Problema principală a domeniului educației (cea obligatorie, în special; multe se aplică însă și celorlalte segmente) – așa cum sugerează și titlul – gravitează în jurul întrebării: cine trebuie să decidă, în ultimă instanță, dacă, ce anume, cât timp, cu cine, sub îndrumarea cui etc. ar trebui să studieze copiii? Răspunsul în vigoare azi este cât se poate de limpede: statul. Dacă vreun părinte se simte nedreptățit de ceea ce spun, îl invit să facă modificări în programele analitice ale materiilor pe care copiii le studiază la școală, sau chiar să retragă copilul din sistemul public pentru a-l educa (exclusiv) pe cont propriu. Dacă în primul caz nu va face decât să se izbească de veritabilul decident (statul, prin organul de resort – Ministerul Educației) putând încerca cel mult să-l influențeze, în cel de-al doilea s-ar putea foarte bine să înfunde pușcăria sau să-și piardă copii pentru neglijență parentală.
Sistemul ubicuu al meditațiilor nu arată decât că – în ilegalitate – părinții mai pot de facto repara stricăciunile provocate de sistemul public. (Sau, mai rău, că sunt nevoiți să-și treacă odraslele prin furcile caudine ale unor examene impuse prin decret, sau necesare pentru a accede în mod legal la nivele superioare de salarizare sau în branșe cu privilegii de monopol gen avocați, notari, ofițeri ai stării civile etc.).
În spatele indignării oamenilor de bine (pe care doar o bănuiesc) care mi-ar putea aspru răspunde că uit de copiii și oamenii săraci fără posibilități și fără șanse, cred că se ascunde o încredere de neînțeles (cel puțin pentru mine) în bunele intenții și deplina competență ale autorităților publice. Aș putea numi acest lucru viziunea „statului angelic și infailibil”. Sau statolatrie. Aceeași oameni care, atunci când acționează în mod privat, sunt considerați nu suficient de responsabili și competenți pentru a rezolva problemele educării odraslelor lor (și, eventual, ale altora), devin în mod magic – prin simpla trecere în slujba statului – îngerași atotștiutori și atotputernici. Și ceea ce mă indignează (pe mine, de data asta) cel mai tare este că diferența specifică între cele două situații nu pare să fie alta decât posibilitatea de a utiliza forța (fără consecințe pentru cel ce o utilizează). Carevasăzică degeaba ești părinte (că poate ești denaturat); degeaba ești antreprenor privat în domeniul educației (că poate ești hrăpăreț sau nu te gândești decât la cei bogați care-și permit educație mai scumpă); degeaba ești firmă privată de certificare a calității educației (că poate ești parțială, coruptibilă, „mituibilă”); degeaba ești profesor privat (că poate predai prostii, neinteresat decât de onorariu); dar dacă ești ministru al educației, inspector sau alte poziții din acestea „publice” (adică de stat) onorabile, „toate le poți câte le voiești” – tu si bunul Dumnezeu.
Un lucru care mi se pare straniu este acela că ori de câte ori întreb pe cineva cum a apărut învățământul public, văd un exercițiu de istorie apriori prin care cel chestionat, mânat de bune intenții, își închipuie care ar fi motivele pentru care el ar apela la așa o soluție, expunând apoi argumente gen egalitatea de șanse, alfabetizarea etc. O incursiune istorică veritabilă însă ar dezvrăji rapid acest mit: educația publică a fost la origini cam peste tot (Prusia, Franța, SUA, Anglia sau chiar România) un program de creare de „cetățeni” buni. Adică fideli statului, plătitori de taxe, pasibili de martiriu pentru conducători în forțele armate, docili etc. Mă gândesc de multe ori că o lele cumsecade de aiurea de prin România pe care învățământul public vrea cică s-o scutească de sarcina (pentru care nu e înzestrată, vezi Doamne!) de a-și educa odraslele, i-ar scoate afară cu mătura din casă pe un Dewey sau un Horace Mann în primele momente în care le-ar audia progresistele idei cu iz protestant despre cum trebuie educați copiii la grămadă.
Ce-i de făcut? Cred că singurii despre care se poate prezuma în mod rezonabil că sunt autentic interesați de binele copiilor sunt părinții. Așadar lor trebuie să le fie integral și deplin restituită suveranitatea (dacă vreți) în materie de educație. Nu parlamentului, nu ministerului, nu diverselor comitete și comiții sau diverși inspectori. Iar aceasta este totuna cu libertatea întreprinderii în sfera educațională (școli private, antreprenori, profesori și certificatori privați, în concurență). Pentru cei săraci – școli ale unor fundații caritabile sau umanitare (private), ale unor mănăstiri sau biserici.
Presimt în ceafă încordarea pragmaticilor gradualiști care se întreabă ce se poate face „aici și acum” pentru a îmbunătăți calitatea educației. Că doar n-o să desființăm Ministerul Educației mâine! Parafrazându-l pe William Lloyd Garrison, oponentul sagace al sclaviei în America secolului al XIX-lea, nu zic că se va desființa mâine – dar că ar trebui să dispară chiar azi, susțin. Până una alta – păstrând scopul strategic al privatizării autentice a educației în minte mereu – există și pași mai mărunți ce pot fi făcuți. De pildă, libertatea de a educa tinerii la domiciliu (homeschooling, zic anglo-saxonii), evident cu scutire aferentă de taxe (nu mai utilizez sistemul public, nu mai dau părticica aceea de impozit). Cel mai important element al oricărei strategii de reformă a învățământului rămâne însă instaurarea unei alternative autentice în afara sistemului public. Că degeaba dau liber la școli private dar le oblig să se certifice la un organ public. Mai subtil, dar tot învățământ public e.
Publicat inițial în Revista 22.
