De ce ne temem de monopol?

Puține sunt persoanele care să nu deplângă creșterea prețurilor. Iar când aceasta se întâmplă într-un domeniu cu un singur ofertant, diagnosticul este clar: monopol. Cumpărătorii sunt asupriți. Prețul este prea mare. Cantitatea oferită este prea mică. Supărați, cetățenii invocă, prin vocea economiștilor, puterea legislativă pentru a pune capăt acestui abuz. Să se împiedice orice tranzacție care ar duce la concentrarea în mâinile unui singur ofertant (persoană fizică sau cartel) a ofertei pentru un anumit produs, întrucât în mod sigur acesta va utiliza noile circumstanțe în folosul propriu și în detrimentul cumpărătorilor. Monopoliștii actuali să fie dezmembrați, să plătească statului (!) pentru vina de a-i asupri pe consumatori. Să fie promovată concurența, altminteri nu avem o piață liberă.

Cumpărătorii sunt supărați, iar teoreticienii pieței libere descumpăniți. Ce se întâmplă? Să fie virtuțile pieței libere atât de limitate? Unde au dispărut oare celebra „suveranitate a consumatorului”, „armonia intereselor”, creșterea producției, grație cărora proprietatea privată este atât de apreciată? Să existe totuși un compromis între proprietate și bunăstare și un rol legitim al statului, chiar strecurat în sistemul economic pe ușa din spate, când piața liberă a dat greș?

Aparent, nimic mai logic. Numai că aparența ne induce în eroare. Clarificarea tuturor tarelor de care s-ar face vinovați monopoliștii conduce la concluzii surprinzătoare: îmbucurătoare pentru monopoliștii sectorului privat, dar devastatoare pentru stat, ca vânzător de privilegii speciale. Căci efectele negative pentru consumator, care sunt asociate de obicei cu activitatea monopolistului (vânzătorului unic al unui anumit bun) din sectorul privat, sunt rezultatul interdicțiilor statului în calea schimburilor libere și a vânzării ulterioare de privilegii speciale celor ce reușesc să plătească prețul oficial sau mita sau să satisfacă cerințele statului.

Puțini sunt cei care încearcă să vadă dincolo de sloganele populiste și să analizeze cu luciditate științifică natura economică a acestui fenomen și acuzele care i se aduc. În prezent, critica (austriacă) a teoriei neoclasice a monopolului (prin Walter Block[1], Hans-Hermann Hoppe[2]) reafirmă și continuă analiza lui Murray Rothbard din Man, Economy, and State[3]. Abordarea lui Rothbard este firească: dacă dorim să criticăm un fenomen, este preferabil să începem prin a-l defini, prin a remarca diferențele dintre situația de monopol (care ne supără) și cea de piață „competitivă” (față de care nu avem obiecții), mai cu seamă dacă dorim să luăm măsuri legale împotriva monopolistului. În consecință, Rothbard procedează sistematic: scoate în evidență neajunsurile teoretice ale abordării neoclasice și reinstaurează vechea analiză, clasică, desigur, cu clarificările de rigoare. Dacă în Man, Economy, and State este preocupat de dărâmarea falselor argumente ale neoclasicilor, în Power&Market aplică soluția sa unei sfere largi, variate de intervenții ale statului, limpezind economic și etic discuția. Standardul față de care se analizează performanțele monopolului este, în teoria neoclasică, piața cu concurență perfectă, cu o existență recunoscut pur teoretică și, în plus, zic austriecii, cu mari probleme de ordin teoretic. În cele ce urmează, prin preț „competitiv” vom înțelege acel preț ce ar apărea pe o piață liberă dacă monopolistul nu ar recurge la restrângerea ofertei.

Rothbard demonstrează că etic, pe o piață liberă, monopolistului nu i se poate aduce acuza de încălcare a drepturilor nimănui, așadar, nu datorează restituție nici unei victime, iar economic, simplul fapt că este unicul ofertant al unui anumit bun nu reprezintă un motiv suficient pentru ca prețul care se formează astfel să poată fi diferențiat de orice alt preț al pieței. Critica se derulează, prin urmare, pe două fronturi: economic, încercând să definim prețul de monopol pe o piață liberă, să-l distingem de restul prețurilor (dacă ar fi posibil); etic, stabilind în ce măsură monopolistul este vinovat de încălcarea drepturilor de proprietate ale unei alte persoane, în cazul de față cumpărătorul.

Cum ne afectează monopolul

De unde publicitatea aceasta negativă de care „se bucură” monopolistul? În fond, dacă nu ar exista el, nimeni altcineva nu ar oferi bunul respectiv pe piață. Dar, se susține, monopolistul, concentrând în mâinile sale întreaga sau majoritatea ofertei unui anumit bun, descoperă secretul creșterii veniturilor totale: scăderea cantității oferite, ce ar conduce la o creștere a prețului, în așa fel încât veniturile totale obținute în noile condiții sunt mai ridicate decât altminteri, i.e. dacă nu ar fi scăzut cantitatea oferită. Cumpărătorii ar suferi de pe urma acestei politici: ar cumpăra mai puține bunuri și la un preț superior. Întrebarea este: cine oare nu procedează astfel? Nu este absolut normal ca, ceteris paribus, i.e. făcând abstracție de satisfacția de ordin psihic pe care o încearcă producătorul/vânzătorul, acesta să fie interesat de obținerea celui mai mare venit posibil, date fiind condițiile de cerere și ofertă pe piața pe care acționează?

Pentru noi, consumatorii, este desigur frustrant să auzim sau chiar să vedem cum unii producători preferă să arunce o parte din marfă decât să o vândă cu un preț mai scăzut[4]. Toți producătorii sunt siliți, datorită rarității bunurilor și cererii consumatorilor, să-și limiteze comparativ oferta. Unii dintre ei au în vedere veniturile viitoare, consumatorii viitori. Nu este normal ca un producător să aprecieze ca fiind mai rentabilă o eșalonare a producției în timp?

În fond, în ce calitate îl forțăm pe monopolistul – proprietar de bunuri să ofere mai multe bunuri decât ar dori? Cumpărătorul nu are nici un drept de proprietate asupra bunurilor oferite de producători. Influența sa se exercită nu la nivelul proprietății fizice, ci al valorii acesteia. Capitaliștii-proprietari de bunuri și producători nu îl pierd nici un moment din vedere pe consumator. Este în interesul lor să aleagă acea combinație tehnologică și inter-temporală a utilizării resurselor prin care să ajungă exact la bunurile, în cantități și la prețuri, agreate de cumpărător. Nu trebuie să îi reamintim noi, cumpărătorii, tot timpul că producția este subordonată cererii, tot astfel cum mijloacele sunt subordonate scopului.

Dar fiecare proprietar decide, cu ajutorul calculelor economice, anticipând cererea, în ce măsură dorește să se implice în schimburi, i.e. în ce grad consimte să-l servească pe consumator. Mecanismul prin care producătorul alege din varietatea de bunuri și de metode tehnologice ce anume și cât să producă și să ofere este calculul economic, ce evidențiază anticipările antreprenoriale cu privire la cererea cumpărătorilor ale capitalistului-producător. Acesta este instrumentul indispensabil al aprecierii comparative a diverselor proiecte de investiții. Prin calcul economic – antreprenorial, anticipativ – producătorul alege acel proiect ce promite, ceteris paribus, cel mai mare profit (abstracție făcând, ca mai sus, de aspectele de ordin pur psihic, de ex. situația în care un pacifist convins renunță să investească în armament, cu toate că, monetar, afacerea s-ar dovedi foarte rentabilă). Această „căutare” a celui mai mare profit anticipat se susține că ar garanta alocarea economică a resurselor și satisfacerea (ex-ante, anticipată) a consumatorilor. Dar la același scenariu apelează și monopolistul. Și el alege varianta care, conform propriilor previziuni, îi aduce cel mai mare profit. Prin ce se distanțează povestea sa de cea a celorlalți producători? Răspunsul este: prin absolut nimic. Dacă într-adevăr calculul economic oferă avantajul alocării ex-ante raționale a factorilor de producție, iar pentru aceasta avem nevoie doar de un mijloc generalizat de efectuare a schimburilor – moneda – într-o economie cu diviziune a muncii și proprietate privată asupra factorilor de producție, atunci limitarea capacității coordonatoare a acestui instrument puternic al economiei raționale – calculul economic – este total abuzivă.

Din punct de vedere etic, nu putem aduce nici o obiecție producătorului pentru că decide să distrugă o parte din producție. Este proprietatea lui, el hotărăște ce utilizare îi dă. Această diferență dintre cantitatea produsă și cantitatea oferită este expresia unei erori antreprenoriale a producătorului, recunoscută ca atare: previziunile sale antreprenoriale cu privire la rentabilitatea cantității produse s-au modificat. În noile condiții anticipate ale cererii, o cantitate mai scăzută ar aduce, conform părerii sale, venituri mai ridicate. Să nu credem că doar cumpărătorii regretă reducerea cantității de produse! Și producătorul regretă investirea trecută eronată, risipirea unor factori de producție, a unor bani, pe care i-ar fi fructificat în altă parte. Reducerea cantității oferite este doar răspunsul la această eroare. Același lucru se întâmplă, în fond, nu numai pe această piață cu un singur ofertant. Ori de câte ori, ca urmare a erorilor antreprenoriale, un producător are pierderi sau dă faliment, capacitatea sa de a continua producția la același nivel este diminuată, respectiv anulată. În astfel de cazuri, economiștii nu mai deplâng scăderea producției, ci glorifică mecanismul profitului și al pierderii de pe piață, ce îi elimină în mod natural pe cei ce risipesc resursele.

Obținerea unor venituri superioare depinde, desigur, de reacția consumatorilor. Dacă aceștia, prin preferințele lor, ar boicota acțiunea monopolistului, acesta ar suferi, comparativ, pierderi. De unde deducem că suferința cumpărătorilor – care, pe ansamblu, sunt dispuși să dea acum o sumă mai mare de bani pentru a obține bunul – este cauzată de propriile preferințe. Mai mult, succesul monopolistului nu este garantat. Este posibil ca ex post să constate că s-a înșelat, că cererea consumatorilor, prin configurația sa, nu i-a permis atingerea unor venituri superioare.

Din discuția de până acum deducem că, pe o piață liberă (pe care statul nu se implică în calitate de producător sau de emitent de reglementări) monopolistul nu se deosebește cu nimic de ceilalți producători: apelează la calculul economic, anticipează cererea viitoare, încearcă să obțină cele mai mari venituri, dată fiind această cerere, ajustează cantitatea oferită în funcție de modificarea propriei percepții a mersului pieței, se supune voluntar alegerilor consumatorilor etc. Așadar, nici conceptul de preț de monopol nu poate fi izolat, teoretic vorbind, de oricare alt preț al pieței libere. Etic, monopolistul nu îl agresează pe cumpărător, nu apelează la mecanisme agresive, oficiale sau private, prin care să împiedice pe oricine altcineva să intre în branșă.

Operaționalitate și drept

Până în acest moment am stabilit că nu există un concept de preț de monopol teoretic valid și operațional – concret identificabil — pe o piață liberă.

Chiar dacă ar exista criterii de identificare a prețului de monopol de prețul pieței, tot nu am avea motive temeinice de incriminare a monopoliștilor. Domeniul legii, conform teoriei libertariene, ar trebui să aibă în vedere exclusiv încălcările drepturilor de proprietate. Atâta timp cât schimbul dintre vânzător și cumpărător se derulează pe o piață liberă (aceasta fiind definită prin caracterul voluntar al schimburilor, nu printr-o caracteristică de ordin cantitativ economică – număr vânzători, cumpărători etc.) nu putem începe o acțiune legală împotriva monopolistului, conform teoriei libertariene. Nu numărul de ofertanți sau de cumpărători ne indică în ce măsură o piață este liberă, ci prezența sau absența agresiunii sistematice, instituționalizate, exercitate de stat. Încercarea de a emite judecăți etice prin raportare la numărul de participanți pe piață este contradictorie, întrucât, înainte de a participa la schimburi, trebuie soluționată problema proprietății bunurilor care participă la schimburi.

Punctul forte al criticii aduse de economiștii austrieci – Murray Rothbard, Walter Block, Hans-Hermann Hoppe – teoriei neoclasice a monopolului este, așadar, relevarea caracterului voluntar al tranzacției dintre monopolist și cumpărători.

Să presupunem că avem criterii economice operaționale de identificare a prețului de monopol. În aceste condiții, ce șanse ar avea, într-o societate libertariană, cumpărătorii – în calitate de victime identificate a acțiunii monopolistului de creștere a prețului și de scădere a cantității oferite – de a câștiga procesul împotriva unui monopolist? Îndrăznesc să afirm că nici una. Da, ceteris paribus, bunăstarea mea s-a redus ca urmare a scăderii cantității oferite și a creșterii comparative a prețului. Cu aceeași sumă de bani pot achiziționa acum o cantitate mai mică de bunuri și servicii. Judecătorul este însă preocupat nu de bunăstarea mea subiectivă – care poate fluctua din multe cauze – ci de respectarea drepturilor de proprietate. Am cumva un drept la un anumit preț pe piață? Nu, prețul – pe o piață liberă de intervenția statului (și numai acolo) – este rezultatul acordului între cumpărător și vânzător. A spune că eu, cumpărătorul, am un drept de a cumpăra un bun la un anumit preț, în nici un caz la un preț superior, este echivalent cu a nega dreptul vânzătorului de a încerca să utilizeze așa cum consideră el mai bine proprietatea sa legitimă. Într-un articol recent[5], Hans-Hermann Hoppe și Walter Block identifică eroarea teoretică implicită a celor ce îl incriminează pe monopolist: drepturile de proprietate definite nu în termeni fizici – operaționali, non-conflictuali în principiu și non-contradictorii – ci în termeni valorici. Cu aplicație la cazul monopolului, cum aminteam mai sus, cumpărătorul pare să aibă un fel de drept de a hotărî unilateral cât anume să fie adus pe piață și la ce preț, ceea ce, din punct de vedere strict economic este imposibil, iar etic este echivalent cu negarea parțială a dreptului proprietarului asupra proprietății sale legitime. Formarea unui preț depinde de existența a două persoane cu evaluări inverse pe scările lor de valori a celor două bunuri care se schimbă. Schimbul este posibil când cumpărătorul apreciază mai mult bunul pe care dorește să-l achiziționeze decât acela la care renunță; asemenea, vânzătorul.

Dacă monopolistul poate fi dat în judecată pentru că practică un preț „prea mare”, atunci orice alt vânzător – pe o piață cu mai mulți ofertanți – poate fi în egală măsură învinuit că nu practică un preț mai scăzut. Să nu uităm că, din perspectiva unilaterală a cumpărătorului, nici un preț nu este îndeajuns de scăzut. Cumpărătorii sunt dispuși să primească și cadouri…

Identificarea economică a prețului de monopol este o condiție necesară, dar nu și suficientă pentru ca acest concept să devină relevant în drept. Diferențierea economică a prețului de monopol de un alt tip de preț – prețul pieței — s-ar baza pe criterii de ordin calitativ, nu cantitativ. Dimensionarea cantitativă ar putea fi rezultatul unei aprecieri de ordin antreprenorial în sistemul judiciar concurențial al pieței libere, așa cum restituția cuvenită victimei unui viol nu ar fi în pericol de a fi anulată doar pentru că este dificilă dimensionarea monetară a răului pricinuit.

Intuiția lui Murray Rothbard a fost, așadar, corectă. Combaterea de pe o poziție economică a teoriei neoclasice a monopolului a avut darul de a ne aduce aminte că nu putem face știință cu metafore și concepte contradictorii sau vagi, iar soluția etică pe care o aduce – identificați dacă vreun drept legitim de proprietate a fost violat, apoi vorbiți de acționarea în justiție – ne atrage atenția, o dată în plus, asupra scoaterii nejustificate din sfera activităților legale a unor schimburi voluntare.

Amestecul statului și monopolul

Dacă pe o piață liberă nu am reușit să-i găsim nici o vină, economic sau etic, ofertantului unic de bunuri, întrucât prețul la care vinde este tot preț al pieței, pe o piață supusă intervenției statului, lucrurile sunt diferite. Aici se verifică toate acuzele ridicate împotriva monopolistului de pe o piață liberă: limitarea coercitivă de către stat a accesului pe piață este cauza ofertei scăzute și a prețului mai ridicat decât ar fi fost în absența acestor reglementări, a rigidității în ajustarea calitativă a producției; frustrarea resimțită de unii cumpărători este justificată, întrucât ei se confruntă acum cu prețuri mai ridicate decât ar fi fost în absența intervenției. Nu numai cumpărătorii sunt negativ afectați. Și producătorii coercitiv excluși sunt siliți să aleagă o alocare suboptimală a resurselor proprii.

Problema amintită mai sus, anume că pe o piață liberă nu puteam diferenția teoretic prețul de monopol de un preț al pieței, dispare aici. Statul este conceptual distinct de piață. La fel, consecințele economice: prețul format pe o piață reglementată și cantitatea tranzacționată sunt diferite de cele ce ar apărea pe o piață liberă deoarece circumstanțele care le dau naștere sunt diferite. Dacă într-o ordine a proprietății private acțiunea legală împotriva monopolistului nu se justifică etic, pe piața privilegiilor singura măsură juridică în consonanță cu o perspectivă liberală este îndepărtarea obstacolelor puse de stat în calea schimburilor libere. Fără a-i încadra automat în categoria unor agresori, producătorii ce satisfac noile condiții impuse de către stat sunt avantajați, întrucât competitorii lor sunt excluși de pe piață. Și aceste avantaje de tip monopolist se încadrează astfel în schema redistributivă generală ce caracterizează orice acțiune a statului.

Ciuntirea dreptului legitim al proprietarului-producător de a se angaja cu resursele sale în orice activitate dorește, atâta timp cât nu încalcă dreptul de proprietate al altuia, creează condițiile prielnice acelui fenomen mult-discutat și înfierat numit corupție.

Ca exemple de intervenții ce creează avantaje de tip monopolist, menționăm: licențele, standardele de calitate, tarifele și alte obstacole în calea comerțului liber, salariul minim, subvențiile acordate șomerilor, patentele etc. Fără a intra aici în detaliile specifice fiecărui tip de reglementare, să precizăm că întotdeauna scopul declarat al statului este unul de corijare a unei presupuse erori sau limitări a pieței. Convenabil politic și cu rezultate economice nefaste, desigur. În plus, multe dintre restricțiile în calea schimburilor libere se încadrează în ceea ce Ludwig von Mises denumea dinamica intervenționismului, ca explicație economică dată creșterii statului: identificarea (eronată) a unei situații de criză sau inițierea uneia, intervenția ulterioară creatoare de noi probleme ce se cer rezolvate și așa mai departe.

Concluzie

Cu relevarea adevărului despre monopol s-a prăbușit încă un mit al „incompetenței” pieței libere. Mai mult, întreaga campanie împotriva „monopoliștilor” ar trebui, de fapt, îndreptată împotriva propriilor intervenții ale statului, creatoare de avantaje speciale.