Una din puținele certitudini din fotbalul de azi se referă la caracterul comercial al acestuia. Cu alte cuvinte, fără bani nu se mai poate, iar talentul exclusiv se vinde din timp, așa că orice club serios are nevoie de o finanțare pe măsură pentru a fi competitiv.
În comunism, jucătorii erau comasați în două sau trei echipe mai răsărite, fără posibilitatea de a se transfera. De aici rezultau niște echipe comuniste bune sau foarte bune, dar asta numai datorită basculării de resurse umane de la 16-17 echipe către una sau cel mult două. Comunismul fotbalistic a trecut, fiind azi doar un obiect de studiu sau un prilej de reverii nostalgice pentru destui de mulți scăpătați ai regimului.
Prin opoziție, un club de fotbal în întregime privat, ce evoluează într-un mediu capitalist, este interesat în primul rând de profit și, pe cale de consecință, de performanța sportiva. O echipă bună și spectaculoasă atrage spectatori care plătesc bilet, va câstiga bani din vânzarea drepturilor de televiziune, va participa la competiții gen Champions League (unde fiecare punct câștigat este remunerat consistent) și, nu în ultimul rând, va atrage sponsori ce doresc să-și asocieze numele cu o echipa de succes. Nu este de mirare că toți „oamenii de fotbal” și gazetarii din România susțin că fotbalul nu se poate face fără bani.
Ceea ce este înspaimântator este că aceiași „oameni de fotbal” și o mare parte din jurnaliști susțin implicarea statului în fotbal. Or, aici ne putem deja întreba cât de benefică sau dacă este benefică implicarea statului? Ipoteza noastra este că tocmai implicarea masiva a statului face ca fotbalul de la noi să arate jalnic, iar „oamenii de fotbal” să fie, aproape fără excepție, niște figuri ieșite de sub custodia Codului Penal. Să analizăm lucrurile puțin mai atent.
Majoritatea cluburilor de fotbal din România este susținută de autoritățile locale. Iași, Târgu Jiu, Petroșani, Bistrița, Pitești, Cluj sunt orașe ce investesc financiar în echipe de fotbal din prima divizie. Dinamo este un exemplu aparte, deoarece, într-o anumită măsura, acest club primește o parte din banii săi direct din bugetul unui minister, în speta Ministerul Administrației și Internelor. Sportul Studențesc este împrumutat de un om de afaceri, deci acesta nu este proprietarul clubului.
Steaua, Oțelul Galati, Farul Constanta, Poli Timisoara si F.C. National sunt cluburi relativ private. Structura acționariatului este în întregime sau aproape în întregime privată, iar politicienii locali nu au o influența decisivă. Totuși, faptul că statul deține stadioanele implică un mijloc de șantaj ce nu trebuie neglijat. Cazul Steaua este cel mai elocvent. Proprietarul arenei este M.A.P.N., dar acesta nu vrea nici măcar să concesioneze terenul echipei de fotbal pe o perioadă de timp rezonabilă. Aceeași situație la Dinamo, cu precizarea că proprietarul este M.A.I. Ce importanță au pentru Armată și Interne două stadioane sportive este o întrebare retorică. Interesant este cum funcționează un club a cărei conducere este formată din aleși locali.
Teoria economică elementară ne învață că proprietatea comună va fi risipită, dar să vedem cum funcționează acest truism în cazul unui club de fotbal. În primul rând, conducătorii politici nu vor face nimic pentru a maximiza valoarea viitoare a clubului, ci vor fi preocupați în primul rând de câștigurile imediate, deoarece aceștia nu sunt constrânși de pierderi. Ele există, dar sunt suportate de bugetul local. Apoi, datorită „rodajului” democratic (alegeri la patru ani), un ales este sigur de poziția sa doar pentru o perioada de timp relativ scurtă. Ca urmare, politicienii fotbaliști vor căuta să vândă cei mai buni jucători cât mai repede cu putință și să mențină echipa într-o mediocritate ce se traduce prin obiectivul „evitarea retrogradării”. Apoi, jucătorii vor fi vânduți pe doua prețuri: cel oficial și cel real. Prețul oficial indică banii care intra în club, în timp ce prețul real indică diferenta de bani obținută de conducătorul local prin subevaluarea de formă a jucătorului. Daca jucătorul va fi vândut la prețul real, atunci banii ar intra în contul clubului și astfel conducătorul nu ar mai câstiga nimic. Într-un club privat nu exista diferența altfel decât juridică între buzunarul proprietarului și bugetul clubului. Succesul financiar al clubului înseamnă succesul financiar al proprietarului.
Enigma româneasca „cluburi sărace, conducători bogați” dispare dacă privim lucrurile corect din punct de vedere economic. În al doilea rând, nefiind preocupați decât de succesul financiar rapid, conducătorii de club nu vor fi preocupați de dezvoltarea pe termen lung. În consecință, aceștia vor dezvolta atitudini de a încălca regulile jocului în vederea menținerii privilegiului. Ca urmare, apar celebrele blaturi. Acestea apar și în alte condiții, dar sunt favorizate de forma de proprietate etatistă. „Cooperativa” Diviziei A nu s-a născut între echipe private. De asemenea, un proprietar privat care s-ar implica în jocuri de culise ar fi în bună masură irational. Pe de o parte, el plăteste salarii unor jucatori cărora le facilitează victoriile prin descurajarea financiară a adversarilor.
Mai mult, în condițiile în care accesul în UCL, competiția financiară numarul 1, presupune o echipa competitivă, blaturile între echipe private sunt în bună măsură de negândit. Liga engleză, competiție ce nu a cunoscut blestemul implicării statului, este un bun exemplu. Un exemplu și mai cunoscut este Steaua. Proprietarul echipei a refuzat, cu mici excepții, să se implice în jocuri de culise și să vânda jucătorii valoroși ai echipei, iar exemplele pot continua.
În fine, o a treia consecință este apariția unor figuri de-a dreptul dubioase în prim planul cluburilor de fotbal. Sigur, fiind un sport de masa, este puțin probabil ca în spatele echipelor să se găseasca gentlemeni sau oameni de spirit. Totuși, în România frapează grobianismul cvasi-generalizat al acestora. Și aici teoria economica ne poate furniza o explicație plauzibila. Un afacerist poate avea defecte îngrozitoare, dar, în dorința de a-și proteja imaginea și pe cale de consecința investiția, va încerca pe cât posibil să afișeze un comportament relativ decent. Din nou Anglia poate servi drept exemplu. Jignirile sunt rare, președinții se respectă, iar patronii apar în scenă la momente aniversare.
Prin opoziție, în condițiile în care politicienii-conducători de fotbal nu riscă nimic, sponsorii nu se bat pentru echipa deoarece aceasta nu există pe piața. Mai mult, eventualii sponsori vor fi descurajați de tratamentul agresiv pe care autoritațile locale îl rezervă firmelor din oraș. În goana după bani, politicienii vor șantaja, prin controale financiare, firmele mici să cotizeze la bugetul clubului. În aceeași ordine de idei, competiția pentru găina cu ouă de aur de la clubul de fotbal îi va scoate în față întotdeauna pe cei mai răi, pe cei care se luptă pentru privilegiul de a câstiga capital politic și bani cu investiții zero. Cei buni vor fi eliminați din cursa, deoarece abilitățile politice sunt exact cele opuse unui om de onoare. Minciuna, înșelaciunea sau lipsa de caracter generală sunt „calitațile” ce sunt necesare într-o competiție pentru resurse publice.
