Cuvântarea Părintelui Lucian la despărțirea de Diana
Îndurerată familie, adânc întristați creștini, prieteni și cunoscuți ai Dianei,
Știu că timpul s-a împuținat, iar drumul spre Craiova este lung si anevoios, totuși, nu vreau ca Diana să părăsească biserica noastră, pe care a iubit-o atât de mult, fără să spun câteva cuvinte despre ea, cea care și-a sfințit viața prin suferință, prin purtarea crucii durerilor sufletești și trupești, cu demnitate și fără murmur, fără cârtire, fără a se văita de greutatea ei, prin modestie exemplară și printr-o muncă temeinică și adesea istovitoare.
Diana avea aproape treizeci și trei de ani – anii Mântuitorului pe pământ, anii deplinei maturități. Asemenea Sf. Vasile cel Mare și Grigorie de Nazians, ea a cunoscut doar două drumuri: drumul spre școală și drumul spre biserică. Drumul spre școală, acolo unde ea se întâlnea cu dragii ei studenți și unde căuta să le sprijine înțelegerea complicatelor și sofisticatelor învățături economice. Drumul spre biserică, acolo unde ea încerca să se sprijine pe sine însăși prin rugăciune, prin spovedanie, prin participarea activă la slujbe, prin gesturi ale credinței mărturisitoare.
Diana a fost și un bun român, un om care și-a iubit țara și neamul. În urmă cu câțiva ani, ea a onorat o invitație la o bursă de studii în SUA, acolo unde ar fi putut să rămână, unde i s-ar fi deschis importante și generoase perspective materiale, dar și de împlinire profesională, academică, universitară. Nu s-a gândit la avantajele materiale, pentru că era un om de o modestie rar întâlnită, și nici la împlinirea profesională, pentru că ea credea cu tărie că aparține unei generații tinere și entuziaste, capabilă să miște, să clintească lucrurile din loc și în țara noastră.
În vara anului trecut a avut o invitație, în Elveția, la o întâlnire între specialiști pe probleme economice. M-a întrebat ce să facă: să meargă sau să refuze invitația? Era la două – trei luni după operația de extirpare a rinichiului afectat de cumplita-i boală. I-am spus să facă după cum crede, să se roage, iar, dacă se va simți bine, să încerce să meargă. Îi era teamă de zborul cu avionul, dar nu în sensul în care ne este teamă tuturor de avion, ci pentru că presiunea atmosferică la altitudine ar fi putut să-i miște trombii (cheagurile de sânge) și să îi trimită acolo unde i-ar fi fost fatal să ajungă, la inimă sau la plămâni.
Îmi spunea că își dorește această plecare nu din orgoliu profesional sau pentru palmares personal, ci pentru că acolo ar fi primit o sumă de bani pe care ulterior i-ar fi folosit la cumpărarea medicamentelor necesare, la continuarea tratamentului medical și, astfel, să nu devină o povară pentru familie. Acest gest al ei era încă o dovadă de eleganță sufletească și de un bun simț autentic.
La această întâlnire a întâlnit un profesor elvețian care, destăinuindu-se, i-a spus că și el a trecut prin același diagnostic, pe care însă a reușit să-l biruiască. Acest lucru a făcut-o pe Diana să se întoarcă optimistă din această călătorie. Au mai fost și alte două invitații în străinătate cărora, însă, nu a mai putut să le răspundă.
Îmi amintesc de una dintre cele mai tulburătoare mărturisiri ale ei. Într-o zi, mi-a spus îndurerată: “Părinte, mă uit în urmă și nu văd nimic“. Aș vrea să-ți răspund acum, Diana: În urma ta ai lăsat un nume bun și o mulțime de prieteni care te-au prețuit, te-au admirat, te-au apreciat, te-au iubit, și pentru care tu ai fost un adevărat reper moral și intelectual.
Din păcate, Diana pleacă dintre noi înainte de vreme, nu însă și înainte de a da șansa celor din jurul ei ca din buni să devină și mai buni. Sunt multe persoane cărora, ea, prin nevoile sale, izvorâte din neputința cauzată de boală, le-a activat omenia, bunătatea naturală și dragostea, care nu a rămas la nivelul declarațiilor, ci a fost o dragoste lucrătoare, manifestă, și, nu de puține ori, jertfelnică.
Fara îndoială că acești tineri prieteni și colegi sunt oameni credincioși, oameni plini de credință, dar, așa cum spunea Sf. Apostol Iacov în epistola sa: ”Credința fără fapte este moartă.“ Iată că prin strigătul ei de ajutor, Diana nu le-a lăsat credința să moară, nu i-a lăsat împuținați sufletește, nici ca ei să rămână niște credincioși fără fapte (asemenea preotului și levitului din Parabola Samarineanului milostiv).
O altă trăsătură definitorie, dacă nu cumva chiar dominantă, a Dianei, era simțul umorului. Ea știa să facă haz de necaz, să-și râdă de propria-i suferință. Era convinsă de adevărul că, dacă râzi în fața necazurilor, pe jumătate le-ai învins. Știa ca nimeni altul de bine să convertească jalea și durerea în hohot de râs, să prefacă lacrima și suspinul în zâmbet plin de lumină.
Nu de puține ori, în virtutea acestui excepțional și neașteptat simț al umorului, Diana știa să mă scoată din impas, din rușinea sau jena că nu știu ce s-ar mai putea spune într-o situație atât de gravă cum era a ei, că nu știu ce s-o mai învăț să facă sau să creadă.
Nu de puține ori am fost în criză de inspirație, în stare de muțenie, pentru că nu găseam cuvinte potrivite și convingătoare. Eram nu doar în criză de discurs sau de dreaptă povățuire, ci, poate mai grav decât atât, în criză de speranță și chiar de credință.
În astfel de momente, Diana avea inspirația și inteligența să găsească “soluții” umoristice, hilare, anecdotice, care schimbau hohotul de plâns în hohot de râs. În astfel de momente simțeam că rolurile erau inversate: nu eu o sprijineam și o ridicam pe ea, ci ea mă sprijinea pe mine, eu fiind cel neajutorat.
Așa a fost Diana, și tocmai de aceea nu putem înțelege cum un astfel de om poate să plece atât de grăbit dintre noi.
Sâmbătă, înainte de Înviere, m-a sunat pe telefonul de acasă. Eram încă la Biserică, prins în îndatoririle pe care orice preot le are față de creștinii care se apropie cu emoție și cu bucurie de Marele Praznic. I-a spus soției mele că ar vrea să vină a doua zi, la prânz, la Vecernia cunoscută în popor sub numele de “A doua Înviere”.
Avea, într-adevăr, să vină, însă nu cum o așteptam noi, ci așa cum o aștepta Dumnezeu, pentru că la orele doisprezece, când am început slujba Vecerniei, ea a plecat spre Biserica cea de Sus, spre Biserica cea din Ceruri.
Ostenitul, și de dureri, și chinuri, atât de împovăratul ei trup, avea sa ajungă la biserica noastră la puține ore după săvârșirea din lumea aceasta.
Este a treia zi de Paști și credința noastră în Înviere este mai puternică și mai evidentă ca niciodată.
Credem că Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este făgăduința și garanția propriei noastre Învieri, căci spune Mântuitorul: “Eu sunt Învierea și Viața, cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine, nu va muri în veac.” (Ioan 11, 25-26).
Între minunile și faptele extraordinare pe care Hristos Domnul le-a săvârșit pe pământ, Învierile din morți au fost cele mai impresionante și mai copleșitoare.
Ceea ce este, însă, demn de reținut, este că aceste Învieri au fost făcute nu pentru oameni bătrâni, sau oameni între două vârste, ci numai asupra tinerilor. Cei trei tineri întorși din moarte la viață au fost: fiica lui Iair, mai marele Sinagogii din Capernaum, o copilă de doisprezece ani; fiul văduvei din Nain, toiagul bătrâneților unei maici îndurerate, și Lazăr din Betania, fratele surorilor Marta si Maria. Aceste două surori au căzut la picioarele Mântuitorului și I-au zis: “Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele nostru n-ar fi murit.”
Așijderea și cei care se strânseseră la casa celor două surori îndurerate, ca să le mângâie jalea, ziceau între ei: “Nu putea oare Acesta, care a deschis ochii orbului, să facă și pe Lazăr să nu moară?”
Ca și surorile lui Lazăr din Betania, și noi, cei adunați în jurul sicriului Dianei, am putea spune: “Doamne, dacă ai fi știut ce suflet bun a avut această fată, ce excepțională calitate umană, intelectuală și morală a avut această tânără, nu ai fi lăsat-o să se stingă “.
Sau am putea zice, asemenea celor strânși la îndoliata casă din Betania: “Nu se putea oare ca Dumnezeu, Cel care zi de zi face minuni multe în lumea aceasta în care trăim, să mai facă încă una și cu Diana?”
Nu vom zice, însă, așa, pentru că Dumnezeu, în marea Sa înțelepciune și dragoste față de oameni, știe pe cine și când cheamă la Sine, pentru că judecățile lui Dumnezeu nu sunt niciodată ca judecățile oamenilor.
De aceea, nu ne vom supăra pe El și nici măcar pe moarte, ci vom zice asemenea poetului basarabean Grigore Vieru:
Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestemă unii, vreau să zic,
La fel cum lumina pârăsc.
Dar ce-ai face tu și cum ai trăi
De-ai avea mamă și-ar muri,
Ce-ai face tu și cum ar fi
De-ai avea copii și-ar muri?!
Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic,
Dar numai din propria-mi viață trăiesc.
Nu frică, nu teamă –
Milă de tine mi-i,
Că n-ai avut niciodată mamă,
Că n-ai avut niciodată copii.
Sau poate vom zice ca Macedonski :
E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini, și mor și-n mine —
Ș-au fost atât de viață pline,
Și azi se sting așa ușor.
În tot, se simte un fior,
O jale e în orișicine.
E vremea rozelor ce mor —
Mor în grădini, și mor și-n mine.
Pe sub amurgu-ntristător,
Curg vălmășaguri de suspine,
Și-n marea noapte care vine,
Duioase-și pleacă fruntea lor… —
E vremea rozelor ce mor.
Dragii mei, odată cu plecarea dinte noi a Dianei, a murit o floare aici pe pământ, dar prin credința în Înviere, suntem convinși că ea va înflori în Cer, acolo unde Hristos Cel mort și Înviat a treia zi, o așteaptă.
Dumnezeu să o ierte și să o odihnească și Veșnică să îi fie pomenirea prin dragostea noastră și prin dorul ce i-l vom purta de-acum încolo.
Amin!
(Mulțumim Părintelui Lucian pentru îngăduința de a publica aceste cuvinte, rostite pe data de 29 aprilie 2008, în a treia zi de Paști.)
