Bătrânul continent începe să își dea pe față arama de UERSS, parcă acum mai tare ca oricând, de la România care a (re)intrat grotesc de ușor în hora cipurilor și a supravegherii totale, până la „the United Kingdom of Big Brother.”
Iar în inima Europei se pregătește un festin prelungit cu vânat à la Colbert. Elitele politice franceze promovează, acasă și peste hotare, un proiect absolutist de lege a copyright-ului: HADOPI, adică Haute Autorité pour la Diffusion des Œuvres et la Protection des droits sur Internet. Celelalte nume pe care le poartă sunt „abordarea celor trei lovituri” sau orwellianul „Création et Internet”.[1] Capitalist-etatistul Denis Olivennes, fost președinte al FNAC și director al comisiei create de Președintele Sarkozy pentru a elabora proiectul HADOPI, recomandă adoptarea acestei soluții kagebistice țărilor vecine sau direct Uniunii Europene. Dificultățile de adoptare a Constituției Europene ar putea fi explicația pentru care, deocamdată, metoda franceză nu este considerată fezabilă de către Uniune. Dar ar fi naiv să credem că această atrocitate va fi transformată în lege la nivel național și nu va fi până la urmă adoptată și la nivel european.
Acest proiect ar trebui să înlocuiască prezenta lege care stipulează o amendă imensă pentru cei care sunt găsiți vinovați de încălcarea copyright-ului. Legea s-a dovedit a fi ineficientă, pentru că trebuia ca vinovatul să fie acuzat, iar condamnarea necesita o decizie judecătorească – proces mult prea lent și incert pentru poliția copyright-ului. În schimb, Înalta Autoritate ar putea să acționeze fără nici un fel de opreliști legale. Prin crearea ei se instituie prezumția de vinovăție asupra tuturor utilizatorilor de internet, iar drepturile de proprietate, încă o dată, își pierd relevanța. Avem de-a face, cu alte cuvinte, cu încă o exercitare a agresiunii generalizate.
Odată găsit vinovat, hoțul de copyright poate încerca să scape de pedeapsă prin utilizarea sistemului judiciar gripat aparținând a aceluiași stat care a elaborat proiectul HADOPI. Succes!
Să aruncăm, cu uimire și cutremur, o privire înspre Înalta Autoritate pe cale de a lua ființă. Sarcinile sale vor fi:
1. Protecția lucrărilor și obiectelor supuse dreptului de autor sau oricăror alte drepturi similare în ceea ce privește încălcarea acestor drepturi comisă pe rețelele de comunicații electronice folosite pentru prestarea de servicii de comunicații publice online;
2. Sarcina de a supraveghea oferta legală și folosirea ilegală ale acestor lucrări și obiecte pe rețelele de comunicații electronice folosite pentru prestarea de servicii de comunicații publice online;
3. Sarcina de a reglementa domeniul măsurilor tehnologice pentru protecția și identificarea lucrărilor și obiectelor protejate de dreptul de autor sau alte drepturi similare.[2]
Un KGB al internetului?
Iată câteva exemple care dezvăluie puterile incredibile oferite de acest proiect:
În exercitarea competențelor, membrii colegiului și ai Comisiei pentru Protecția Drepturilor nu vor primi ordine de la nici o altă autoritate…
Înalta Autoritate va avea la dispoziția sa agenți publici..
Din motive procedurale, vor fi abilitați să obțină toate documentele, în orice format, inclusiv datele păstrate și procesate de operatorii de comunicații electronice…
Vor putea obține de la operatorii de comunicații electronice identitatea, adresa poștală, adresa electronică și numerele de telefon ale deținătorului contractului […] fără consimțământul celor îndreptățiți…[3]
Mode d’emploi:
După un an în care sunt trimise două scrisori de avertizare, una prin e-mail si una la adresa poștală, Înalta Autoritate se va dezlănțui. Accesul la serviciile de internet va fi suspendat pe o durată de trei luni și se va da, pentru aceeași durată, o interdicție de contractare cu orice alt operator de servicii de internet. Suspendarea accesului nu atrage sistarea obligației de plată ale vinovatului către operatorul de servicii de internet.
Mai mult, se vor da dispoziții de prevenire a repetării încălcărilor sancționate și de raportare a situației în fața Înaltei Autorități. Nerespectarea acestor dispoziții vor fi iarăși sancționate cu pedeapsă. [4]
Cu alte cuvinte, asupra internauților plutește deodată amenințarea cu suspendarea internetului, pe care însă vor trebui să-l plătească în continuare, iar după cele trei luni de suspendare, cei găsiți vinovați de piratare vor trebui să dea în continuare rapoarte de cumințenie la Înalta Autoritate.[5]
Mă întreb cât ar mai dura până la anchetele, tortura și teroarea generalizată practicate sub statul polițienesc?
ISP-urilor, adică operatorilor de servicii de internet le revine sarcina de aplicare a măsurilor HADOPI. În primul rând, vor trebui să se asigure că nu se distribuie material piratat prin intermediul lor. Să înțelegem oare de aici că ISP-urile vor trebui să verifice fiecare pachet de date așa cum făcea Poșta în comunism sau în război? Cu ce costuri?
Apoi, dacă Autoritatea descoperă „infracțiunea de copyright,” ISP-ul este înștiințat despre pedepsirea unui abonat al său și i se ordonă să pună în aplicare suspendarea de 3 luni. Dacă ISP-ul nu se supune acestui ordin, Autoritatea „ar putea să dea o sancțiune financiară de maxim 5000 de euro per infracțiune înregistrată.”
Și mai îngrijorător este faptul că proiectul nu definește puterile oferite acestei instituții, așa că rămâne să fim și mai surprinși: „Înalta Autoritate va stabili o listă cu măsurile de securitate considerate eficiente pentru prevenirea încălcărilor obligației.”[6]
Istoria nu ne va învăța nimic — atât timp cât vor exista „interese speciale”
Cei care analizează prezenta criză economică se întreabă dacă omenirea nu a avut nimic de învățat din Marea Criză a anilor 1930. Sau din anii 1970. Sau 1990. Dar despre secolul al XVII-lea francez ce să mai spunem?
În foarte instructiva sa istorie a gândirii economice[7], Rothbard scrie despre starea de agresiune generalizată în care se găsea Franța lui Ludovic al XIV-lea la puțini ani după moartea faimosului său ministru de finanțe, ultra-intervenționistul Jean-Baptiste Colbert:
Un rol și mai important în paralizarea dezvoltării industriale a Franței l-a jucat dezastroasa interzicere a unui nou popular tip de îmbrăcăminte, stamba. În acea epocă, importanța țesăturilor din bumbac nu era foarte mare, dar bumbacul avea să fie scânteia Revoluției industriale în Anglia secolului al XVIII-lea. Politica Franței, pusă în aplicare cu strictețe, a dus la înăbușirea fără echivoc a industriei franceze a bumbacului.
Noua stambă, bumbacul imprimat, a început să fie importată din India în anii 1660 și a devenit foarte populară, folosită ca produs ieftin pentru nevoile maselor și pentru moda de lux. În consecință, s-a lansat în Franța o industrie de imprimare a stambei. Începând cu anii 1680, industriile de prelucrare a lânei, îmbrăcămintei, mătăsii și pânzeturilor s-au plâns indignate de starea de „competiție neloială” indusă de parvenitul cel plin de succes. Culorile imprimate scoteau cu ușurință de pe piață celelalte textile. Și uite așa statul francez a replicat în 1686 prin interzicerea totală a stambelor: atât importul, cât și producția internă. În 1700, statul francez a mers până la capăt: o prohibiție absolută a stambelor, sub toate aspectele, inclusiv purtarea lor. Inspecțiile pe teren ale agenților guvernamentali erau de-a dreptul isterice: „privind pieziș în trăsuri și case particulare, raportau că guvernanta Marchizului de Cormoy a fost zărită la fereastră purtând o stambă cu flori mari și roșii pe fond alb, nou-nouță, sau că femeia unui vânzător de limonadă a fost văzută în atelierul ei cu o broboadă din stambă”….
În luptele stambei au murit, literal, mii de francezi, fie executați pentru portul de stambă, fie în timpul raidurilor armate asupra purtătorilor de stambă. Cu toate acestea, stambele erau atât de populare, mai ales printre doamne, că războiul a fost până la urmă pierdut, cu toate că interdicțiile au rămas în legislație până târziu în secolul al XVIII-lea. Contrabanda cu stambă pur și simplu nu a putut fi oprită. Dar bineînțeles că a fost mai simplu să se aplice interdicția asupra manufacturilor de stambă din Franța decât asupra întregii populații de consumatori francezi. Rezultatul acestei prohibiții de aproape jumătate de veac a fost dispariția cu desăvârșire a industriei franceze a imprimării bumbacului. Întreprinzătorii și meseriașii din industria stambei, mulți dintre ei fiind hughenoți persecutați de statul francez, au emigrat în Olanda sau Anglia, întărind industriile din acele țări.
Revenind la proiectul HADOPI, aflăm din justificările oferite în preambul că noua eră a internetului a venit în sfârșit și că este o ocazie minunată de a se răspândi lucrări culturale, „comparabilă doar cu inventarea tiparniței.” Dar, dacă nu se vor respecta drepturile de proprietate, „amenințarea la adresa condițiilor pentru ca aceste lucrări să fie create nu a fost vreodată mai mare.”
Într-adevăr,
Muzica înregistrată a scăzut cu 50% în volum și valoare în ultimii cinci ani, iar acest lucru are un impact grav asupra angajărilor în companiile de producție și asupra creațiilor artistice și a reînnoirii lor, aducând cu sine rezilierea contractelor multor artiști și o scădere a numărului noilor artiști „înregistrați” anual. Cinematografia și televiziunea încep să simtă primele efecte ale acestei schimbări de comportamente, iar cărțile probabil că vor urma această tendință cu repeziciune.”[8]
Asemănările dintre Franța secolului al XVII-lea și cea de azi sunt izbitoare: Stamba – lucrări cu copyright; reglementări aplicate cu strictețe – proiectul HADOPI; agenți guvernamentali – inspectorii Înaltei Autorități; doamnele din Franța – utilizatorii de internet; manufacturile de stambă – ISP-urile; întreprinzătorii și meseriașii din domeniul stambei – întreprinzătorii și specialiștii din IT; Anglia și Olanda – (aștept răspunsuri!)
Eroare și agresiune
În cazul Franței secolului al XVII-lea, politicile economice erau justificate prin ceea ce numim azi mercantilism. Rothbard arată că nu e vorba de o teorie economică de sine stătătoare, ci de un salată de pledoarii găunoase aduse de oameni de afaceri și de birocrații pe care îi mituiau pentru a obține o felie mai mare de plăcintă, pe seama vecinilor, fie ei persoane sau țări. Mercantilismul era fundamentat pe idea că un orice schimb nu poate fi decât „de sumă zero”: o parte are de câștigat și cealaltă de pierdut. De fapt, ambele părți au întotdeauna de câștigat din orice schimb pașnic.
Dincolo de ideile din presupoziții, prohibiția completă a stambei a avut rolul de a-i proteja pe membrii mai puțin eficienți ai unei industrii de aceia ai căror investiții nu erau captive în tehnologii vechi – adică aceia care erau gata să răspundă profitabil dorințelor „doamnelor din Franța,” ale căror drepturi au fost, de asemenea, călcate în picioare în acest proces. Vechea industrie dorea să oprească aceste noi tendințe, iar armata de birocrați a lui Ludovic al XIV-lea a fost folosită pentru acest scop.
Pe de altă parte, în cazul vânătorii de internauți din secolul XXI, avem, în loc mercantilismul clasic, ideologia subiacentă a IP-ului, teoria că „proprietatea intelectuală” este totuna cu proprietatea reală, și că proprietarii de drept sunt furați de către masele de utilizatori ai tehnologiei informației și ai internetului.
O adevărată armată de avocați, căutători de privilegii și birocrați lucrează la dezvoltarea și aplicarea legilor proprietății intelectuale. Dar, în eforturile lor, pornesc de la o presupoziție falsă – după cum a arătat N. Stephan Kinsella – aceea că ideile sunt caracterizate de raritate.[9]
Ideile nu au raritate și, de aceea, nu pot fi obiectul unor drepturi de proprietate. Dacă se consideră că ideile sunt rare se ajunge logic la acțiuni care vor afecta distribuția proprietății legitime existente. Eroarea IP-ului, cu alte cuvinte, aduce după sine agresiune. Intr-adevăr, „oricine are dreptul să-și structureze sau formateze proprietatea oricum dorește și acest drept de proprietate nu-i poate fi amputat de felul cum își gestionează alții proprietatea lor.”[10]
Iarăși, indiferent de ideile din presupoziții, prohibiția download-urilor are rolul de a-i proteja pe membrii mai puțin eficienți ai industriilor intelectuale și artistice împotriva acelor întreprinzători ale căror investiții nu sunt îngropate în tehnologii vechi, care pot folosi „epoca informațională” pentru a obține profituri de la clienții lor. Și, bine-înțeles, drepturile utilizatorilor sunt din nou călcate în picioare. Adaparea la noile tehnologii se poate dovedi costisitoare. Este mult mai ieftin să fie „convinși” politicienii de beneficiile unor legi care protejează vechile moduri de a face profit.
Capitaliștii de stat joacă din nou cartea externalităților. Cine altcineva decât consumatorii credeți că va acoperi, în cele din urmă, nota de plată a aventurilor Înaltei Autorități și cine altcineva decât vechile industrii se vor bucura de îndoielnicul său succes?
În fine, dacă până acum se vorbea de „ambivalență factuală”, ca să folosim expresia lui Kinsella, privitor la capacitatea legilor IP de a produce mai multă avuție, apar noi studii care transformă ambivalența în stagnare și cenzură.[11] În cazul download-urilor, marea partidă de vânătoare á la Colbert are toate ingredientele pentru a distruge internetul așa cum îl știm azi. Iar HADOPI nu este decât unul dintre tentaculele pe care statul le înfășoară în jurul libertății noastre.
Note
[1] Proiectul în limba engleză: www.culture.gouv.fr/culture/actualites/conferen/albanel/creainterenglish.pdf, și limba franceză: http://senat.fr/leg/pjl07-405.html
[2] Vezi Art. L. 331–13 al proiectului
[3] Art. L. 331–14 și Art. L. 331–20.
[4] Art. L. 331–25.
[5] Art. L. 331–28.
[6] Art. L. 331–30.
[7] Economic Thought Before Adam Smith: An Austrian Perspective on the History of Economic Thought, Volume I, Mises Institute, Auburn, Ala., 2006 (Edward Elgar, 1995), p. 219.
[8] Vezi nota 1.
[9] N. Stephan Kinsella, Against Intellectual Property, Journal of Libertarian Studies, Volume 15, no. 2 (Spring 2001): 1–53, mises.org/journals/jls/15_2/15_2_1.pdf
[10] Cristian Comănescu, nota traducătorului la Capitolul 16 al Eticii libertății de Murray N. Rothbard.
[11] Îi mulțumesc Ionelei Bălțătescu pentru acest link și pentru comentarii.
