot așa. Nu avem destulă carne, unt, ouă, legume, cartofi, fructe, ulei zahăr. În schimb exportăm cantități mari din aceste produse, pentru a cumpăra utilaje și licențe…Se pune întrebarea: de ce să sacrificăm o generație în folosul alteia? Sau ce rost are să subnutrim copiii de astăzi pentru a satisface copiii din 2000 cu tot ceea ce își vor dori ei?” (p. 187) Dragomir înțelege însă dimensiunea dezastrului și faptul că perspectiva prosperității viitoare este și ea falsă. Prin urmare sacrificii făcute de pomană, asta oferă sistemul socialist.
Firul roșu al pasajelor despre „disproporționalitate” îl reprezintă, în ultimă instanță ideea investițiilor eronate. „Facem investiții de dragul investițiilor”. „Construim încă o hală nouă, deși toată lumea din fabrică vede că este mai urgentă și mai necesară o magazie pentru adăpostirea produselor gata făcute ce se degradează de intemperii în curte sau un bloc de locuințe pentru atragerea și statornicirea de lucrători mai calificați și mai serioși. Cumpărăm din străinătate încă un număr de mașini-unelte pentru o uzină, deși muncitorii ei spun că ar fi mai de trebuință importul unor materiale speciale care, lipsind în țară, fac ca utilajele existente să fie incomplet utilizate. Construim impunătoare complexe zootehnice, dar acordăm fonduri minime pentru producerea și păstrarea furajelor, din care cauză nici măcar animalele din crescătoriile existente nu au ce mânca… Acumularea, industrializarea, producția, la noi sunt un scop în sine, nu un mijloc pentru a-l îndestula pe om.”(p. 188-189)
Dragomir prezintă apoi prejudecata în favoarea industriei (și în dauna agriculturii) a establishment-ului socialist-comunist. El o pune pe seama faptului că dintre toate ramurile, agricultura „rămâne cea mai puțin capabilă de lucruri spectaculoase, atât de iubite de potentații comuniști.” Această prejudecată avea drept consecințe penuria de alimente precum și depopularea satelor, prin exodul forței de muncă înspre orașe.
În aceste pasaje despre disproporționalitățile din economie și viața socială în general, Dragomir este at his best. El mai observă și discrepanța producție–consum, care nu poate fi tratată separat de cea dintre acumulare și consum. Și discută ideea în două sensuri: producție insuficientă în anumite sectoare (alimente sau bunuri de larg consum) și producție de dragul producției în altele (exporturile[8], de a căror „fetișizare” chiar vorbește). „Deficitul cronic de mărfuri strict necesare și, paralel, surplusul de mărfuri pe care nu le cere nimeni sunt un paradox, dar lege a societății noastre”. (p. 192) Un amănunt interesant la acest punct sunt considerațiile despre ferestrele spre „miracolul românesc”. Astfel, în capitală și în câteva mari orașe, în care era cunoscut faptul că sunt mai mulți străini, aprovizionarea se făcea mai bine din rațiuni de prestigiu, dar pe seama majorității celorlalte localități urbane și a celor rurale, unde situația era „deplorabilă, de-a dreptul explozivă”.
Ar mai fi multe de spus: ideea sistemului de repartiții, care este iarăși considerat un element de veritabilă securitate socială al regimului socialist, nu dă seama de permanenta fluctuație, mișcare a forței de muncă dintr-o întreprindere în alta, dintr-un sector în altul. De asemenea, poluarea mediului înconjurător nu este asimilată sistemului socialist aproape niciodată, fiind mai degrabă considerată o externalitate a pieței, deci eșec al capitalismului. Parcurgând rândurile cărții lui Dragomir, se vede că lucrurile stau altfel.
Problema calculului economic
Toate cele mai sus evidențiate prin prisma lui Gheorghe Dragomir nu sunt altceva decât ilustrări ale faptului că, așa cum bine spunea Mises, socialismul înseamnă alungarea raționalității din economie. Credem însă, că la acest punct este necesară o reluare a argumentului misesian, pentru a suplini ceea ce îi lipsește autorului român, și anume teoria coerentă a cauzei principale a marasmului socialist: imposibilitatea calculului economic[9].
După Menger și Mises știm că două sunt posibilitățile ce-i stau la îndemână omului în călăuzirea acțiunii: aprecierea subiectivă simplă (descrisă de teoria valorii) și aprecierea subiectivă calculată sau aprecierea bazată pe calculul economic în termeni monetari (descrisă de teoria calculului economic). Adică omul alege un curs al acțiunii mai degrabă decât altul, din două motive: sau pentru că apreciază alegerea ca de la sine înțeleasă și evidentă prin prisma propriilor preferințe (citește o carte mai degrabă decât să meargă la un film pentru că asta preferă); sau pentru că alternativa aleasă e (sau, mai corect, este anticipată a fi) mai profitabilă în termeni monetari. Nu există o a treia cale.
În condițiile unei economii rudimentare, aprecierea subiectivă simplă este suficientă pentru coerența activității economice, fiind implicată pur și simplu de existența indivizilor, de natura lor umană. Într-o economie complexă, însă, în care există mii și mii de stadii de producție și de bunuri, atât de consum cât și de capital, calculul în termeni monetari este indispensabil. De fapt economia complexă nici nu ar fi fost posibilă fără monedă[12] și calcul. Nu ar fi apărut.
Toate discuțiile cu privire la viabilitatea socialismului ca orânduire s-au purtat cu referire la economia complexă. Asta și pentru că atunci când socialiștii și-au cristalizat ideile, lumea în care trăiau se sprijinea deja pe o economie complexă a cărei perpetuare, ba chiar dezvoltare, era de la sine înțeleasă. Într-o astfel de economie, structura multistadială a producției nu poate fi menținută decât de către o elită antreprenorială având la îndemână posibilitatea de a calcula profituri și pierderi în termeni monetari. Deși posibilitatea aprecierii subiective simple rămâne și-n economia complexă, acest lucru este oarecum secundar, și vizează situații în care omul este pus în situația de a opta între un anumit profit monetar și satisfacerea unei nevoi percepută ca benefică prin sine[11] (de ex. sprijinirea prin donații bănești a unui cămin de bătrâni, sau angajarea pe un salariu mai mic într-o branșă în care munca este mai atractivă, mai plăcută). Posibilitatea de a opta rațional între proiecte de investiții care în sine nu pot fi apreciate direct ca valoroase decât prin judecăți pe care Dragomir le-ar numi „simpliste” (iar Mises, încercări ale norocului – gambling), dispare. Iar într-o economie complexă aceasta e regula. La îndemâna întreprinzătorului stă calcului economic (al profiturilor și pierderilor) în termeni monetari, sau, practic, nu stă nimic[12].
Întorcându-ne acum la programul propus de socialiști, trebuie să vedem consecințele pe care acesta le are asupra unei economii complexe. Ce propun socialiștii? În mare, un singur lucru: abolirea proprietății private asupra mijloacelor de producție (celebra naționalizare). Dacă dispare această proprietate asupra factorilor de producție, dispar și schimburile la piață între proprietari de factori de producție. (Cum am pornit discuția focalizându-ne asupra economiei complexe, trebuie să precizăm neapărat că ideea de economie complexă presupune automat existența și utilizarea pe scară largă a monedei. Moneda și economia complexă sunt de neconceput una fără cealaltă.) Absența schimburilor de factori de producție este în același timp absență a schimburilor de factori de producție contra monedă. Absența acestor ultime schimburi înseamnă absența unor rate de schimb între factori de producție și monedă, care nu sunt altceva decât prețuri monetare ale factorilor de producție.
Am bătut astfel o cale poate prea ocolită pentru a lămuri trăsătura fundamentală a sistemului socialist: absența prețurilor monetare pentru mijloacele de producție. Aceasta are drept consecință imediată imposibilitatea determinării costurilor de producție. La rândul ei, imposibilitatea determinării costurilor de producție înseamnă imposibilitatea determinării profiturilor sau pierderilor, atât istoric înregistrate, cât și anticipate[13]. Chiar dacă încasările pot avea o expresie monetară, scăzând dintr-o sumă de bani chestiuni neinteligibile, obținem chestiuni neinteligibile.
Trăsătura de bază a socialismului devine astfel manifestă: imposibilitatea calculului economic, sau imposibilitatea selectării celor mai rentabile proiecte de investiții, și deci selecționarea acestora (căci un dictator socialist sau un comitet de planificare nu pot să nu facă nimic, deci să nu aleagă proiecte de investiții) realmente la întâmplare.
Dragomir nu este cu totul neavizat în problematica aceasta a calculului economic. Ar fi însă prezumțioasă orice pretenție de prezență a unui spirit misesian pe plaiuri mioritice. Iată, totuși, ce spune: „Capitalistul, patronul, proprietarul privat în general se află sub imperiul pieții, concurenței, fiind în permanență animat de gândul profitului, al îmbogățirii, și urmărit de spectrul deficitului, al sărăcirii. El simte în finanțele sale, vrând-nevrând, orice greșeală, iar un șir de greșeli sau numai una mai mare îl pot duce la mari necazuri, chiar la ruină (falimentul fiind un fenomen cotidian)”.(p. 12)
În loc de încheiere
Contribuții precum cea a lui Gheorghe Dragomir la elucidarea problemelor sistemului socialist sunt rare, mai ales în România. Asta, din păcate, poate și pentru că în general contribuțiile la elucidarea problemelor economice fundamentale sunt rare la noi. Aș mai fi putut umple, repovestind și comentând ideile lui Dragomir, multe alte pagini: despre natura statului, despre „orașele închise”, despre problema țigănească, cultul personalității, „planomanie”, megalomania anumitor proiecte de investiții, chiaburi, politică externă etc. Dar și așa, rândurile de față au devenit prea numeroase. Și, în loc de încheiere, pare mai potrivită o invitație la lectură.
[1] După cum el însuși o spune, autorul a încercat să scoată materialul peste graniță dar nereușind, a renunțat la publicare până după 1989. Cartea a apărut mai târziu, peste Prut, în Republica Moldova. Informațiile cu privire la autor sunt extrem de puține. În afara celor menționate în carte, practic nu a mai fost de găsit nimic.
[2] Dragomir, Gheorghe – Socialism, subiectivism – însemnări sub regimul ceaușist ale unui fermier, Editura Uniunii Scriitorilor, Chișinău, 1993 (?), pag. 5.
[3] Pentru o discuție asupra sindicalismului vezi Ludwig von Mises, Human Action, Contemporary Books Inc., Chicago, 1966, mai ales capitolul XXXIII, „Syndicalism and Corporativism”, p. 812 și urm. Pe internet, capitolul poate fi consultat la http://www.mises.org/humanaction/chap33sec1.asp.
[4] Nu vreau să spun prin cele afirmate aici că succesul sau eroarea sunt în mod necesar determinate instituțional. Deoarece până și un sistem socialist ar putea – întâmplător – cădea pe soluția investițională corectă. Iar în capitalism, având la îndemână posibilitatea calculului în termeni monetari, un antreprenor (sau chiar mai mulți), pot greși în deciziile investiționale. În sfera argumentației însă, cred că putem spune, fără a greși, că dacă prosperitatea depinde de ceva, atunci depinde mai degrabă de instituții decât de comportament. A se vedea și nota 11, de mai jos.
[5] Plusez, și spun “cel puțin la fel de prost” deoarece, când, într-un sistem socialist, există “șarlatani” – indivizi care nu se comportă cum trebuie după principiile sistemului – pot apărea piața neagră sau neîndeplinirea cu zel a anumitor măsuri aberante, lucruri care mai pot cârpi pe ici pe colo dezastrul general.
[6] Ilustrativ în acest sens este exemplul producției de oțel în URSS dat de Alain Besançon în Anatomia unui spectru: economia politică a socialismului real, Editura Humanitas, București, 1992. Cum spune Dragomir însuși, „datele oficiale servesc intereselor conducătorilor, adică mușamalizării, nu dezvăluirii adevărului.”
[7] Când spun „evaluarea coerentă a stocului de bunuri de capital” mă gândesc la expresia monetară a acestui stoc, care, pe o piață liberă, este relevantă pentru întreprinzătorul proprietar (al respectivului stoc). Dictatorul socialist, sau comitetul de planificare, este pus în situația de a se comporta ca un întreprinzător (la nivelul unei țări) atunci când ia decizii investiționale. Dar nu are nici o modalitate de a evalua resursele ce îi stau la îndemână. Prin cele de mai sus nu vreau să spun că în capitalism există vreo modalitate miraculoasă de a evalua stocul de capital al unei țări printr-o agregare de același tip cu PIB-ul, de pildă. Dar în măsura în care un investitor ar dori (prin absurd) să cumpere toate bunurile de capital de pe teritoriul unei țări (sau chiar ar face-o), pentru el există o valoare relevantă a stocului de capital al țării respective.
[8] Exporturile sunt de multe ori trecute la punctele bune ale perioadei socialiste. Dragomir ne lămurește însă cum stăteau lucrurile: „Nu contează cât se cheltuiește, numai <<producție la export>> să iasă… Dacă mai adăugăm deficiențele din prospectarea pieții (sic!), adaptarea conjuncturală, încheierea tranzacțiilor, organizarea rețelei exterioare (de comerț propriu-zis, tehnico-economică, de service), deficiențe cauzate de incompetență, indolență și corupție, atunci obținem o imagine și mai neplăcută a eficienței noastre pe piața mondială. Să nu uităm, de asemenea, că vindem din ce în ce mai ieftin, dar cumpărăm din ce în ce mai scump. Oferta la prețuri net inferioare celor obișnuite, de fapt, la prețuri de dumping – iată, în general, secretul <<competitivității>> noastre!”(p. 196)
[9] Pentru problema calculului economic vezi, printre altele: Ludwig von Mises, Human Action, Contemporary Books Inc., Chicago, 1966, cap. XXV și XXVI; Mises, Calculul economic în societatea socialistă, la http://www.misesromania.org/articole/mises/mises_romana/20calc.htm; Murray Rothbard, The End of Socialism and the Calculation Debate Revisited, la http://www.qjae.org/journals/rae/pdf/R52_3.pdf; Guido Hülsmann, Knowledge, Judgment and the Use of Property, la http://www.mises.org/journals/rae/pdf/rae12_1_2.pdf și Mises and His School, la http://www.mises.org/fullarticle.asp?control=1291&month=59.
[12] Când spun monedă, am în vedere o monedă marfă (de pildă aurul), selectată de piață. Despre problemele teoretice și istorice pe care le ridică moneda vezi Rothbard, Ce le-a făcut statul banilor noștri?, la http://www.misesromania.org/carti/whgd.htm.
[11] Sau, firește, în acțiunile din afara sferei monetare.
[12] Sau stă „bafta”, cu completarea că este ea însăși de neevaluat în socialism, tot datorită imposibilității calculului în termeni monetari. Prin urmare drama socialismului este aceea de a i se refuza nu numai succesul în majoritatea covârșitoare a cazurilor, ci și posibilitatea perceperii acestui succes atunci când, în cazuri limită, apare. Această situație limită a sistemului socialist – imposibilitatea obținerii calculate, rațional premeditate a succesului (sau, altfel spus, a soluției investiționale corecte), dublată de imposibilitatea evidențierii succesului chiar și atunci când acesta apare întâmplător – face ca, în sfera argumentației și în limitele puterii rațiunii omenești de a înțelege lumea, instituția proprietății private să fie necesară (nu și suficientă), pentru succes.
Am rămas dator cu un argument împotriva a ceea ce am numit „iluzia managerială”, sau „tehnocrată”. În lumina discuției cu privire la calculul economic de mai sus, devine clar faptul că a discuta de management, de gestiune, înainte de a discuta de contextul instituțional în care această problemă se pune, înseamnă a așeza carul înaintea boilor. Problema managerială are sens abia după, și dacă, problema instituțională (în speță, a proprietății – și o dată cu ea a calculului, unealtă indispensabilă a gestiunii) a fost rezolvată. A discuta probleme manageriale independent de proprietate este în cel mai bun caz un nonses. Iar în cel mai rău, o șarlatanie.
[13] Imposibilitatea anticipării costurilor și, implicit, a profiturilor sau pierderilor, are – printre altele – menirea de a paraliza, practic, acțiunea rațională în contextul unei economii complexe.
*© 2004 Institutul Ludwig von Mises – România.
