"Libertatea presei este o simplă iluzie dacă autoritatea controlează toate tiparnițele și fabricile de hârtie. Și același lucru se poate spune despre toate celelalte drepturi ale omului."
(Ludwig von Mises, Acțiunea Umană, Cap. XV: "Piața", Sec. 6: "Libertatea", pag. 288)
Libertatea face proprietatea să fie privată, iar proprietatea privată aduce libertatea. Este liber cel care are disponibilitatea absolută asupra bunurilor care sunt demonstrabil ale lui, iar proprietatea este cu adevărat privată atunci când proprietarul este liber întru ale sale. Libertatea este strâns legată de piața liberă, pentru că piața liberă înseamnă schimburile de titluri de proprietate privată, nimic mai puțin, nimic mai mult. Pentru că aceste afirmații sunt esențiale pentru cele scrise mai jos, cred că cine nu e de acord cu ele poate renunța de pe acum la lectură.
Eliminând, astfel, pe amatorii de relativizări semantice, să observăm că între presa scrisă și audio-vizual există o diferență vădită de supunere față de putere. Un prim motiv sare în ochi – în timp ce pentru ziare și reviste nu există un mod specific de încălcare a dreptului de proprietate, în domeniul televiziunii și radio-ului există o formă caracteristică de anulare a libertății – licențele de emisie. Prin ele autoritatea, statul, politicul (sau cum doriți să numiți grupul organizat ce folosește legislația drept paravan pentru săvârșirea agresiunii) decide cine are acces la spațiu de emisie și cine nu. Putem numi această stare de fapt oricum dorim, dar nu mai putem vorbi de libertatea de exprimare fără a cădea în ridicol.
A spune că nu avem în audio-vizual libertate este totuna cu a spune că nu avem o piață liberă a audio-vizualului. Mai exact, am avea-o atunci când oricine ar dori să intre în afaceri de tipul celor din audio-vizual ar avea la dispoziție o serie de piețe libere de pe care să achiziționeze sau să vândă tot ceea ce este necesar pentru bunul mers al afacerii. Când poți să vinzi oricui și să cumperi de la oricine, atunci ai o piață liberă.
Pentru cine vrea să aibă un post de radio, această condiție se îndeplinește până la un punct. Astfel, pe piața materialelor de construcție are acces oricine are destui bani, chiar și cei care vor să construiască o clădire pentru un studio de radio sau televiziune. De asemenea, pe piața microfoanelor are acces oricine are chef să cumpere sau să vândă microfoane. La fel se întâmplă și pe piețele căștilor, mixerelor, stațiilor de emisie, d.j.-lor etc.
Însă când antreprenorul de audio-vizual are tot ce-i trebuie, mai puțin un canal de emisie, și vrea să intre în posesia unui asemenea mijloc de difuzare, tărâmul pieței libere se sfârșește și începe altceva, asimilabil mai degrabă realității pe care am trăit-o mai plenar în timpul regimului comunist[1].
În loc de piață liberă, pentru licențe de emisie există C.N.A. și criterii pentru acordarea și ridicarea licențelor. Aceasta nu trebuie însă să scadă câtuși de puțin indignarea și vigilența iubitorului de libertate și adevăr. C.N.A. este abuziv prin simpla lui existență, iar criteriile după care se alocă frecvențele de emisie, oricare ar fi ele, sunt cu necesitate arbitrare.
Frecvențele de emisie, fie că sunt în ultrasunete, fie că sunt în alte benzi, pot și trebuie să fie privite ca orice alt bun, pentru care norma este piața liberă. Pentru că firesc ar fi ca, așa cum este posibil să cumperi și să vinzi materiale de construcție oricând, de la oricine și oricui, tot așa să fie posibil să cumperi și să vinzi drepturi de utilizare a unor frecvențe. Nu există nimic în natura bunului „frecvență de emisie” care să-l facă de ne-tranzacționat în felul clasic în care se tranzacționează orice altceva.
Din această perspectivă, expresia „ești în aer” poate fi înșelătoare, pentru că duce cu gândul la identificarea frecvențelor de emisie cu aerul. Or, între aer și frecvențele noastre este o diferență ca de la cer la pământ. Aerul nu este un bun, nu are caracteristica esențială care face un bun să fie bun – raritatea – nu este dorit de oameni în mai mare măsură decât există. Aer e peste tot, de aceea aerul nu are preț și e normal să fie așa. Frecvențele de emisie, pe de altă parte, nu sunt mai abundente decât nevoile de frecvențe, sunt rare și are rost, ba e chiar musai, să fie luate în posesie, să se instituie titluri de proprietate asupra lor și să fie schimbate între proprietari la un preț anume.
O expresie mai puțin pitorească, dar mult mai realistă în acest context ar fi „ești pe pământ, și anume pe o suprafață de…”, pentru că un emițător poate fi receptat pe o rază concretă de jur împrejurul său, în funcție de diferiți parametri. De aici se poate deduce că orice, deocamdată potențial, proprietar privat de licență de emisie ar putea acționa pe o piață precum cea a pământului. Așa cum azi se poate cumpăra un hectar de vie, la fel s-ar putea cumpăra un hectar înzestrat cu drept de emisie pe o anumită frecvență. Drepturile de emisie ar putea fi valorate la hectar la fel ca și pământurile, și ar avea prețuri diferite în diferite locuri, în funcție de veniturile anticipate. Astfel, este posibil ca un antreprenor de audio-vizual să fie pus în fața opțiunii de a achiziționa un titlu de proprietate pentru emisia pe o zonă cu audiență mai bună sau, de aceiași bani, un titlu pentru emisia pe o zonă mai extinsă. Acesta ar fi genul de echilibru între diferite zone ale țării și criteriul includerii lor în categorii, și nicidecum arbitrara împărțire a C.N.A. în servicii naționale, regionale, locale.
S-ar putea aduce, de către adeptul situației actuale, contra-argumentul că un asemenea sistem privat al licențelor nu ar fi viabil din motivul imposibilității apărării drepturilor. Cu alte cuvinte, dacă pământul (sau orice altceva tangibil) se poate îngrădi și păzi, undele nu; și atunci ce te-ai face dacă s-ar încălca drepturile asupra unor frecvențe pe o anumită arie, cum poți evita haosul emițătoarelor care interferează, cine ar putea păstra ordinea, dacă nu o instituție precum C.N.A.? Răspunsul este legat de posibilitatea tehnică de a localiza agresorul. Atât timp cât aceasta există, exercitarea drepturilor private ar putea fi la fel de ușoară ca și în cazul altor bunuri „obișnuite”. Și, după cum știm, localizarea emițătoarelor „pirat” este posibilă. Poliția și justiția deja păstrează ordinea, însă nu pentru proprietari privați, ci pentru C.N.A. Dacă opinia publică ar renunța să considere că frecvențele sunt din altă sferă decât bunurile „comune” și că, prin urmare, au nevoie de un cadru instituțional special, atunci C.N.A. și-ar pierde legitimitatea, iar poliția și justiția ar lucra pentru proprietarii cu adevărat privați ai frecvențelor.
Dacă nu ar exista agresiunea instituționalizată în această sferă a acțiunii umane, schimburile libere de titluri de proprietate ar face ca lucrurile să se așeze în timp în făgașele dorite de proprietarii privați. Mai exact, piața liberă lăsată să funcționeze ar îndeplini rolul de mijloc către scopurile antreprenorilor care fac calcule anticipative de eficiență. Cei mai capabili de a satisface cele mai valoroase dorințe ale consumatorilor de radio sau televiziune vor rezista și afacerile lor se vor consolida. Implicită aici este și o dinamică specifică pieței, în cadrul căreia schimbarea preferințelor consumatorilor cere adaptarea producătorilor și eventuala schimbare a celor „neadaptați” cu alții mai buni.
Dar cum existența licențelor destituie piața privată, dinamica acțiunilor este alta, dintr-o altă categorie a acțiunilor umane.
Astfel, în primul rând, pentru că CNA are drept de decizie asupra acordării și ridicării licențelor, putem spune că undele sunt naționalizate. Mai mult, putem spune că naționalizarea este operată în manieră fascistă. Aceasta, spre deosebire de cea comunistă, lasă antreprenorilor forma de proprietar, dar nu și fondul. De aici decurge că orice post, dacă vrea să-și păstreze canalul de distribuție, trebuie să fie în acord cu viziunea „oficială” despre mersul treburilor politice, economice, artistice etc. Așadar, iată o veritabilă sursă de înregimentare și uniformizare, iată o cheie de elucidare a senzației că auzim și vedem aceleași lucruri pe toate posturile[2].
În al doilea rând, inexistența pieței face imposibilă cunoașterea adevăratelor prețuri pentru care se pot cumpăra drepturi de emisie. Dacă valoarea lor este necunoscută în prezent, nu e însă complicat de înțeles că este mai mare de zero. Și totuși C.N.A. le acordă gratuit. De aici decurge că fiecare licență este o subvenție. Pentru postul astfel pricopsit, aceasta înseamnă posibilitatea neglijării unor costuri. „Economiile” obținute îi pot îmbogăți pe proprietarii postului, pot fi transferate consumatorilor printr-o ofertă de programe mai scumpă decât ar fi fost posibil pe piața liberă sau, mai indirect, prin scăderea prețului publicității. Sau pot fi transferate furnizorilor de echipamente și angajaților. Pot fi transferate pe căi ascunse celor de care depinde continuitatea licenței, sau poate fi o combinație din toate acestea.
Oricum, trebuie observat că, dacă raționalitatea și eficiența sunt derivate, via calcul economic, producție și schimburi libere, din ceea ce își doresc oamenii care acționează într-o economie, aici avem un caz de sustragere de la raționalitate și eficiență. Un grup – proprietarii din audio-vizual – este favorizat în detrimentul societății în care trăiesc. La fel, o categorie de consumatori este favorizată în detrimentul restului, o categorie de angajați este privilegiată în raport cu restul angajaților din societate, iar grupul care controlează licențele obține avantaje materiale directe pe care, bineînțeles, societatea nu le-ar fi acordat în condiții de piață liberă.
În fine, așa cum nu puteam anticipa modificările spectaculoase ale unor tehnologii și produse acum câteva zeci de ani, tot așa nu putem spune cu certitudine care ar fi fost drumul audio-vizualului în absența practicii licențelor. Poate s-ar fi intensificat televiziunea și radioul prin cablu cu plata directă și public mult mai clar definit.[3] Poate ar fi intrat în uz noi benzi de emisie pentru mult mai multe posturi de radio și tv. Poate multe dintre posturile existente s-ar fi dovedit de fapt submarginale și ar fi sucombat de mult, incapabile să își adjudece dreptul de emisie. Poate s-ar fi modificat radical conceptele de post de radio și tv. Nu putem ști.
Putem ști doar că oferta ar fi fost mult mai variată,
iar dizidenții s-ar fi auzit și văzut mai mult. Un indiciu pentru
aceasta sunt piețele relativ mai libere ale tipăriturilor și
ale internetului. Relativ, zic, pentru că în tot ceea ce întreprindem în
prezent suntem permanent grevați de multe alte reglementări generale,
al căror efect este similar cu cel al licențelor. Toate aceste reglementări
sunt arme pe o panoplie, la care grupul celor potentați poate apela pentru
a se înstăpâni pe „libertatea de expresie”, pentru a o planifica si a face
loc propriilor certitudini într-o lume care a fost lăsată
libera, si deci imprevizibilă.
Voi încheia cu citatul din Mises de la începutul articolului, care se continuă așa:
"Omul este liber în măsura în care își călăuzește viața conform propriilor sale planuri. Un om a cărui soartă este determinată de planurile unei autorități superioare, care este depozitara exclusivă a dreptului de a planifica, nu este liber în sensul în care a fost utilizat și înțeles termenul acesta de „libertate” de către toată lumea, până când revoluția semantică a zilelor noastre a provocat amestecarea limbilor."
(Ludwig von Mises, Acțiunea Umană, Cap. XV: "Piața", Sec. 6: "Libertatea", pag. 288)
[1] Spune Vlad Georgescu în „România anilor ’80”, Editura Jon Dumitru, Műnchen 1994, p.60: „Autorizația de posesie a unei mașini de scris trebuie să se dea înainte de achiziționarea ei, ea fiind valabilă pentru numai un an și trebuind reînnoită în primele luni ale anului următor. Mașina de scris, spune articolul 18 din decret, poate fi folosită numai pentru scopul pentru care a fost înregistrată. Cum adică? Va avea ministerul de interne dreptul să specifice ce anume se va scrie pe mașina respectivă? Decretul interzice, de asemenea, închirierea sau împrumutarea mașinilor de scris, chiar și a celor înregistrate”. Titlul textului este Un nou dușman: Mașinile de scris din 16 aprilie 1983. Din câte se va vedea mai jos, similitudinile dintre situația de acum douăzeci de ani și cea prezentă sunt izbitoare. (Mulțumesc lui Vlad Topan pentru indicarea acestei surse)
[2] Legea audio-vizualului, altfel un document plin de umor pentru cei tari de înger, ilustrează măsura despotismului din branșă. Iată câteva exemple:
C.N.A. are scopul declarat, printre altele, de a veghea asupra ,,responsabilităților culturale ale radiodifuziunilor" (Legea audiovizualului, Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 534/22.VI.2002, art. 17, alineat d.). Ce iz de stalinism răzbate din aceste cuvinte!
C.N.A., consiliul unic, are prin lege (Legea audiovizualului, Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 534/22.VI.2002, art. 17, alineat d.) sarcina să vegheze la ,,asigurarea echidistanței și a pluralismului"(idem). Cu alte cuvinte, în tot audio-vizualul trebuie să se manifeste multitudinea punctelor de vedere, dar asupra acestui deziderat nu pot exista mai multe păreri! Și, culmea ironiei, tot în numele ,,pluralismului și al diversității culturale", ,,concentrarea proprietății și a cotei de audiență în domeniul audiovizualului sunt limitate la dimensiuni care să asigure eficiența economică, dar care să nu genereze apariția de poziții dominante în formarea opiniei publice" (art. 44 alin 1). Cât de cinic sună aceste cuvinte când, de exemplu, peste tot suntem asfixiați de știri cu și despre conducătorii politici sau când aceleași recomandări insipide și inutile ce precedă orice film sau reclamele la medicamente sunt difuzate la toate televiziunile și cinematografele din țară. Mai adânc, în cele citate mai sus se vădește, dacă nu o declarație clară de putere exclusivistă, de dorință a monopolului asupra opiniei publice, atunci măcar o eroare de mult și de multe ori arătată și combătută de economiști; anume prostia la care duce tentativa de aplicare a conceptului neoclasic de echilibru perfect. Este vorba despre acea idee nebunească conform căreia perfecțiunea se obține într-o economie atunci când producătorii sunt ,,atomizați", adică există foarte mule afaceri și foarte mici. Această falsă normă a echilibrului neoclasic nu se deduce de nicăieri, este pur și simplu o scorneală a acelor economiști care au văzut economia ca pe o aplicare a matematicii la acțiunea umană și care au nevoie de sisteme de ecuații pentru a spune ceva logic despre ceva fals, adică tot ceva ce nu are pic de relevanță pentru oamenii în carne și oase și pentru cooperarea dintre ei. Concentrările economice, adică afacerile mari, sunt foarte legitime atunci când sunt rezultatul pieței libere și sunt binevenite, pentru că reprezintă dorința consumatorilor de a răsplăti cu mare profit pe cei care fac acea afacere. Iar dacă o asemenea concentrare economică ar avea loc în posibila piață liberă a audio-vizualului, nu ar avea nimeni a se teme de poziția dominantă în formarea opiniei publice, pentru că oamenii chiar vor să audă ceea ce le place de la cei pe care îi plătesc. Apoi, în ciuda temerilor CNA, ceea ce a crescut poate și descrește. Dacă ceea ce oferă acea mare afacere nu ar mai satisface consumatorii, aceștia și-ar îndrepta audiența și banii către alte și alte afaceri din audio-vizual, făcând ,,concentrarea economică" să se ,,dilueze".
C.N.A, epitomizarea lipsirii de libertate în audio-vizual, ar trebui să asigure ,,respectarea libertăților și drepturilor fundamentale ale omului" (art. 3, alin.1) și ,,apărarea demnității umane" (art. 17, alin d). Tot C.N.A. dictează ,,politici nediscriminatorii cu privire la rasă, sex, naționalitate, religie, convingeri politice și [o obsesie?] orientări sexuale" (art 17 alin d). Probabil că aceste nobile intenții au dus la asanarea audiovizualului de recalcitranți, precum acel inconfundabil Traian Ungureanu, care, după ani întregi de colaborare cu Radio BBC, a manifestat brusc un caracter atât de insuportabil, încât a trebuit să fie dat imediat afară, cu doar câteva luni înainte ca BBC să acceadă pe unde FM. De asemenea, politicile nediscriminatorii pot fi câteodată mai insuportabile decât toată discriminarea din lume. Un exemplu de asemenea politică „nediscriminatorie” ar fi și alocarea unei singure frecvențe, cu împărțirea timpului de emisie, pentru posturi de radio aparținând unor biserici sau culte diferite. Se reproduce astfel, în mod gratuit, același conflict care se întâlnește în comunitățile unde există o singură biserică pentru catolici și ortodocși. Așa înțelege autoritatea să apere demnitatea umană? Avem aici o gafă sau răutate programatică?
[3] vezi și Murray N. Rothbard For a New Liberty, Fox&Wilkes, San Francisco, 1994, p.98
*© 2004 Institutul Ludwig von Mises – România.
