Cristian Pătrășconiu în dialog cu Dan Cristian Comănescu
CP: Parafrazând titlul unei, pentru noi anonime, pentru alții, ilustre cărți scrise de Ludwig von Mises („Ce le-a făcut Statul banilor noștri”), v-aș întreba: ce le-ar face un libertarianism pus în practică banilor noștri?
DCC: I-ar lăsa în seama procesului de selecție firească al ordinii proprietății private, evident. În cartea de care pomeniți Murray Rothbard (nu Mises însuși, ci eminentul său discipol!) arată cum anume acest proces generează o monedă-marfă sănătoasă globală (istoric moneda-aur), care nu poate fi dislocată decât printr-o serie cumulativă de încălcări neîntrerupte ale dreptului la proprietate privată (monopolizarea coercitivă a baterii de monedă, degradarea conținutului monedei-aur și redefinirea ei ca o simplă denominație, în loc de o greutate specifică de metal prețios, impunerea legilor de tip „legal tender”, care silesc acceptarea în tranzacții a monedei „oficiale”, legiferarea sistemelor bancare cu rezerve fracționare, ce implică o confuzie deliberată între depozite și împrumuturi, cartelizarea sistemului bancar sub auspiciile statului, retragerea monedei-marfă – a aurului – din circulație și renegarea formală de către alianța etatist-bancară a obligațiilor sale contractuale – de acoperire 100% a depozitelor și rambursare la cerere a certificatelor de depozit, pentru a le menționa pe cele mai importante.)
Pentru deblocarea procesului de selecție a monedei sănătoase ar fi suficiente 2 condiții:
1) liberalizarea alegerii mijloacelor de schimb, adică eliminarea agresiunii prin legi de tip „legal tender” (care silesc acceptarea în tranzacții a hârtiei emise și manipulate „oficial”, din afara pieței, de diverse „guverne”); și
2) eliminarea agresiunii asupra proprietății prin legi împotriva naturii, care întrețin iluzia dublei disponibilități simultane asupra aceleiași proprietăți, permițând exploatarea prin expansiunea creditelor și inducând recurent sincope economice și bancare. Aceasta presupune (re)introducerea, în drept, a distincției naturale între depozite si credite și a necesității acoperirii 100% pentru primele.
S-ar putea adăuga și 3) privatizarea aurului confiscat de stat, prin acoperirea cu el a biletelor de bancă și a depozitelor la vedere existente (printr-un mecanism descris de Rothbard, în articolul online The Solution.)
Totuși, chiar dacă aurul lipsește sau nu poate fi imediat privatizat, însănătoșirea monetară poate începe numaidecât, dacă se respectă condițiile 1 și 2 de mai sus. Piața va (re)selecta mijloacele optimale de schimb (deși pornirea de la actuala monedă discreționară conține un element artificial, un altul fiind eventuala meneținere a sistemului de agresiune bancar-monetară în alte țări, care împiedică, cel puțin temporar, revenirea imediată la o adevărată integrare economică internațională, sub auspiciile unui renăscut etalon aur internațional). Pe scurt, este necesară doar abrogarea unor forme de agresiune legislativă, în principiu realizabilă de azi pe mâine, dar în practică blocată de enorme interese politico-financiare (asupra acestui punct se poate consulta online articolul profesorului Hoppe, Banking, Nation States & International Politics, în traducere, Activitatea bancara, statele-na?iune si politica interna?ionala).
CP: Putem considera liberalismul ca pe o referință absolută? Cu alte cuvinte: există în amplul discurs care este liberalismul argumente care nu sunt impecabil închegate?
DCC: Sunt două întrebări distincte. La prima răspunsul este negativ, pentru că libertatea nu-și dă singură conținut, sens, justă măsură în tot ceea ce întreprinde. Ea are vocația de a fi un mijloc, iar referința absolută e scopul ultim, care nu se deduce din ea. Aș spune, totuși, că forța constrângătoare a argumentației liberale (sau libertariene, dacă preferați), pe diverse paliere epistemologice, ar fi suficient de mare pentru a-i asigura statutul de referință absolută, dacă un asemenea calificativ ar putea fi revendicat numai pe bază de argumente. Aceasta cu toate că la a doua întrebare răspunsul este afirmativ – pentru că liberalismul nu este o teorie moartă, ci una în permanentă expansiune, cu regiuni care se rafinează și/sau dezvoltă (de pildă chiar teorema sus-menționată, „a progresiei”, explicația praxeologico-istorică a evoluției și devoluției monetare, a fost recent apărată, rafinată și generalizată de discipolii lui Rothbard.) Altfel spus, cred că în sfera argumentației despre drept și economie putem considera liberalismul ca pe o referință absolută, o condiție de posibilitate a armoniei sociale exterioare. Numai că armonia exterioară mi se pare că nu înseamnă nimic și nu se autoalimentează, în cele din urmă, dacă nu este prețuită mai ales pentru că poate da expresie maximală, prin cuvânt și faptă, unei armonii interoare, unei libertăți interioare, a cărei referință absolută este Hristos.
CP: Care este din punctul dumneavoastră de vedere explicația pentru faptul că, în „practică”, liberalismul pare să fie mai puțin tentant decât în „teorie”? De ce „poezia” discursului liberal pălește în fața „prozei” practicii liberale?
DCC: Fiindcă poezia liberalismului este de o anumită factură „înapoiată”, să zicem mai degrabă pre-romantică. Are de a face cu o minimă detașare „aristocratică”, o minimă lepădare se sine, pe când democrația matură, de care avem parte, n-are de-a face decât cu cel mai prozaic hedonism, afin politic cu diverse forme de agresiune instituționalizată (unele cu pretenții de autentic liberalism!). Cineva sugera la un moment dat că gândirea misesiană ține mai mult de secolul al XVIII-lea, prin urmare de mentalitatea dinaintea revoltei romantice și hedoniste împotriva rațiunii. Fie că o recunosc explicit sau nu, pe Ludwig von Mises și discipolii săi îi caracterizează bine un cuvânt al lui William Hazlitt: Iubirea de libertate e iubire de aproape; iubirea de putere e iubire de sine.
Mises, cu o anumită generozitate, punea eșecurile liberalismului mai ales pe pe seama erorii intelectuale și a ignoranței. Mai cinici, economiștii recenți care merită atenție subliniază dinamica perversă a intereselor particulare, care tind, „natural”, pe de o parte să considere prea costisitoare informația despre legile firești ale armoniei sociale și, pe de alta, să se angajeze în comerț nelimitat de privilegii cu statul, dezvoltându-l ca pe un putinei redistributiv insațiabil, un sistem până la urmă imposibil de stăvilit, de exploatare și anihilare mutuală. Ambele explicații au merite incontestabile, însă ambele tind să „demonstreze prea mult”, în sensul că fac greu de înțeles cum au fost, totuși, posibile vremuri și peisaje remarcabil de liberale.
Cred că răspunsul trimite la împrejurarea că, pentru iubirea minimală de aproape, etica proprietății private se impune aproape natural, virtutea și comuniunea fiind chemate să se nască din non-conflict interpersonal și libertate de agresiunea fizică. Nu este necesară nici măcar conștientizarea deplină a armoniilor economice care se nasc de aici, acestea se adaugă căutătorilor virtuții ca un bonus, „pe deasupra”. Atunci se poate gusta „poezia” liberală. În schimb iubirea nelimitată de sine maimuțărește virtutea cu mijloacele puterii, nelăsând altora decât atâta libertate cât o silesc împrejurările, sau cât poate înțelege că o cere chiar îngustimea propriilor aspirații. Cu timpul se șterge deosebirea între virtute și putere – și „virtutea puterii” devine lege. Acesta este „proza” practicii „liberale”, universalizată în „democrația liberală”.
CP: Din nou, din punctul dumneavoastră de vedere: ce ar trebui altoit pe „filosofia liberală” pentru ca noul aliaj (sau noul produs) să ofere o perspectivă mai ușor de acceptat?
DCC: În prelungirea celor spuse, liberalismul poate fi văzut ca un fel de corolar secularizat (și prin urmare incapabil, până acum, de a se reproduce) al creștinătății. Cu o minimă lepădare de sine de dragul binelui, frumosului și adevărului (înrădăcinate, până la urmă, în Hristos, chiar dacă lucrul ăsta a trecut, de la o vreme, neobservat) interesele, eroarea și ignoranța nu o mai iau atât de ușor înaintea intuițiilor și argumentelor sănătoase, sau a dispozițiilor cu adevărat comunitare. În favoarea virtuții și corolariilor sale economice ieșite din libertate intervin acum principii de genul „faceți acestea si celelalte se vor adăuga vouă.”
Urmează că pentru a deveni acceptabil liberalismul trebuie să (re)intre în Biserică. Afară se ofilește și numai acolo este viață. Aș trimite la remarcabilul eseu online despre nihilism al lui Eugene (ulterior Pr. Seraphim) Rose. Se vede acolo de ce liberalismul secularizat duce direct la nihilism, sterilitate și relativism schizoid, ca de altfel orice lucru bun secularizat. Dar se întrevede și posibilitatea readucerii pledoariei pentru libertate, ca teren de cultură al virtuții, al dispozițiilor autentic comunitare, în ultimă instanță ca sferă de manifestare deplină a harului, în Biserică.
Nu știu dacă liberalismul acceptabil ar fi și acceptat, nici măcar în numele împodobirii casei lui Dumnezeu. Însă așa cum creștinătatea s-a putut distanța de sclavagismul clasic, despre care Antichitatea acreditase mitul că ține de natura lucrurilor și lumea s-ar prăbuși fără el, cred că are chemarea să repudieze moral și restul formelor de agresiune instituționalizată. (Evident, consider că programul lui Rothbard, de fuziune a liberalismului cu o perspectiva naturalistă asupra dreptului natural si cu conservatorismul cultural, e cu totul insuficient, dar asta ar fi o altă discuție. Semnificative mi se par căutările lui în direcția Romano-Catolicismului, deși nu știu în ce măsură puteau duce la depășirea mirajului naturalist.)
CP: Se poate cumva vorbi vreodată în istoria modernă a României despre un exces de liberalism?
DCC: Liberalismul înseamnă non-conflict și posibilitatea dialogului soldat cu înțelegeri bilaterale, pe temeiul respectului mutual al persoanei, în exprimările ei concrete: corpul și proprietatea. Libertatea de agresiunea fizică instituționalizată induce apoi, direct proporțional, coordonarea economică, după cum a demonstrat pe larg Școala „austriacă” și după cum ilustrează istoria economică a întregului mapamond. (O mare parte din măsurătorile și rezultatele empirice relevante pentru ultimele zeci de ani sunt publicate online de un grup de cercetători conduși de profesorul James Gwartney, la freetheworld.com. Este remarcabil nivelul de libertate economică persistent scăzut al țării noastre, conform indicatorului global, suficient de complex, construit de acești autori. Astfel, România ultimelor zeci de ani, inclusiv cea „post-comunistă”, se situează neabătut în lumea a treia, din punctul de vedere al libertății economice globale acordate inițiativei private, de către stat.) Prin urmare un „exces de liberalism” este un oximoron, ceva de felul unui „exces de firesc”.
Însă Mises scria încă din 1927 că nici o adiere de liberalism nu trecuse la răsărit de porțile Vienei. Nu am făcut cercetări amănunțite, dar răsunetul scrierilor unor pseudo-economiști interbelici, ancorați conceptual în epoca premarginalistă, ricardiană și marxistă, coroborat cu diverse publicații mai recente despre „modernizarea” României, mă fac să cred că în cazul României nici măcar programul liberalismului clasic, istoric, nu a fost vreodată înțeles sau încercat. Am în vedere așa-numitul laissez faire: limitarea, pe cât este cu putință, a puterii statului la recunoașterea proprietății private dobândite prin mijloace pașnice, protecția și garantarea liberei ei tranzactibilități. Mă tem că noi am avut doar exploatare monetară și industrializare forțată politic, complicitate politico-financiaro-afaceristă, ceea ce se cheamă fascism economic, poate nu întotdeauna pe scară mare (fiindcă statul n-a putut sa crească brusc la proporțiile comuniste și „post-comuniste”), dar atât.
În treacăt fie spus, fiindcă s-a vorbit mult de burghezie, Mises și Rothbard au arătat că burghezia nu are nimic inerent liberal, că afaceriștii urmăresc în general interese monopoliste și corporatiste, care-i recomandă ca parteneri ideali ai politicienilor, de care au nevoie pentru eliminarea rivalilor actuali și – mai ales – potențiali, sub pretexte ca „protecția consumatorilor” și cărora le pot oferi, în schimb, finanțarea campaniilor permanente de propagandă. Marii beneficiari economici ai libertății sunt săracii, ale căror salarii reale cresc odată cu investițiile de capital privat (autohton și străin) în economia liberă și care nu mai sunt împiedicați să depășească rapid pragul mizeriei, prin acceptarea de slujbe inițial modeste, rivalizarea, încă din copilărie, cu mâna de lucru mai pretențioasă deja existentă, iar apoi să surclaseze și să elimine de multe ori din afaceri firme consacrate, dar neprotejate politic.
CP: Pentru cine nu știe, una din direcțiile implicării dumneavoastră în dezbaterea publică din România este aceea, vorbind în termeni economici, de a asigura „promovarea” operei ilustrului economist, filosof și întemeietor de școală („austrică”), Ludwig von Mises. Dacă ați fi la televizor, în prime-time și vi s-ar spune că aveți trei minute ca să vorbiți despre von Mises, despre ce ați alege să vorbiți? Trei minute, la televizor, nu înseamnă, în mod normal, mai mult de zece fraze…Sau, dacă nu vă place la televiziune, să ne imaginăm că sunteți în fața unui microfon de la radio. Deși, la televiziune ați avea, teoretic, o audiență mai mare…
DCC: Audiență mare cu prețul imersiei într-un ocean de minciună și trivialitate… Mesajul principal probabil că ar fi: nu-l căutați pe Mises la televizor, mai mult decât căutați demonstrații pentru teoreme de matematică sau pe Sfinții Părinți ai Bisericii. Dacă doriți să ajungeți la Mises și dincolo de el începeți prin a renunța la televizor. Iar la radio ascultați numai când „se dă” Haydn și, după ce v-ați pătruns de muzica lui, lucruri similare. Asta este apropierea maximă de sunetul misesian la care puteți ajunge pe calea audio-vizualului de larg consum.(*)
CP: Dacă vi s-ar mai da apoi încă trei minute, ca să vorbiți despre ce NU trebuie cu nici un chip înțeles din liberalism, care ar fi ideile, pre-judecățile, locurile comune nefaste asupra cărora v-ați opri?
DCC: Tentația este mare. Aș putea să arunc ideea că burghezia capitalistă nu este inerent liberală, ci mai curând dimpotrivă. Sau că individualismul metodologic este întru totul compatibil cu dispozițiile comunitare și nu are nimic necesar de a face cu individualismul normativ, ca regulă atomizantă de viață. Sau că integrarea economică și monetară sunt liberale și se realizează „spontan” în cadrul ordinii proprietății private, dar cea politică nu, ba cele două sunt, de fapt, incompatibile. Că liberalismul este mai aproape de monarhie decât de democrație, deși până la urmă orice stat este greu de „taina fărădelegii”, în vreme ce liberalismul se cere după taina comuniunii. Că Statele Unite au părăsit definitiv liberalismul clasic începând cu Lincoln, care a purtat un război în primul rând economic cu Sudul, impunând cauza protecționismului corporatist și a imperialismului exterminator, împotriva republicanismului liberal al fondatorilor – care limita puterea centrală prin drepturi de secesiune – și a filosofiei (atât de dragi lui N. Steinhardt) croite după adagiul „there’s always time for good manners”– după cum bine au înțeles Lordul Acton, marele istoric liberal contemporan evenimentelor și Lysander Spooner, marele jurist libertarian și (evident) aboliționist al epocii. Că etatizarea învățământului, monedei și a jurisprudenței, deficitele bugetare, protecționismul, centralizarea politică și provocarea sau exploatarea belicoasă a crizelor sunt printre principalele semne seculare ale anti-liberalismului. Că statul este inerent socialist, partea socialistă a oricărei societăți contemporane. Că liberalismul și socialismul sunt ca două butoaie: unul cu vin bun, altul cu spurcăciune. Dacă pui o linguriță din primul în al doilea nu se schimbă nimic; dacă pui una în sens invers se schimbă totul. Însă probabil că m-aș limita, din nou, la tema „nu căutați liberalismul în audiovizual”, decât, poate, în muzica de o anumită factură (și, apoi, în rarisimele producții pătrunse pe undeva de spiritul ei, dar asta cere maximă precauție.)
CP: Numărul textelor de pe site-ul Institutului Ludwig von Mises – România (www.misesromania.org) crește. Unde v-ați dori să ajungeți peste, să zicem, 10 ani?
DCC: În primul rând, la statutul de membru onorific și predarea ștafetei decizionale către colegii mei misesieni cu frică de Dumnezeu mai tineri. Însă între timp m-aș bucura să putem încheia publicarea și introducerea în circuitul cultural autohton, sper încă din actuala „legislatură”, a reperelor absolut indispensabile din operele unor Mises, Rothbard sau Hoppe; ceea ce necesită mult efort, fiind vorba de traduceri dificile și prea puțin afine cu duhul vremii acesteia pentru a se bucura de sprijinul pe care-l merită. Există și ideea unor seminarii și cursuri via internet, la distanță, în vederea studiului sistematic al lucrărilor de referință mai complexe, pe măsură ce le vom publica integral; sperăm ca ar atrage în special numărul crescând de prieteni care ne scriu din provincie și străinătate. Undeva, cândva, asemenea demersuri s-ar putea integra într-o școală cu un program formativ complet, mai „rotund” decât al instituțiilor private (în general americane) care au adoptat până în prezent metoda dezbaterii în seminarii „socratice” a marilor cărți ale Occidentului. În plus, plănuim două colecții de publicații originale de o anumită ținută „austriacă”, unele adresate unui public mai larg, altele ceva mai academice.
CP: Și, complementar întrebării precedente: sunteți mulțumit de iradierea textelor care au fost publicate pe site-ul mai sus menționat?
DCC: Cred că au ajuns la mulți dintre cititorii potențial interesați. Dar, câtă vreme internetul nu este încă foarte răspândit la noi, poate nu încă la cei mai mulți, încercăm să publicăm o selecție de titluri importante și în format de carte tradiționala. Cred că sunt încă multe regiuni de accesat aproape numai pe această cale – și că satisfacția consumatorilor și a noastră va fi substanțial sporită.
Interviu realizat de Cristian Pătrășconiu
(*) Notă: Iată o schiță biografică a lui Ludwig von Mises, pentru cititorii noștri:
Ludwig Heinrich Edler von Mises (Lemberg, 1881 – New York, 1973) este, probabil, până în prezent, cel mai mare economist din toate vremurile. Corifeul Școlii “austriece” de economie în secolul XX, spiritul rector al iubitorilor de rigoare și discernamânt epistemologic în sfera științelor acțiunii umane, autorul celei mai redutabile pledoarii bazate numai pe logica mijloace-scopuri pentru sistemul laissez-faire, el este și inspiratorul întregului etos libertarian contemporan de sorginte clasic liberală. S-a format sub influența scrierilor lui Carl Menger, fondatorul Școlii austriece, pe care l-a și cunoscut personal – și a studiat sub îndrumarea lui Eugen von Böhm-Bawerk, cel mai distins discipol al lui Menger. A obținut doctoratul de la Universitatea din Viena, în 1906. A condus seminarii private devenite legendare, la Viena (1920-1934) și New York (1948-1969), care au permis supraviețuirea și înflorirea paradigmei științifice “austriece”, prin influența pe care au avut-o asupra unor filosofi și economiști de talia lui F. A. Hayek și, mai ales, M. N. Rothbard. A predat la Universitatea din Viena, acceptând o poziție prestigioasă dar neremunerată, iar în calitate de consilier economic pe lângă Camera austriacă de comerț a reușit să-l convingă pe socialistul Otto Bauer să renunțe la un plan de lovitură de stat bolșevică după Primul Război Mondial și să determine, temporar, stoparea inflației și echilibrarea bugetului. În 1926 a fondat Institutul austriac pentru cercetări asupra ciclului economic. A predat, de asemenea, la Institutul superior de studii internaționale de la Geneva (1934-1940) – unde a reușit să finalizeze Nationalökonomie, prima versiune a magnum opus-ului Human Action – și (din nou neremunerat) la Universitatea din New York (1945-1969).
Pe urmele lui Carl Menger și Eugen von Böhm-Bawerk, Mises a respins definitiv mecanicismul neoclasic, istorismul și relativismul empirist, reclădind sistematic teoria cooperării sociale bazate pe diviziunea muncii, ca pe un întreg arhitectonic armonios închegat, în jurul conceptelor-cheie de acțiune umană și calcul antreprenorial de rentabilitate. Explicând solidaritatea monedei sănătoase cu instituțiile proprietății private, Mises a elucidat inflația ca proces insidios de redistribuire, destabilizare si dezintegrare socio-economică, imputabil politizării monedei și a activităților bancare. Totodată, a demonstrat că abolirea proprietății private asupra factorilor de producție face literalmente imposibile formarea prețurilor și calcululul antreprenorial în termeni monetari, așa încât socialismul riguros implementat, departe de a permite planificarea economică – selecția celor mai importante proiecte realizabile într-un sistem de diviziune a muncii, din perspectiva unui planificator central -, implică dezagregarea structurilor raționale de producție, până la nivelul celui mai inept primitivism. Iar menținerea ideilor intervenționiste, adică a ideilor socialiste neasumate consecvent, combinată cu recurența inevitabilă a frustrărilor populare induse de imixtiunea statului în economie, tinde să instaureze, sau să restaureze, haosul socialist. Supraviețuirea economică a civilizației de tip occidental depinde, în viziunea misesiană, de înțelegerea și instituționalizarea până la capăt a ordinii proprietății private.
Printre cele mai importante lucrări ale sale se numără Acțiunea umană: un tratat de teorie economică (ed. germ. princeps 1940), numită de Murray Rothbard “biblia economică a omului civilizat,” Teoria banilor și a creditului (ed. germ. princeps 1912), Socialismul (ed. germ. princeps 1922) și Teorie și istorie (1957).
Până la apropiata publicare a biografiei realizate de Jörg Guido Hülsmann, cea mai bună introducere la viața și opera lui Ludwig von Mises rămâne, probabil, Ludwig von Mises pe înțelesul tuturor, de M. N. Rothbard. Sursele primare esențiale sunt Ludwig von Mises, Notes and Recollections (1940), alături de My Years with Ludwig von Mises (1984) de Margit von Mises, soția ilustrului economist.
*© 2004 Institutul Ludwig von Mises – România.
