Stiați că Al Gore este prins în topul TIME la capitolul “cei mai influenți gânditori și oameni de știință” ai zilelor noastre? Spre deosebire de epoca pre-Wikipedia, a unor Aristotel, Descartes, Galileu sau Newton, când unitatea de măsură în erudiție era tratatul!, fostul „vice” al Americii a cunoscut consacrarea cu un micuț documentar dogmatic, botezat „An Inconvenient Truth”. Filmul grupează scrupulos doar argumentele segmentului “publicly subsidized” din Academia lumii pe care demonstrarea inexistenței unei “man-made global warming” l-ar trimite urgent la recalificare. Promovat ca a cincea evanghelie, materialul conține teza previzibilă: este nevoie de moderație! Si cine este depozitarul acesteia, decât guvernele lumii chemate să Ky(c)otească despre cine?, ce?, cum?, cât? și pentru cine? “să polueze” și, în cele din urmă, “să producă”. Socialismul ecologic al lui Gore din Tennessee poate, însă, prinde greu la Gore din Chitila, care ar voi să aleagă dumnealui între slujba bună de la rafinărie, aerul ozonat, temperaturile blânde și gumele ieftine pentru Audi-ul second hand din import luat fără taxa de prima înmatriculare.
Încălzirea PLANETEI
Trăim cea mai fierbinte vară a ultimilor ani. Este dincolo de orice îndoială ori scepticism gratuit. Întrebarea esențială, vom vedea de ce, este: poartă Omul toată vina pentru încălzirea globală? Fizicienii, geofizicienii, climatologii, meteorologii, oceanografii, ecologii, chimiștii, biochimiștii, biologii sunt departe de a fi atins vreun consens, deși impresia este că în virtutea democrației academice par mai mulți cei care ar zice “da”. Să nu uităm, însă, că tot democrația academică a hotărât, demult, că aparatele mai grele decât aerul nu pot zbura sau că Soarele se învârte în jurul Pământului! Singurul argument al cercetătorilor adepți ai tezei “industrializării vinovate” ar fi acela că: “se observă o corelație istorică între creșterea cantității de carbon din atmosferă și creșterea temperaturii”. Dar corelația nu înseamnă în mod necesar cauzalitate; asta o învață până și un puști de gimnaziu. Apoi, în veacul trecut a existat o ditamai decorelație între 1940-1975. Iar paleogeologia a dus și ea la concluzii interesante: creșterea concentrației de carbon din atmosferă se petrecea, în medie, cam la 800 de ani după (!) un puseu de încălzire a climei. Deși, aparent, ne-am afla în ograda științelor naturii, economia politică este cea care ne poate lumina consecințele grave la care ne expunem, ca Specie, adoptând ‘eco-explicații’ aiuritoare.
Încălzirea Cercetării
Primul răspuns al economiei este cel “meschin”: un cercetător va fi mai înclinat să furnizeze contractorului răspunsurile care justifică continuarea proiectului de cercetare. Dacă vorbim de Statul-contractor, interesul devine unul “self-perpetuating”: guvernele au interes să finanțeze acele proiecte care le justifică intervenția, iritantă și inoportună, în economie și societate.
Celălalt răspuns, de substanță, poate fi construit pe caz concret, pornind de la celebrul “Stern Review on the Economics of Climate Change 2006”, raport prezentat la începutul acestui an și la București, în cadrul unui eveniment organizat de Ambasada Britanică. Paranteză: raportul coordonat de Sir Nicolas Stern e și independent, și patronat de guvernul Regatului Unit.
Trecem de partea cu scenarii, decenii, probabilități și grade Cesius – construită în cel mai pur stil panicard – și ajungem la aprecierile economice. Raportul compară eventualele costuri ale pasivismului (firește, guvernamental) – previzionate la un 20% din PIB-ul global – cu cele ale activismului (tot guvernamental) – doar 1%. Altfel spus, un “public policy” e un chilipir.
Pentru a nu pierde 20% din PIB, lumea ar trebui să producă cu 80% mai puțin CO2 decât azi; până în 2050, emisiile ar trebui duse la 75% din nivelul actual. Însă, dat fiind pattern-ul actual de dezvoltare a economiei – dependent de combustibilii fosili –, Stern nu explică de ce politica de limitare a activității economice nu ar aduce ea însăși pierderi de PIB, chiar peste 20%.
Încălzirea Calculelor
Componenta “modificare a tehnologiilor actuale înspre cele nepoluante” e chiar mai ieftină decât 1% din PIB-ul global care ar trebui donat guvernelor lumii, spune Stern. Ar fi nevoie doar de dublarea fondurilor (publice!) pentru cercetare-dezvoltare în energie, spre un 20 mld. dolari, echivalent cu 0,05% din PIB-ul lumii, și ne apropiem de scop, susține raportorul.
Deși este rezonabil când afirmă că “low carbon technologies” nu pot fi exploatate acum eficient – curba învățării ajutându-ne însă să facem acest lucru în viitor – Sir Nicholas propune ca substituția să se petreacă acum, ignorând legătura logică dintre exploatarea tehnologiilor actuale, intensive în carbon, și emergența, în viitor, a tehnologiilor “verzi”, nepoluante.
Logica economică zice că tehnologiile nu pot apărea ex nihilo și nu pot prolifera decât legate de un anumit stadiu al dezvoltării capitalului. Iar capitalul nu se poate dezvolta/acumula dacă îl rupem forțat/arbitrar de componenta tehnologică curentă. (Ar mai fi avut la ce televiziuni să se producă liderii verzi ai lumii dacă motorul lui Watt era în epocă interzis ca neecologic?)
Dezvoltarea capitalului este singura cale care poate conduce în timp la rafinarea tehnologiilor, dovadă că azi avem posibilitatea materială, deși redusă, de a ne pune problema tehnologiilor nepoluante. Dacă s-ar fi pus problema tehnologică înaintea dezvoltării capitaliste, probabil că acum am fi meditat în comuniune cu natura la “dezvoltarea durabilă de… subzistență”.
Încălzirea PAC-ului
Uniunea Europeană a preluat deja încălzirea globală între îngrijorările sale oficiale, iar soluțiile țin de tipicul său etern: reglementări și, de restul, fonduri publice. Realistă, însă, Europa joacă la două capete – ‚combatere’ și, unde nu se poate, ‚adaptare’. Asta reiese dintr-un document pe care Comisia l-a pregătit de curând, pe care va încerca să îl impună statelor membre.
Între soluțiile ‚soft’ de adaptare, se vorbește de schimbarea rotației culturilor și a perioadei de însămânțare ori de soluții de sporirea confortului termic al locuințelor. Opțiunile ‚hard’ vizează îndiguiri, relocare de porturi, capacități de producție sau localități din regiunile costale joase sau construirea de noi centrale electrice pentru a compensa dificultățile hidrocentralelor.
Documentul propune inserarea obiectivului finanțabil numit “combatere/adaptare la încălzirea globală” în bugetul Politicii Agricole Comune (PAC). Însumând 44 mld. euro, acesta acoperă azi jumătate din bugetul Uniunii. Rațiunea cuplării e filosofia comună a vechii politici agricole și a noului obiectiv, inserabil odată cu reforma PAC: ‘acoperirea fluctuațiilor de venituri’.
Spiritele vigilente s-au prins în 50 de ani că esența economică a proiectului european ține de ‚libertăți de circulație plus boemă agricolă’. Dincolo de revizuirea politicii energetice din rațiuni fifty ecologice, fifty geopolitice, de piața emisiilor de CO2 și de amararea unui consens global post-Kyoto, e previzibil că Uniunea nu ar putea rata răcorirea aristocrațiilor săi fermieri.
Încălzirea României
Grija UE pentru fermierii săi ar trebui să le sune bine țăranilor români, nemulțumiți de faptul că guvernul dă impresia că e pregătit doar pentru o lume a condițiilor ideale de temperatură și presiune. În problema secetei din vara aceasta, însă, dreptatea, câtă se poate face ea pe banii altora (contribuabilul net), pare să fie de partea ministrului agriculturii, Decebal Traian Remeș. Acesta a declarat deja, textual, că va trata refuzul fermierilor de a apela la irigatii cu refuzul de a le plăti despagubiri. Bine, dar deficitele structurale istorice din agricultura românească, girate de guvernele ‘de după’, temătoare sau, dimpotrivă, interesate să abramburească crearea unei piețe funciare funcționale, au alimentat din plin iresponsabilitatea antreprenoriatului agrar din România. Bunăoară, doar 10-12 % dintre fermieri români sunt asigurați contra secetei, ceea ce reprezintă un proxi bun pentru rata celor care privesc în prezent agricultura ca un business.
Despăgubirile agricole și sprijinirea sistemului de irigații sunt deja sperietorile verii la bugetul României. Mai îngrijorează aportul la PIB al agriculturii, ciuntit de secetă, precum și importurile de cereale pentru alimentație și furaje, care vor adânci deficitul comercial. Prin țară se vorbește de o recoltă de grâu cu 60% mai mică decât cea previzionată, iar pensionarii se roagă tot mai apăsat de la versul cu “pâinea noastră cea de toate zilele…” încolo, laicizând, reflex, “… dă-ne-o nouă astăzi și nu ne duce pre noi în scumpire cum se zice pe la televizor”. Prețul grâului a atins deja cea mai ridicată valoare din ultimii patru ani pe piața europeană, Bursa de la Paris, din cauza secetei din zona Mării Negre, acolo unde Ucraina, Rusia și România stau înșirate pe axa aridității. Si bursa de la Chicago a capturat în prețul contractelor tranzacționate impactul recoltei slabe de grâu din Est. Iar rezervele de apă și hidroenergia sunt ‚solidare’ cu agricultura.
Încălzirea înghețării
Până să se împlinească profețiile lui Stern și Co. cu înecarea unor insule sau zone de coastă în apele oceanului planetar, acum avem debite reduse la apele curgătoare și neajunsurile conexe. La noi, dacă debitul Dunării scade, odată cu el scad șansele ca reactorul 1, poate chiar și 2, de la Cernavodă să rămână ‚on’ (trebuie răcite), scade energia produsă la Porțile de Fier, și scade traficul fluvial comercial. Păi, toate scad? Nu, unele pot și crește: prețurile la energie, probabil prin toamnă. Deși e posibil să fie mai gravă ca oricând, seceta din energie are un precedent în 2003 atunci când Cernavodă și Porțile de Fier au fost închise, iar termocentralele au preluat suprasarcina. La vremea respectivă, Hidroelectrica ar fi trebuit să falimenteze la câte pierderi a avut, salvarea sa venind din partea statului, în proprietatea căruia se afla. Însă, din punctul de vedere al respectului pentru banul public atare salvări nu-și merită numele. Anul acesta, există totuși speranța că din punct de vedere al managementului riscului, și dat fiind precedentul din 2003, seceta a fost încorporată monetar în evaluarea cheltuielilor și veniturilor previzionate.
În situațiile extreme, apar intuițiile extreme. Un sistem energetic suplu la riscuri e unul complet privat. Extrapolabil în agricultură, industrie, servicii (altele decât cele care, spune-se, au grijă să răcorească emoțiile populației, filtrând informațiile despre caniculă). Stările intermediare sunt surogate, proprietatea publică, o inepție. Independent de încălzirea globală, mai ‘catolic’ decât europenii ‚funcționali’, statul român a decuplat, în energie, producția de distribuție, ca vector de concurență, și își face curaj ca, după distribuție, să privatizeze și producția (Hidroelectrica, Nuclearelectrica, Romgaz Mediaș). Până unde? Ca să îl cităm pe controversatul Patriciu, până ce „privatizăm tot”. Deci, raționalitate și stimulente corecte, în loc de ‚călduri’ ori ‚frisoane’.
Salvările din orice fel de crize (locale, globale, încălziri, glaciații), făcute în ideea „să luăm de la Pavel, să-i dăm lui Petru”, cu legitimități științifice fraudate, sunt ruinătoare pentru civilizația ce vrem să o protejăm și la Copșă Mică, și în Amazonia, și în Sahel, și în SUA. Filosofii! Poate. Însă citită ca bună judecată economică, filosofia devine subit cea mai pragmatică dintre științe.
(Articolul reprezintă o variantă a articolului "Lumea a făcut temperatură", publicat drept cover-story în PIAȚA FINANCIARĂ – revistă lunară financiar-bancară – în nr. 7-8, iulie-august 2007)
