Sistemul învățămîntului public a fost creat pentru a asigura tuturor un acces egal la educație. Sau cel puțin așa credem, dacă luăm în serios retorica socialismului asistențial. Pentru că, la o privire mai atentă, beneficiarii acestui sistem sînt în majoritate tinerii orășeni care provin din clasa de mijloc.
Cîți elevi și studenți avem?
Potrivit Ministerului Educației și Cercetării, în școlile din țara noastră învață la ora actuală aproximativ un million de elevi în clasele primare. În învățămîntul gimnazial sînt înscriși 1.100.000 de elevi, iar liceele și școlile de arte și meserii mai numără alți 740.000 de tineri. Cît privește studenții din universitățile de stat, ei sînt în număr de 500.000.
Dacă ne uităm pe cifrele oferite de recensămîntul din 2002, rezultă că aproximativ 400.000 de copii nu sînt înscriși în învățămîntul gimnazial. Lucrurile stau încă și mai rău în cazul copiilor cu vîrsta între 10 și 14 ani: peste 750.000 dintre ei nu sînt înscriși în învățămîntul liceal sau în școlile de arte și meserii. Cu alte cuvinte, 1.150.000 de copii nu sînt înscriși, conform datelor statistice, în nici o formă de învățămînt.
Cine finanțează educația publică?
Potrivit datelor obținute în urma aceluiași recensămînt din 2002, populația activă din țara noastră numără aproximativ 7.800.000 de persoane. Dintre acestea, numai 1.300.000 au urmat o facultate, o școală postliceală sau una de maiștri. Prin urmare, o majoritate uriașă de aproape 6.500.000 de persoane plătesc funcționarea unui sistem care îi privește într-o măsură destul de mică. Situația este încă și mai gravă dacă ne uităm la datele din zona rurală, unde numărul persoanelor active este de 3.500.000, din care mai bine de două treimi au absolvit cel mult o școală de ucenici.
Dincolo de iluzii
În ciuda credinței noastre că sistemul public de învățămînt este un success prin care chiar și cei din clasele de jos și-au cîștigat dreptul la educație, realitatea este că el continuă să aibă o dimensiune elitistă. Un număr impresionant de persoane nu a absolvit decît școala generală. Dar aceste persoane trebuie să contribuie la finanțarea unui sistem care consumă 3,6% din PIB.
Pe de altă parte, beneficiarii învățămîntului public sunt cei care provin din clasa de mijloc, pentru care educația reprezintă o valoare importantă – și care sînt astfel dispuși să își susțină copiii o periodă mai lungă de timp. Prin urmare, copiii familiilor din clasa mijlocie devin contribualili la o vîrstă mai înaintată decît copiii familiilor din clasele de jos. În plus, datorită educației primite ei au acces la locuri de muncă mai bine plătite. De altfel, dintre cei 1.000.000 de șomeri înregistrați la recensămîntul din 2002, în jur de 650.000 erau persoane care nu absolviseră decît școala primară, gimnaziul sau o școală de ucenici.
Același recensămînt ne arată că din cele peste 19.000.000 de persoane în vîrstă de cel puțin 10 ani, peste două treimi (mai exact peste 13.000.000) nu au absolvit nici o școală, sau au absolvit cel mult o școală de ucenici.
În concluzie, sistemul public de învățămînt este departe de a-și atinge scopul pentru care socialiștii ne repetă fără încetare că a fost creat. De fapt, el funcționează ca un sistem prin care cei din clasa de mijloc și cea de sus sînt finanțați de majoritatea celor săraci și lipsiți de educație. Cu alte cuvinte, sistemul permite și asigură menținerea inegalității sociale, ascunsă sub retorica triumfalistă a unei modernități incerte. O modernitate ale cărei costuri sînt plătite chiar de cei pe care îi exclude de la împărțirea beneficiilor.
