Un poem al legii, un poem al ordinii, ba poate chiar un poem al respectabilității

“Un poem al legii, un poem al ordinii, ba poate chiar un poem al respectabilității.” * Parafrazându-l ușor pe Gilbert K. Chesterton, aceste câteva cuvinte sugerează parcă savoarea întregii opere a lui Murray N. Rothbard (1926-1995), începând cu micul, dar percutantul volum tradus și publicat acum de Institutul Ludwig von Mises – România (www.misesromania.org), intitulat Ce le-a făcut statul banilor noștri.**

Continuator prin excelență al programului științific asociat cu numele ilustrului economist austriac Ludwig von Mises (1882-1973), Rothbard le propune amatorilor de discernământ în drept și economie cea mai directă cale de acces la miezul paradigmei “austriece”: un tur de forță explicativă, un micro-tratat despre moneda sănătoasă și cea caducă, pe înțelesul tuturor. O mică bijuterie de virtuozitate, limpezime și concizie – poate cel mai remarcabil pamflet economic scris vreodată – care se citește inițial pe două niveluri:

Nivelul economic este cheia oricărui început bun de înțelegere a monedei naturale, a procesului ei firesc de selecție non-conflictuală și de funcționare normală, dar și a celei contrafăcute, a sabotării politice a funcțiilor economice ale monedei, îndeosebi a subminării calculului monetar de rentabilitate, de care depinde coordonarea oricărui sistem rațional de producție bazat pe diviziunea semnificativă a muncii.

Complementar economicului, nivelul etic este cheia bunei înțelegeri a unuia din cele mai insidioase mecanisme degenerative de parazitare a societății, de către un parteneriat etatist-bancar, selectat în “jocul competiției politice ca metodă de descoperire” a celor mai apți pentru controlul și dezvoltarea lucrativă a pârghiilor agresiunii instituționalizate. Politicul este domnia legislației celor fărădelege, progresând împotriva naturii, în cazul de față pe linia adagiului: "Permiteți-mi să emit și să controlez banii unei țări și [în rest] nu-mi pasă cine îi face legile."

Acest tip de lectură face joncțiunea între teorema non-neutralității monedei, datorată lui Ludwig von Mises (este vorba de efectele perverse asupra structurii prețurilor și previzibil părtinitoare asupra structurii averilor, inerente oricăror așa-zise “politici monetare”) și versiunea originară, clasic-liberală a teoriei exploatării, care demontează mecanismele spolierii legalizate a societății de către clasa “politică” și acoliții ei, prin inițierea și perpetuarea sistematică a violenței fizice împotriva producătorilor și comercianților pașnici.

Corelând admirabil aceste perspective, Rothbard arată pe larg cum anume procesul de selecție firească al ordinii proprietății private generează o monedă-marfă globală sănătoasă (istoric moneda-aur), optimă ca instrument de calcul economic rațional și de coordonare antreprenorială a unui sistem complex de diviziune a muncii. Aceasta nu poate fi apoi dislocată decât printr-o serie cumulativă de încălcări neîntrerupte ale dreptului la proprietate privată. Pe scurt, etapele mai importante ar fi monopolizarea coercitivă a baterii de monedă, degradarea conținutului monedei-aur și redefinirea ei ca o simplă denominație, în loc de o greutate specifică de metal prețios, impunerea legilor de tip “legal tender”, care silesc acceptarea în tranzacții a monedei “oficiale”, legiferarea sistemelor bancare cu rezerve fracționare, ce implică o confuzie deliberată între depozite și împrumuturi, cartelizarea sistemului bancar sub auspiciile statului, retragerea monedei-marfă – a aurului – din circulație și renegarea formală de către alianța etatist-bancară a obligațiilor sale contractuale, de acoperire 100% a depozitelor și rambursare la cerere a certificatelor de depozit.

La capătul drumului se află invarianții uzurpării aurului și ai monopolizării de către stat a sistemului bancar: O lume a monedei și a creditelor create din nimic, prin manipulare politică dinafara pieței. O lume a inflației permanente, întreținute de stat pentru extragerea fluxului de venituri necesar proliferării sale și a partenerilor săi, pe seama tuturor celorlalți. O lume a instabilității bancare și a fluctuațiilor economice imputabile expansionismului monetar. O lume amenințată cu prăbușirea completă a monedei în ororile hiperinflației, după modelul german din 1923, repetat în câteva rânduri de potentații lumii a treia, grăbiți să stoarcă un maximum în cel mai scurt timp posibil. O lume în care, fie că se lasă spoliat fără “anestezie”, fie că se îndulcește de iluzia ambalată democratic a împărțirii “prăzii”, publicul ignoră sistematic alternativa etic și economic rațională, a monedei naturale.

Ce este de făcut? Răspunsul “tehnic” este destul de simplu: Pentru a se putea (re)însănătoși, banii trebuie lăsați în seama procesului de selecție firească al ordinii proprietății private.

Pentru deblocarea procesului de selecție a monedei sănătoase ar fi suficiente două condiții:

1) liberalizarea alegerii mijloacelor de schimb, adică eliminarea agresiunii prin legi de tip “legal tender” (care silesc acceptarea în tranzacții a hârtiei emise și manipulate politic, din afara pieței, de diverse “oficialități”); și

2) eliminarea agresiunii asupra proprietății prin legi împotriva naturii, care întrețin iluzia dublei disponibilități simultane asupra aceleiași proprietăți, permițând exploatarea prin expansiunea creditelor și inducând recurent sincope bancare și economice. Aceasta presupune (re)introducerea, în drept, a distincției naturale între depozite si credite și a necesității acoperirii 100% pentru primele.

S-ar putea adăuga și 3) privatizarea aurului confiscat de stat (eventual prin acoperirea cu el a biletelor de bancă și a depozitelor la vedere existente, printr-un mecanism ingenios descris online tot de Rothbard, în articolul “Puterea și bancherii: lecții din America”.)

Chiar dacă aurul lipsește, sau nu poate fi imediat privatizat, însănătoșirea monetară poate începe totuși numaidecât, dacă se respectă condițiile 1 și 2 de mai sus. Piața va (re)selecta mijloacele optimale de schimb în condițiile date. (Pornirea de la actuala monedă discreționară conține un element artificial, un altul fiind eventuala meneținere a sistemului de agresiune bancar-monetară în alte țări, care împiedică, cel puțin temporar, revenirea imediată la o adevărată integrare economică globală, sub auspiciile unui renăscut etalon-marfă universal – cel mai probabil tot aurul, eventual dublat de argint). 

Pe scurt, este necesară doar abrogarea unor forme de agresiune legislativă, în principiu realizabilă de azi pe mâine, dar în practică blocată de enorme interese politico-financiare și de body-guarzii lor intelectuali. (Asupra acestui punct se poate consulta online H.-H. Hoppe, “Activitatea bancară, statele-națiune si politica internațională”, care dezvoltă corelat și teoria liberală a claselor și a exploatării).

Din nou, ce este atunci de făcut? Răspunsul trimite la “nivelul 3” de lectură a lui Rothbard, care face ca triumful liberal să depindă de recuperarea unui anume tip de virtute jertfelnică și totuși fericită (de un costisitor și totuși contagios “altruism ideologic”, spune J. R. Hummel în remarcabilul său “National Goods vs. Public Goods”, o subtilă contribuție online la teoria și practica liberalismului). La rândul lor, bucuria virtuții (în împrejurări nemilos adverse) sau absența ei, deci contextul “altruismului” ziditor sau al “egoismului” în lume, depind de “factorul” cultural și chiar spiritual, ca un fel de proiecție în imediat a eshatonului corespunzător (preocupare centrală în scrierile ultimului Rothbard, de ex. “Marx: Communist as Religious Eschatologist”, online și, îndeosebi, monumentala Austrian Perspective on the History of Economic Thought, 1995 – testamentul său intelectual.)

Cu riscul depășirii literei lui Rothbard, din perspectiva căutărilor sale nefinalizate și totuși esențiale demersului “austriac”, în refuzul său de a reduce omul la uscăciuni mecaniciste de tip răspuns-la-stimuli, care sunt atunci perpectivele liberalismului autentic?

Rezumând, cultura și spiritualitatea subiacente liberalismului perpetuabil se dovedesc coextensive lumii unui Dumnezeu întrupat, care spune tuturor “Ce faceți celui mai mic dintre acești frați ai Mei, Mie-Mi faceți!”, oferind în plus amatorilor și metoda practică de a se înscrie pe o orbită de viață corespunzătoare, înfrumusețată de nevoințele mântuirii în acest orizont eshatologic. Într-adevăr, celelalte se vor adăuga lor: altruismul interpersonal indispensabil convivialității în lumea aceasta și lepădarea de sinele cel mai hedonist (Tocqueville ar putea zice “democratic”), din care se alimentează “legitimitatea” exploatării mutuale și “erorile” intelectuale corelate. Întregit astfel, programul rothbardian se prezintă ca antonim la gnoza machiavelică și praxisul ei (politicul dintotdeauna ca revoltă împotriva instituțiilor naturale, monetare și nu numai). Este metoda și strategia ultimă a “liberalismului conservator” despre care vorbea Nicu Steinhardt – o luptă pentru valorile imuabile, pentru armonia bazată pe virtutea personală a carei ființă e Hristos, cu mijloacele libertății, dar și al harului.