Interviu acordat lui Ionuț Bălan și preluat din Săptămâna Financiară.
Turbulentele recente pot duce la o criza similara cu cea din anii ’30, sustin tot mai multi observatori ai pietelor financiare. Din pacate, fiecare criza reprezinta o oportunitate si pentru birocratie de a-si creste atributiile, nu numai o sansa de a indrepta lucrurile in directia buna. Competitia dintre monede poate sfarsi prin impunerea unui aranjament monetar etatist la nivel global.
Marius Spiridon – unul dintre tinerii economisti din Romania specializati in problematica crizelor financiare – identifica in teza sa de doctorat („Ciclul in teoria economica moderna“) interventia guvernamentala in domeniul monedei si al bancilor drept cauza a crizelor. Cu alte cuvinte, atunci cand bancile centrale decid sa stimuleze economia prin intermediul „multiplicarii“ artificiale a creditului, calculele de profitabilitate ale intreprinzatorilor pot fi falsificate, determinandu-i sa dezvolte proiecte care nu pot fi finalizate cu resursele existente in societate. Criza constituie reafirmarea realitatii in raport cu asteptarile exagerate induse de autoritatile monetare. Spiridon subliniaza ca dupa perioada de „boom“ dintre 1922 si 1928, construita pe euforia generata de creditul fictiv si moneda hartie, a urmat o criza care dureaza – pentru prima data in istoria Statelor Unite – zece ani. Asta demonstreaza ca trebuie sa ne temem de risipirea resurselor in proiecte fanteziste pe timpul „boom“-ului artificial, nu sa blamam si sa blocam corectia antreprenoriala si revenirea la realitate.
Ne indreptam spre o criza care seamana pana la confuzie cu cea din 1929-1933?
Marea Criza nu se termina in 1933, ci in 1939. Este unul din marile mituri ale istoriei ca venirea la putere a lui Frank Delano Roosevelt a scos America din recesiune si somaj. In 1938, somajul atingea 19% in Statele Unite, in 1939 – 17,2%.
Nimeni nu poate spune daca politicile interventioniste care au paralizat mare parte a economiei mondiale in anii ’30 vor fi repetate cu o intensitate suficienta astazi pentru a produce un eveniment de dimensiuni comparabile.
Trebuie spus limpede ca Marea Criza este produsul a doi factori: pe de o parte, expansiunea neanticipata, masiva si repetata a creditului din anii ’20; pe de alta, reactia etatista masiva, incepand cu 1930, a guvernului federal care a incercat, in premiera, sa gestioneze el procesul de corectie. Nu putem repeta indeajuns ca tocmai al doilea element, controlul exercitat de guvern asupra tuturor sferelor vietii economice, a blocat procesul natural de corectie antreprenoriala, generand un deceniu de criza profunda. Tocmai de aceea credem ca nu este posibila, la acest moment, o comparatie intre evenimentele prin care trecem acum si Marea Criza; ne lipseste un element esential, anume reactia guvernelor, dar si o imagine asupra masurii in care intreprinzatorii au confundat, in perioada anterioara, creditul artificial cu resursele reale.
Milton Friedman a spus ca principala cauza a Marii Crize din anii ’30 a fost politica monetara restrictiva a Fed. Bancile centrale s-au conformat opiniei acestuia, apeland de aceasta data la o politica monetara expansionista. Pozitia lui Friedman se deosebeste in esenta de cea a lui Keynes, care a recomandat ca solutie de iesire din criza majorarea cheltuielilor guvernamentale?
Friedman, desi mai favorabil pietei libere decat Keynes, nu are o solutie diferita de cea keynesista in ceea ce priveste iesirea din criza: primul vede salvarea in pomparea de bani de catre banca centrala, cel de-al doilea in programele de lucrari publice ale Guvernului. Ambii vad criza, in ultima instanta, ca produs al pietei libere.
Analiza monetarista a Marii Crize este eronata de la cap la coada. Friedman nu intelege ca perioada de „boom“ dintre 1922 si 1928 este una stimulata artificial, construita pe euforia generata de creditul fictiv si moneda hartie; nu ne explica de ce criza dureaza – pentru prima data in istoria Statelor Unite – zece ani; nu intelege ca Fed a facut tot ce i-a stat in puteri sa expandeze masa monetara dupa 1929 si ca scaderea ei este explicata de alti factori, nicidecum de presupusa „pasivitate“ a FED-ului.
In ceea ce-l priveste pe Strong (n.r. – Benjamin Stong Jr., guvernator al Federal Reserve Bank New York in perioada 1914-1928, care a exercitat o mare influenta asupra intregului sistem al Rezervei Federale), acesta nu a facut absolut nimic in 1921-1922 pentru a impiedica o deflatie mai severa decat cea din 1929! Friedman nu spune nimic despre acest lucru, dar nici nu ne lumineaza cum o deflatie mai mare (cea din 1921) este insotita de un proces de corectie a erorilor antreprenoriale in structura productiei („criza“) scurt si abia simtit. Trebuie sa ne temem de risipirea resurselor in proiecte fanteziste pe timpul „boom“-ului artificial, nu sa blamam si sa blocam corectia antreprenoriala si revenirea la realitate.
Si o ultima observatie: Fed nu are nevoie de sfaturi pentru a reactiona prin pompare de lichiditate la un semnal „negativ“. Nu trebuie sa uitam ca 2008 este an electoral in Statele Unite si cei de la Federal Reserve nu au de unde sa stie daca un mic semnal negativ nu va declansa o reactie in lant. Asa ca – pentru a glumi putin cu lucruri serioase – au lansat un „pre-emptive strike“, „sa nu avem un balotaz teva, Doamne fereste!“, vorba lui nenea Iancu. Exact asa a reactionat si Fed-ul dominat de Strong in 1924, 1926 si 1928.
In ce masura etalonul aur ar fi restrans efectele si durata crizei?
Depinde ce intelegem prin „etalonul aur“. Sensul profund al institutiei sta in gestiunea privata a monedei, ceea ce ar insemna ca alegerea monedei/monedelor, deciziile privind variatia cantitatii ei, modalitatile de a garanta calitatea si cantitatea marfii alese ca „etalon“ etc. tin de fiecare participant la procesul de piata. Un asemenea aranjament ar fi facut aproape imposibila – daca nu ar fi fost golit de continut printr-o serie de „reforme“ – expansiunea neanticipata a creditului, care reprezinta cauza ultima a „boom“-urilor artificiale si a corectiilor prin „criza“. Deja in anii ’20-’30, etalonul aur nu mai era decat un simulacru, fapt ce a permis „boom“-ul lung si nesanatos (ca exista si „boom“-uri sanatoase, bazate pe economisire si pe acumularea reala de capital) din anii ’20. Insa cum un interviu seamana putin cu politica – se lanseaza, din lipsa de spatiu, mai mult sloganuri decat idei ziditoare, argumentate -, as indrazni sa recomand o carte care aduce multa lumina in aceste chestiuni monetare complicate: Murray Rothbard, „Ce le-a facut Statul banilor nostri?“, disponibila, in varianta electronica, pe site-ul misesromania.org.
Ceea ce se intampla in momentul de fata pe pietele internationale clatina dolarul ca baza a sistemului monetar si creste sansele sa se revina la metalul galben ca etalon?
Doua lucruri as dori sa spun aici.
Unu: conteaza mai putin care e „baza“ sistemului monetar, culoarea metalului sau alte detalii de acest gen. Din perspectiva care ne preocupa pe noi – „boom“-urile artificiale si crizele -, esential este chiar sistemul monetar, aranjamentul institutional care guverneaza moneda. Fara a acorda posibilitatea fiecarui participant la procesul de piata de a alege moneda care i se pare potrivita si fara eliminarea expansiunii creditului fictiv, nu vad cum am putea rezolva problema.
Doi: sa revenim putin la Marea Criza. Nu trebuie niciun moment sa uitam ca ea a oferit prilejul celei mai mari expansiuni a sferei statului pe timp de pace din istoria Americii, celelalte „salturi“ birocratice fiind inregistrate, fara exceptie, in vreme de razboi. Asa ca optimismul adeptilor etalonului aur trebuie serios temperat. Fiecare criza reprezinta o oportunitate si pentru birocratie de a-si creste atributiile, nu numai o sansa de a indrepta lucrurile in directia cea buna. Competitia intre nationalismele monetare poate sfarsi la fel de bine in impunerea unui aranjament monetar etatist la nivel global.
Se spune ca lipsa de dezvoltare a pietelor va permite Romaniei sa fie mai putin afectata de criza. Sa intelegem ca de aceasta data subdezvoltarea noastra economica va reprezenta un element pozitiv?
Nu de dezvoltare sau subdezvoltare depind, in primul rand, lungimea si gravitatea unei crize. Ca sa folosim exemplul Marii Crize, ca tot l-am pomenit de atatea ori: scaderea nivelului general al preturilor pe parcursul unui singur an – in timpul recesiunii din 1920-1921 – a fost de aproximativ 50%, „performanta“ care nu a putut fi egalata decat in trei ani in timpul Marii Crize. Si totusi, in primul caz nu avem decat o recesiune – o perioada de reasezare a economiei – scurta. In al doilea caz avem o catastrofa. Diferenta a facut-o Herbert Hoover (n.r. – presedinte al Statelor Unite in perioada 1929-1933), adevaratul artizan al politicilor de tip New Deal. Sansa americanilor a fost ca in 1922 Hoover nu era decat secretar pentru Comert, iar efortul sau de a-l convinge pe presedintele Harding de necesitatea interventiei statului a ajuns sa fie incununat de succes tocmai cand criza luase sfarsit!
Mentinerea unui mediu de afaceri mai prietenos decat competitorii politici poate aduce, in schimb, rezultate bune. Crizele din anii ’90 nu au atins deloc China, care, mai mult, a ajuns una dintre destinatiile preferate ale investitorilor de pretutindeni si unul dintre principalii receptori de investitii de pe Glob.
Ce conteaza mai mult intr-o economie: cantitatea de bani de pe piata sau cea de bunuri si servicii?
Proprietatea privata si libertatea economica, ele sunt cele mai importante intr-o economie. Proprietatea privata face posibila alocarea rationala a resurselor, si, mai departe, in functie de acumularea de capital, prosperitatea. Alocarea rationala a resurselor este total dependenta de moneda, dar nu de inflatie, adica de pomparea discretionara de moneda. In Romania de dinainte de ’89 existau si bani, si bunuri, si servicii, si totusi eram saraci. O ordine a proprietatii private este singura care poate permite fiecaruia, in contextul general si personal dat al raritatii, sa incerce sa-si croiasca o viata mai buna.
De ce are mai mare nevoie Romania, de investitii straine directe sau de fonduri europene?
Cine s-a concentrat doar pe „foreign aid“ a esuat. Doar cei care au facut reforme serioase, care au luat in serios capacitatea antreprenoriala privata au avut succes. Toate povestile economice autentice de succes sunt rezultatul restaurarii – intr-o masura mai mica sau mai mare – a unei ordini a proprietatii private.
