Inteleg din acest schimb de scrisori http://misesromania.org/492/ ca exista totusi un consens: fara cautarea virtutii nu poti fonda o ordine libertariana. Totusi, din perspectiva crestin-ortodoxa, virtutea poate presupune abandonul voluntar al proprietatii private ca factor al grijii lumesti.
Locul in care nu vad o alianta usoara intre libertarienii pacifisti si crestinii ortodocsi cu lungi traditii teocratice in premodernitate (de la Sf. Constantin cel Mare la Tarul Nicolae al II-lea al Rusiei, canonizat si el) este clauza non-violentei. Aceasta nu poate fi absolutizata, caci logica raportarii la pacat/culpa nu este legalista (in Ortodoxie). Este posibil (desi scandalos) sa trebuiasca sa recurgi la violenta impotriva unui agresor al proprietatii (violatorul domeniului meu privat: Statul comunist – perceput drept criminal de luptatorii din munti; sau un violator – perceput drept criminal de un om casatorit cu o sotie si poate citiva copii, eventual fete).
Violenta aceasta implica o decadere din ordinea ideala (comuniunea harica) dar reprezinta o evaluare realista a conditiilor sublunare de vietuire intr-o lume cazuta. Pacifismul nu tine cont de experienta istorica a crestinismului constantinian si cred ca trebuie privit cu multa circumspectie (nu in ultimul rind datorita ralierii socialistilor, anti-crestini, la aceasta filozofie).
——————————
Bogdan Enache:
Mihai,
Liberalismul/libertarianismul nu este pacifist in sens absolut, dimpotriva : dreptul victimei, exercitat individual sau in asociere, la retaliere impotriva unei agresiuni asupra persoanei si proprietatii este integral recunoscut ca legitim de liberali, de multe ori in forma maximei justitiare veterotestamentare. Desigur, liberalismul acomodeaza si pacifistii absoluti care isi conserva intotdeauna dreptul de a renunta la dreptul de a se apara si retalia impotriva agresarilor (tot asa cum cineva poate renunta unilateral la proprietatea sa privata sau adera la o comunitate cu proprietate colectiva), insa nu el se confunda cu un astfel de pacifism. Esential insa in privinta liberalismului este caracterul exclusiv defensiv al utilizarii violentei in mod legitim, spre deosebire de socialisti sau conservatori de exemplu, care cred ca violenta este legitima si atunci cand este utilizata agresiv, impotriva unor relatii voluntare dintre indivizi, daca ea va duce la realizarea unor deziderate considerate bune (evident de ei, terta parte), precum mai multa egalitate economica sau moralitate.
—————————————
Cristian Comanescu:
Crestinismul constantinian nu cred ca reprezinta cea mai inalta treapta a vietuirii crestine in constiinta Bisericii, dupa cum probeaza cunoscutul pasaj in care Sf. Constantin ii apare in vedenie Sf. Paisie sihastrul si ii marturiseste ce mult intelege acum ca a pierdut, nerenuntand la scaunul imperial in favoarea monahismului. Sau, cum zice un alt print sensibilizat duhovniceste, in Proloagele de la Ohrida (si in Vietile Sfintilor): “princely rule in this world cannot be without sin and it has already embittered me and has rendered me incapable.” etc. Ajuns aici, omul fie se inchina la “fecunditatea raului”, cu “filosofii politici”, fie trece cel putin de partea ordinii proprietatii private, daca nu se simte suficient de atras de monahism.
Pe de alta parte, a recunoaste necesitatea violentei pe treapta ne-monahiceasca nu inseamna a recunoaste necesitatea sacrificarii inocentilor (ca in “razboiul impotriva terorismului” si in general in razboaiele etatiste, http://misesromania.org/433/) Distinctia esentiala introdusa de Rothbard este intre violenta interpersonala strict defensiva si cea agresiva, a carei institutionalizare este specifica machiavelismului si eticilor “victimelor colaterale”, http://www.friesian.com/machiav.htm – si care nu cred ca este compatibila cu viata crestineasca de familie. Este o distinctie la care etatistii sistematic vor evita sa se raporteze, preferand “iesirea” facila: nonviolenta “nu se poate” in lume, “deci” avem dreptul sa ucidem tot ce ni se pare ca e nevoie. Din nefericire multi pacifisti (ca Tolstoi) le fac intr-adevar jocul, acceptand falsa alternativa stat (deci agresiune) sau non-violenta.
In fine, faptul ca asezarea sufleteasca si deci crestineasca nu este o chestiune legalista nu insemna decat ca nu toti liberalii consecventi sunt sfinti si nici toti sfintii nu sunt liberali, lucru binecunoscut printre liberali:
http://www.lewrockwell.com/callahan/callahan154.html
“Nothing I’ve said above implies that a minarchist, or anyone else who supports the existence of the State, is therefore necessarily a bad person. Rather, I think that for the most part probably they are basically quite decent people who simply happen to hold a mistaken idea. Indeed, some particular anarchist may be in every other respect an all-together more miserable instance of a human being than is some particular statist, despite the fact that the former happens to be right on the one issue of the State’s right to exist.
“Nevertheless, I see the anarchist/statist distinction as the most fundamental political divide. Once one accepts the notion that initiating aggression is OK under some circumstances, then the case for human liberty has been abandoned, and all that remains is to argue over what degree of enslavement is acceptable.” (Gene Callahan)
Comentariul meu, la vremea aceea:
So, in principle, there can be not only minarchist, but maybe also fascist, communist, why, even democratic, saints. (Just as there can be libertarian devils.) In short, you cannot tell a saint from a devil just by knowing whether he holds a right (at least potentially personalist) or wrong (inherently depersonalizing, a.k.a. coercive) political position!
Acestea fiind spuse, evident ramane mult mai simplu de practicat non-violenta, pentru cine are “stomacul” sa o faca si nu cred ca pentru anumiti crestini (chiar familisti) un “vot” explicit in sensul asta ar fi daunator. Mai ales in contextul subliniat candva de A. Craiutu, prin intrebarea: mai poate exista politca [atat de inocenta pentru a mai purta numele de] crestina, dupa Machiavelli
http://www.friesian.com/machiav.htm ?
