Analizele făcute activității FMI pe care publicul larg și studenții în economie le citesc sunt construite pe ideea holistă că „o țară”, în tranziție sau fostă comunistă, primește bani și credibilitate de la Fond („lucruri foarte bune”) în schimbul angajamentului de a face reforme („un lucru bun”). În loc de evaluări ale efectelor acțiunilor acestei instituții, suntem puși în fața unor descrieri detaliate ale programelor Fondului, senzația fiind aceea că rezultatele acestor programe trebuie să fie neapărat bune. Raționamentul și argumentația sunt înlocuite de senzații, de construirea unor mitologii bazate pe superstiții și pe afirmații nedemonstrate, forța lor stând în acceptarea lor de către mase, prin repetare obsesivă.
Există studii empirice devastatoare ce detaliază rezultatele nefaste ale acțiunii de decenii a Fondului asupra țărilor nedezvoltate. Ceea ce noi am încercat să arătăm pe scurt în acest mini-articol este faptul că efectele negative nu sunt întâmplătoare, ci inerente cadrului instituțional și demersului fundamental al FMI.
I.
Birocrația care populează, pretutindeni în lume, birourile instituțiilor statale la toate nivelurile are un avantaj important față de omul de rând: ei lucrează full-time la creșterea statului. Pătrunderea guvernului în tot mai multe sfere ale vieții cetățenilor le oferă birocraților resurse, putere și prestigiu.
„Societatea civilă” nu prea are timp să stea și să examineze efectele pe care creșterea guvernului le are asupra vieții oamenilor din afara aparatului de taxare și reglementare. Omul obișnuit merge la muncă pentru a avea ce pune pe masă, pentru a-și plăti întreținerea sau pentru a oferi o educație mai bună copiilor. Numai aceste lucruri explică deja o parte importantă a succesului relativ al birocraților în raport cu „omul de pe stradă”.
Cetățeanul „privat” nu lucrează însă numai cu acest handicap relativ. Guvernul a reușit alte două performanțe uimitoare: să ne facă să credem că nu este posibilă o examinare rațională a acțiunilor sale (trebuie să așteptăm să vedem ce rezultate va avea noua politică adoptată), prin promovarea unui empirism anti-raționalist agresiv; și, pe fondul acestui iraționalism, să câștige aproape orice bătălie ideologică prin lansarea de mituri. Anti-raționalismul și lansarea miturilor sunt posibile prin aducerea sub control guvernamental, direct sau indirect, a tuturor posibilităților de informare și experiențelor formatoare ale unei persoane. Omul este astăzi prins din toate părțile de această mașină propagandistică infernală: în învățământ, în presa scrisă, la radioul și (mai ales) la televiziune, în cinematografe și la teatru, pretutindeni sunt repetate, în forme diferite, aceleași clișee etatiste. Aceste mituri au ajuns să dea la o parte moralitatea și judecata sănătoasă, înlocuite de o intoleranță tăcută, dar agresivă, de o „corectitudine politică” împotriva căreia e greu de luptat.
II.
FMI-ul este un asemenea mit. Legenda ne spune că Fondul este un bastion al capitalismului, o instituție dedicată promovării principiilor pieței libere.
O analiză detaliată a politicilor promovate de FMI pe glob și a rezultatelor acestor politici presupune mult mai mult spațiu decât avem noi aici la dispoziție. Ceva mai modest avem acum în vedere: o examinare pe scurt a ultimelor „recomandări” făcute de Fond României.
Înainte de a trece la analiza recomandărilor, să spunem câteva cuvinte cu privire la Fond și la acțiunile sale. Abia ne aruncăm privirea pe situl FMI[1] și de îndată suntem anunțați că „it is governed by and accountable to the governments of the 184 countries that make up its near-global membership”. „Bastionul capitalismului” e o instituție creată de guverne pentru a avea grijă – atenție! – de „sănătatea economiei mondiale”. Două sunt funcțiile sale oficiale principale: acordarea de asistență financiară și de consultanță în formularea politicilor economice. Sursele din care se constituie asistența provin din contribuțiile țărilor membre, contribuții ce poartă numele de „cote”.
Din cele de mai sus, e limpede că în spatele denumirii de „FMI” stă un grup de birocrați internaționali care jonglează cu banii contribuabililor, majoritatea occidentali. Imaginea de bastion al capitalismului începe să pălească serios.
Însă tabloul nu este nici pe departe complet: trebuie să mai luăm în considerare că acești birocrați doresc și ei să reușească în viață, să aibă salarii mai mari, să fie persoane importante, respectate; nu trebuie să uităm nici că guvernele care sunt principalii contributori nu aruncă banii pe fereastră, lăsând pur și simplu la latitudinea birocraților FMI decizia de distribuție a fondurilor (politicul, cu toate tocmelile și târgurile murdare, intră în forță în scenă); și nici guvernele „receptoare” de asistență nu trebuie uitate: adevărate caracatițe, elite de pradă, care și-au distrus societățile și economiile în interior prin etatizarea fiecărui aspect al vieții oamenilor.
Mediul în care acționează birocratul de la FMI și care îi formează mentalitatea este unul înfricoșător pentru orice om cinstit: dorința omenească de a reuși îl determină să facă compromisuri cu elitele de pradă din țările receptoare, cu toți Ilieștii și Putinii de pe glob (altfel rămâne fără obiectul muncii), dar și cu guvernele principalilor donatori. Indiferent de gradul de nebunie și de rapacitatea unui dictator african, trebuie să-i dai credite (pe care cel mai probabil că nu le va rambursa niciodată) pentru că SUA au oarece datorii politice față de el după vreun conflict obscur în care acesta a fost de partea Americii. Aceste credite merg în vistieria guvernului, întărind elitele de pradă în raport cu cei care încearcă o schimbare a sistemului. Mai mult, aceste credite joacă rolul unor garanții pentru investitorii privați. Cu alte cuvinte, FMI-ul își pune obrazul pentru niște grupuri iresponsabile, care ar merita să fie aruncate în închisoare, nu premiate cu miliarde de dolari. Miliarde care fie vor fi rambursate pe spatele populației de către cleptocrația locală (cazul lui Ceaușescu), fie recuperate (cu dobânzi bune) de la contribuabilii occidentali, în special americani, convinși că ajută „țările în dezvoltare” (cazul Mexicului sau Argentinei).
Ce are a face această mentalitate cu mentalitatea liberală? Ce are a face FMI-ul cu piața liberă? Unde sunt proprietatea privată, cinstea, unde sunt întreprinzătorul privat, economisirea și investițiile străine, unde libertatea comerțului, unde moneda sănătoasă? Nicăieri! Dar poate că activitatea de consultanță a Fondului este mai solidă.
III.
Deși nu am spus nici măcar un cuvânt despre imposibilitatea calculului economic în absența proprietății private sau a criteriului profitului (și aproape toate activitățile desfășurate de guverne, în interior sau prin relațiile dintre ele, sunt acoperite de aceste condiții), imposibilitate care șterge ultima iluzie a birocrației, aceea că un mare inchizitor bine intenționat ar putea aloca decent resursele societății, totuși, o analiză atentă arată că activitatea de creditare a Fondului, din cauza mediului institutional pervers, promovează etatismul, și nu, cum ar vrea legenda, libertatea economică.
Dar poate că Fondul încurajează guvernele să aplice politici economice sănătoase. Cititorul este rugat să-și amintească ce am spus mai sus despre guvernele receptoare de asistență. Apărarea principiilor libertății economice este astăzi apostolat, iar apostolatul nu e prea bănos. „Plata voastră multă este în ceruri”, nu aici. Și nici măcar la FMI. Ar fi chiar amuzant un dialog între un adept al pieței libere de la FMI și o echipă condusă de Adrian Năstase, din care să facă parte Nicolae Văcăroiu (cel cu Vântu), Șerban Mihăilescu (zis și Micki Șpagă), Dan Ioan Popescu și alte nume de legendă. Putem sta liniștiți, nu va fi niciodată cineva de la FMI care să le vorbească despre piața liberă pentru că și cei de la FMI și-au dat seama că ar fi ridicol. Și nu numai ridicol, ci chiar și-ar pune în pericol slujbele, după una-două astfel de întâlniri rămânând fără interlocutori „guvernamentali”.
În consecință, discursul a fost modificat pentru a fi ușor suportabil finelor urechi ale elitelor de pradă din „țările în dezvoltare”. Să auzim ce recomandări de mai bine face guvernului României echipa FMI care a participat la consultările periodice cu România, consultări ce au avut loc în iulie 2004[2]:
– se recomandă „evitarea reducerii impozitelor”;
– lărgirea listei de produse supuse unei cote reduse de TVA este „nejustificată”;
– creșterea cheltuielilor generate de aderare este justificată;
– tranșele de impozitare a veniturilor populației pot fi reduse de la cinci la trei, dar cu condiția „să nu fie afectate veniturile bugetare”;
– „reprezentanții FMI s-au declarat și împotriva introducerii unei facilități în privința impozitului pe profitul reinvestit, apreciind că măsura ar fi prea costisitoare și nu este necesară”;
– contribuțiile la asigurările sociale pot fi reduse (incredibil!!!), însă, bineînțeles, „numai cu condiția lărgirii bazei de impunere” (pe românește: să nu fie afectate veniturile la buget).
Și în rolul lui Schumpeter [cel care a spus despre măgarul lui Buridan, mort, din lipsă de inspirație, între apă și fân, că este un măgar „perfectly rational”] apare prompt analistul economic Ilie Șerbănescu, despre care jurnalistul, rămas perplex, spune că „este de părere că aceste solicitări sunt corecte, cu toate că sunt formulate în aceiași termeni ca acordurile precedente, pe care analistul le-a criticat”.
Nu poți decât să rămâi înmărmurit văzând clica de la putere, speriată de apropierea alegerilor, luptându-se cu „cavalerii pieței libere” să diminueze puțin uriașa povară fiscală din spatele cetățenilor muncitori, iar pe cei de la FMI rămânând neînduplecați. Un timp am avut impresia că jurnalistul care a relatat a încurcat părțile, însă nu era deloc așa.
Povara aceasta fiscală exagerată este unul din factorii principali ai apariției economiei subterane, ai înăbușirii inițiativei private, ai lipsei de investiții străine din România și ai multor altor rele. FMI-ul însă, nu trebuie uitat, primește bani mai ales de la contributori occidentali. Aceste guverne au ele însele niveluri mari de impozitare și grupuri de presiune care fac practic imposibilă orice schimbare. Dacă România ar reduce și ea impozitele și și-ar reforma mediul de afaceri, atunci o parte din capitalurile occidentale ar veni la noi, creând probleme mari pentru acele guverne occidentale, care își vor vedea veniturile la buget diminuate. Oricum ar fi, atitudinea FMI se află la o graniță extrem de subțire dintre rea intenție și prostie. Dar parcă numai prostia singură n-ar fi de ajuns.
Ar trebui să păstrăm un ton politicos, de respect față de oricine, însă parcă te lasă nervii când auzi o altă recomandare de aceeași calitate cu maneaua: creșterea tarifelor la energie. Aceasta este o constantă în recomandările pe care Fondul le face în toată lumea, și nu de acum, ci cam de când s-a înființat. Justificarea ar fi aceea că prețurile actuale la energie ar echivala cu o subvenționare a altor ramuri. Nu le-a trecut niciodată prin cap că, dat fiind faptul că energia este total în mâinile statului, pe lângă dorința de a subvenționa clienți politici, prețul energiei poate să reflecte și incompetența și risipa specifice firmelor de stat. Creșterea prețurilor la energie poate să nu aducă deloc acoperirea pierderilor din sectorul energetic, ci creșterea acestor pierderi prin construirea de către firmele-client de surse proprii de energie[3]. Numai privatizarea poate spune dacă prețul actual al energiei este mare sau mic. S-ar putea să avem surpriza – și aceasta este opinia noastră – ca prețul de pe o piață liberă să fie mai mic decât prețul actual al energiei, care nu îi mulțumește pe atotștiutorii de la FMI.
Mai este îngrijorată echipa FMI și de deficitul de cont curent. E chiar atât de greu de înțeles că mulți români lucrează afară și că trimit sume considerabile în țară, sume pe care rudele le folosesc pentru a cumpăra o mașină de spălat, o mașină străină, un calculator, un aspirator, un fier de călcat sau îi depun în bănci, de unde sunt luați cu credit tot pentru aceste scopuri? Cum majoritatea acestor produse provin din import, iată că se dezleagă astfel misterul deficitului de cont curent. Dar sumele provenind de la FMI și care ajung la tot felul de clienți politici care cumpără numai bunuri de lux din străinătate nu mai alimentează deficitul de cont curent?
IV.
Încheiem aici spunând că mântuirea nu vine de la FMI. Nu a venit niciodată și nicăieri de la FMI. Irlanda s-a apucat în 1987 să facă reforme (chiar le-a trecut prin minte că deficitul bugetar se poate reduce și prin diminuarea cheltuielilor guvernamentale, adică prin ușurarea poverii guvernului, nu numai prin creșterea impozitelor) de teamă că deciziile de politică economică ar putea fi influențate de „condiționalitățile” absurde ale acestei instituții.
După cum spuneam la început, birocrația dorește creșterea statului, adică a impozitării și a reglemetărilor, nu promovarea libertății oamenilor. FMI-ul este o birocrație.
[2] Un rezumat al discuțiilor poate fi consultat la adresa:
http://www.euractiv.ro/www/index.html/section|readStory?stID=4&pT=sumare&pID=144.
[3] Proliferarea centralelor de apartament ca reacție la politica de prețuri a RADET este un exemplu.
