Apărut inițial în Revista Oeconomica, nr.1, an 2009
[Rothbard, Murray N. 2004. Man, Economy and State. The Scholar’s edition. Auburn, Alabama: The Mises Institute. Second edition. Capitolul X – “Monopoly and competition”] De la suveranitatea consumatorului – clișeu al literaturii economice – la prețul de monopol – fabulă a literaturii economice
Pentru Rothbard[1], argumentația privind problematica monopolului și a competiției pare cât se poate de simplă și convingătoare. Cel puțin așa ar trebui să se înfățișeze în conștiința oricărui economist ce prețuiește adevărul, lectura capitolului X din tratatul său Man, Economy and State[2], intitulat “Monopoly and competition”.
Parcurgerea primei părți din “Monopoly and competition”, creează sentimentul de lectură a unei prefețe, și nicidecum o incursiune în textul propriu zis. Spun asta pentru că autorul simte nevoia de a face o inițiere în problematica monopolului și a competiției, pentru a imprima în conștiința cititorului premisele cu care intenționează să-și construiască argumentația. “Consumers’ sovereignty” sau suveranitatea consumatorului are în opinia lui Rothbard câteva implicații vizibile în teoretizarea monopolului și a prețului de monopol. Însă mai întâi, ni se oferă o scurtă lămurire privind etimologia acestei sintagme, de unde înțelegem că utilizarea formulei suveranitatea consumatorului este de cele mai multe ori nepotrivită. Dar de ce nepotrivită? Pe de o parte, pentru că induce a priori un soi de dependență a producătorului de consumator, deși primul poate oricând renunța la bunurile celui de-al doilea, recte banii. Pe de altă parte, pentru că este strămutat un termen care dăinuie cu succes într-un singur spectru disciplinar, acela al politicii:
“The term “consumers’ sovereignty” is a typical example of the abuse, in economics, of a term (“sovereignty”) appropriate only to the political realm and is thus an illustration of the dangers of the application of metaphors taken from other disciplines. “Sovereignty” is the quality of ultimate political power; it is the power resting on the use of violence” (Rothbard 2004, 630)[3].
În plus, Rothbard propune înlocuirea termenului consumator cu individ[4]. Cu alte cuvinte, cel mult putem vorbi despre o suveranitate a individului, cu precizarea că aceasta se manifestă nu asupra unor terți, ci asupra propriei persoane și proprietăți.
Urmează expunerea premiselor amintite mai sus. Rothbard îl amintește aici pe profesorul William H. Hutt, ca fondator al conceptului suveranitate a consumatorului (Rothbard 2004, 631)[5]. Teza lui Hutt este că orice producător care privește mijloacele ca un scop în sine, atunci el consumă, este un consumator. Această teză ajută la distincția fundamentală, pe care și Rothbard o face în tratatul său, anume că individul își stabilește în primul rând scopurile (consumul) pe scara sa de preferințe și, în al doilea rând, mijloacele (producția). Astfel, stabilirea mijloacelor este o activitate secundară a individului, de aceea, întotdeauna consumul va determina producția, și nu invers.
Utilizând principiul suveranității, Rothbard ajunge pe finalul capitolului la problema esențială, tratată exhaustiv în cele peste o sută de pagini pe care le alocă problematicii monopolului și a competiției. Definește prețul de monopol, ca fiind acel preț ridicat (determinantul unor profituri mai mari) obținut de un producător în urma unei reduceri a cantității de bunuri livrate pe piață. În opinia lui Rothbard, această decizie poate surveni în două situații:
a) fie producătorul constată o eroare antreprenorială recentă și, ca o consecință, apar modificări în scara sa de preferințe, respectiv, reduce cantitatea livrată;
b) Producătorul este conștient că bunurile comercializate au o cerere inelastică, deci poate profita de acest avantaj reducând cantitatea și mărind prețul.
Sigur că prețul de piață majorat în urma reducerii cantității livrate poate crea neliniște în rândul consumatorilor, și, de ce nu, poate și printre teoreticienii mainstream. Ținând însă cont de faptul că, prin reducerea cantității livrate (independent de motivul ce se află în spatele deciziei), producătorul nu face nici mai mult nici mai puțin decât să-și exercite dreptul de proprietate, ce am putea în mod rațional, să-i imputăm acestuia? Neliniștea de care vorbeam, pare că se simte de cele mai multe ori printre mainstream-eri, altminteri, neliniștea consumatorului, clientului, ar trebui să transpară în vreun fel la nivelul percepției publice.
Dacă nimic nu transpare, înseamnă că avem un consumator liniștit, care primește noul preț ca un efect firesc al modificării structurii elementelor ce compun piața. Cât timp consumatorul nu protestează, de ce ar face-o altcineva în locul lui? Nu el este cumpărătorul produsului cu preț de monopol? Nu el ar trebui să-și pună problema prețului de monopol?
“If the consumer were really angry at this “ monopolistic action”, they could easily make their demand curves elastic by boycotting the producer and/or by increasing their demands at the “competitive” production level. The fact that they do not do so signifies their satisfaction with the existing state of affairs and demonstrates that they, as well as the producer, benefit from the resulting voluntary exchanges”.
Pe de altă parte, problema s-ar putea pune și cu puțină doză de ironie. Orice consumator își dorește un preț mic, cu cât este mai mic cu atât este mai mulțumit. Tragem de aici concluzia, spune Rothbard, că prețul ideal, pentru toate bunurile este 0 (zero), și că în acest mod producătorii ar da dovadă de responsabilitate socială? Sigur că acesta este un ideal utopic al consumatorilor, însă la fel de utopic este și idealul producătorilor de a obține prețuri maxime posibile.
“In their role as consumers, men would always like lower prices for their purchases; in their capacity as producers, men always like higher prices for their wares. If Nature had originally provided a material Utopia, then all exchangeable goods would be free for the taking, and there would be no need for any labor to earn a money return. This Utopia would also be “preferred”, but it too is a purely imaginary condition. Man must necessarily work within a given real environment of inherited land and durable capital.” (Rothbard 2004, 634).
Contribuții fundamentale la teoria monopolului
Printre nenumărate și importante contribuții ale lui Rothbard la teoria monopolului ce vor fi enumerate mai târziu, două dintre acestea se cuvine a fi enunțate de la bun început, datorită simplității argumentației autorului, însă în mod deosebit ca urmare a forței lor explicative. Deși conținutul părții a X-a din “Man, Economy and State” este unul cât se poate de variat, tratând în detaliu probleme de la prețul și profitul monopolistic până la patente și copyright-uri, se poate cu ușurință trage concluzia că discuția privind monopolul la Rothbard este concentrată în jurul a doi poli, aceștia reprezentând înseși contribuțiile fundamentale austriece la teoria monopolului.
Se distinge între monopolul inofensiv și imposibilitatea de a observa sau cunoaște diferența dintre prețul competitiv și așa-numitul preț de monopol (pe piața liberă) și, monopolul rezultat ca urmare a intervenției guvernamentale. Monopolul inofensiv[6] sau orice tip de business care, potrivit neoclasicilor, poate crește prețul bunului printr-o reducere a cantității livrate pe piață[7]. Am văzut însă că acest tip de acțiune antreprenorială nu constituie un pericol pentru consumator. El poate fi rezultatul unei corecții antreprenoriale sau pur și simplu, utilizarea după bunul plac a proprietății private de către producător.
Problemele apar abia atunci când consumatorul este afectat de prețul ridicat al bunului, el având în același timp mai puține opțiuni de substituție a bunului ca urmare a cererii inelastice. Chiar și așa, deși poate părea cinic, piața liberă garantează nu numai dreptul de a găsi cel mai bun produs la cel mai bun preț, ci și dreptul de a muri de foame în caz de neadaptare (Rothbard 2004, 654). Iar aici nu trebuie confundată libertatea cu abundența.
“The false confusion of freedom with abundance rests on a failure o distinguish between the conditions given by nature and man-made actions to transform nature. In a state of raw nature, there is no abundance; in fact, there are few, if any, goods at all. Crusoe is absolutely free, and yet on the point of starvation.” (Rothbard 2004, 654).
Soluția boicotului poate fi una viabilă, așa cum spune și Rothbard. Însă atitudinea de acceptare pasivă a unui preț ridicat al bunului, fără împotriviri din partea consumatorului, dovedește faptul că nu există nemulțumire în rândul acestora, și că în măsura în care schimbul se produce, prețul de schimb la momentul producerii tranzacției este cel mai bun preț posibil, este prețul pieței.
În altă ordine de idei, Rothbard atrage atenția asupra problemei distincției dintre prețul competitiv și prețul de monopol. Nu cumva, prețul ridicat al bunului reprezintă de fapt prețul competitiv la care se vinde acesta? Sau poate noul preț este de fapt un salt, de la un nivel subcompetitiv la unul competitiv? Dacă da, atunci ne aflăm în imposibilitatea de a defini prețul de monopol. Mai mult, Rothbard susține că nici măcar prețul competitiv sau subcompetitiv nu poate fi identificat pe o piață liberă. Este un demers dificil pentru antreprenor, dar mai cu seamă pentru un economist. Nu există un preț competitiv sau subcompetitiv, ci doar un preț al pieței.
“In the market, there is no discernible, identifiable competitive price, and therefore there is no way of distinguishing, even conceptually, any given price as a “monopoly price”. The alleged “competitive price”, can be identified neither by the producer himself nor by the disinterested observer.” (Rothbard 2004, 688).
Iar concluzia lui Rothbard este transpusă în ideea că, dacă nu putem identifica sau defini prețul de monopol, atunci este inutil să discutăm despre monopol per se.
În discuție este cuprinsă și problema cartelurilor. Cartelul, în perspectiva mainstream este o asociere conspirativă între mai multe firme, cu scopul de a controla prețul unui bun pe piață și a-l mări, profitând de poziția dominantă pe care o deține. Contrar, Rothbard este de părere că, nu există nicio diferență de fond între o singură firmă și un cartel.
“Individual producers agree to pool their assets into a common lot, this single central organization to make the decisions on production and price policies for all the owners and then to allocate the monetary gain among them (…) In both cases (single corporation and cartel) the pooling, lines of authority, and allocation of monetary gain take place according to rules agreed upon by all from the beginning. There is therefore no essential difference between a cartel and an ordinary corporation or partnership.” (Rothbard 2004, 643).
Critica lui Rothbard la viziunea mainstream asupra cartelurilor merge pe patru direcții principale:
1) reducerea cantității produse și obținerea unui preț mai ridicat (unde aplică același raționament ca și în cazul monopolului sau prețului de monopol);
2) un cartel poate fi în același timp un pas către o viitoare fuziune (cu diferența că fuziunile nu sunt considerate conspirative);
3) un cartel sau o înțelegere de tip conspirativ între mai multe firme nu este o situație durabilă din punct de vedere economic (posibilitatea unei fuziuni și păstrarea independenței antreprenoriale a membrilor cartelului sunt factori de instabilitate, cu riscul de dezintegrare a acestuia[8]) și, nu în ultimul rând;
4) imposibilitatea științifică de a cunoaște mărimea optimă a unei firme pe o piață liberă (Rothbard replică elegant că, având în vedere această imposibilitate, situația existentă la momentul t pe o piață liberă va tinde să fie întotdeauna cea mai dorită, cea mai bună situație pentru satisfacerea cererii în acel moment (Rothbard 2004, 645)).
Cât privește a doua contribuție fundamentală de esență austriacă la teoria monopolului, aceasta își face simțită prezența în cea de-a doua parte a capitolului dedicat monopolului și competiției, parte în care autorul pune în discuție trei definiții[9] ale monopolului. Relevantă pentru expunerea de față este a doua definiție: monopolul este acordarea unui privilegiu special de către stat, garantând unui individ sau grup de indivizi o anumită sferă a producției. Rothbard întărește ideea, citând o definiție mai veche a monopolului care din punctul său de vedere reprezintă definiția originală, și, în același timp, responsabilă pentru conotațiile sinistre ale conceptului de monopol în conștiința publică. Definiția este dată de un emerit jurist al secolului al XVII-lea, Lord Coke:
“A monopoly is an institution or allowance by the king, by his grant, commission, or otherwise…to any person or persons, bodies politic or corporate, for the sale buying, selling, making, working, or using of anything, whereby any person or persons, bodies politic or corporate, are sought to be restrained of any freedom or liberty that they had before, or hindered in their lawful trade”.
Însă, momentul care clarifică de ce anume doar statul poate susține în mod consecvent un monopol coincide cu o altă definiție, dată de unul dintre primii economiști americani, Francis Wayland:
“A monopoly is an exclusive right granted to a man, or to a monopoly of men, to employ their labor or capital in some particular manner”.
În opinia autorului austriac, un astfel de drept exclusiv nu poate exista pe o piață liberă, nereglementată de stat. Pe piața liberă, drepturile sunt atribuite celor care reușesc să valorifice resursele de care dispun în mod profitabil, și datorită faptului că este liberă, înseamnă că în interiorul ei pot coexista mai multe firme. Iată de ce ideea neoclasică de monopol pe piața liberă este pură ficțiune. Și, concluzia rothbardiană:
“In the free economy,then, according to this definition (cea a lui Wayland – n.r.), there can be no “monopoly problem” (Rothbard 2004, 668-670).
Este important de precizat că austriecii conced din punct de vedere conceptual ideea de monopol, însă ridică prin vocea lui Rothbard problema identificării acestuia pe o piață liberă. Formarea monopolului nu este deci conceptual imposibilă, însă trebuie demonstrată prin definirea prețului de monopol. Dacă acesta nu poate fi definit (caz de imposibilitate conceptuala), și identificat pe piață (imposibilitate practică, operațională), discuția pe monopol este una neproductivă. Iar esența problemei rezidă în faptul că imposibilitatea de a distinge între prețul de monopol si cel competitiv nu este doar una practică, ci și conceptuală.
Alte contribuții
Monopol locativ, monopol natural și alte fabule mainstream
În discuție sunt aduse și cazurile monopolului locativ și a celui natural. Consecvent, Rothbard explică cele două concepte tot prin prisma contribuției sale fundamentale la teoria monopolului, și anume imposibilitatea de a distinge riguros între prețul de monopol și prețul competitiv. Bunăoară, avem două firme (A și B) specializate în produsul X, însă aflate la depărtare geografică una de cealaltă. B nu poate concura cu A, datorită costurilor mari de transport pe care le presupune tranzacția. Totuși, ipoteza implicării firmei B pe piața de desfacere a produsului X, ar presupune un preț de trei ori mai mare în comparație cu prețul oferit de firma A. Aceasta va profita de ocazie și își va ridica prețul de trei ori. Iată cazul monopolului locativ. O iluzie, sugerează Rothbard. Iar răspunsul este conturat în jurul a două idei. Pe de o parte, locația este un factor de producție per se, deci de ce ar fi responsabilă firma A pentru distanța prea mare la care se află B[10]?, iar pe de altă parte, se poate oare nega, o situație de altfel extrem de plauzibilă, motivația firmei A de creștere intempestivă a prețului având ca fundament constatarea unei cereri inelastice pentru produsul X?
Păstrând linia retorică, nu ar trebui oare să considerăm monopol locativ și o firmă, unică pe un perimetru ales aleatoriu, care își comercializează produsul la un preț mai ridicat decât o altă firmă aflată într-un perimetru vecin? Prin reductio ad absurdum, n-am putea spune chiar că firma X deține monopol locativ și un preț de monopol pe produsul a, comercializat în cei, să spunem zece metri pătrați pe care îi are la dispoziție? Nu vorbim de aceeași situație, de același monopol locativ?
“Let us, however, be generous to the location-monopoly theorists and grant that, in a sense (definition 1) this monopoly is enjoyed by all individual sellers of any good or service. This is due to the eternal law of human action, and indeed of all matter, that only one thing can be in one place at one time” (Rothbard 2004, 669).
Și că, consumatorii pot evalua diferit două bunuri identice. Iată de fapt răspunsul la întrebările de mai sus. Prețul unui bun X este mai mare în cazul firmei A, decât în cazul firmei B, pentru că, spune Rothbard, consumatorii de X, au evaluat diferit cele două bunuri. În problema de față, logica austriacă ne spune că două bunuri identice ca și conținut, cu prețuri distincte, sunt două bunuri diferite prin natura utilității lor. Ele furnizează utilități diferite pentru consumatori, și astfel, au prețuri diferite.
“If a malted milk consumed at a luncheonette is the same good in the minds of consumers as the malted at a fashionable restaurant, then the price of the malted will be the same in both places…the consumer buys not only the physical good, but all attributes of a thing, including its name, the wrappings, and the atmosphere in which it is consumed. If most of the consumers differentiate sufficiently between food consumed in the restaurant and food consumed at the luncheonette, so that a higher price can be charged in one case than in the other, then the food is a different good in each case. A malted consumed in the restaurant becomes, for a significant body of consumers, a different good from a malted consumed in the luncheonette” (Rothbard 2004, 700).
Așa cum aminteam mai sus, Rothbard se apleacă și asupra unui alt concept, des întâlnit în literatura mainstream, cel al monopolului natural. O situație în care am spune că, parafrazând mainstream-erii, doar o singură firmă poate furniza bunul sau serviciul X[11]. Dar nu același lucru se întâmplă și în cazul lui Rafael Nadal, care oferă un spectacol de tenis unic în toate turneele sale? Sau al celor de Rolling Stones? Sau a unui artist foto celebru? Care sunt criteriile în funcție de care punem eticheta de monopol sau monopolist (natural)? Din ce surse știm de existența unui monopol natural și a unui preț în consecință?
Sigur că, până la primirea unui răspuns cuprinzător și peren din partea mainstream-ului, pe o piață liberă, statement-ul ce incriminează cu indignare firma unică, în poziție de monopol natural, este cât se poate de discutabil. Nu numai că principiul pieței libere garantează dreptul de participare nelimitată la profit și că este practic imposibil să deții controlul asupra întregii cunoașteri tehnologice specifice domeniului în care activezi ca antreprenor (de unde deductiv este evident că restul cunoașterii în mod necesar ar trebui să aparțină altcuiva), dar chiar și în măsura în care s-ar imputa existența unui monopol, Rothbard conchide că în absența prețului asociat acestuia, în speță prețul de monopol, termenul de “monopoly” nu reprezintă decât o “meaningless appellation”. Și, așa cum am văzut în interpretarea austriacă, diferența dintre prețul de monopol și prețul competitiv nu se poate realiza.
Sindicatele și prețul monopolistic al muncii
Textul lui Rothbard ne prezintă și unele asumpții ale unor economiști privind interpretarea salariului ridicat pe care sindicatele îl obțin în urma negocierilor (care de cele mai multe ori sunt violente) ce semnalează faptul că acest salariu este un preț de monopol pe muncă. Rothbard contestă acest lucru, argumentând că munca are o caracteristică unică într-o societate liberă, aceea de a nu putea fi monopolizată. Ea aparține fiecărui individ în parte, neputând fi înstrăinată decât cu acordul acestuia. Mai mult,
“Since it is always the individual laborer who works, and since efficiency in organization comes from management hired for the task, forming unions never improves the productivity of an individual’s work” (Rothbard 2004, 705).
În același timp Rothbard propune și aici o înlocuire, a prețului de monopol pe muncă cu un preț restrictiv al muncii. Spune restrictiv deoarece nivelul prețului negociat și obținut de sindicat va crește costurile de producție ale firmei (ca urmare a imposibilității de plată a tuturor angajaților, la noul preț al muncii) și va duce la disponibilizări, adică pierderea locurilor de muncă. Exceptând solicitarea privind salariul minim, printre pretențiile sindicaliste se mai găsesc și cele privind reguli de muncă proprii, create de sindicat, care discreditează managementul, unicul responsabil de regulile de muncă. Regulile “proprii” vor tinde să scadă productivitatea marginală a tuturor sindicaliștilor, și în consecință scăderea valorii produsului marginal al muncii:
“The lowering of marginal value-product schedules has a twofold result: (1) it itself establishes a restrictionist wage scale with its various consequences, for the marginal value product has fallen while the union insists that the wage rate remain the same; (2) consumers lose by a general lowering of productivity and living standards” (Rothbard 2004, 714).
În același timp, este important de observat că sindicatul de stat, atunci când obține creștere salarială aceasta se va realiza în detrimentul altor industrii și, desigur, crucial, în dauna contribuabilului, căruia nu i se explică în funcție de ce criterii se acordă majorări salariale într-un domeniu și în altul nu. De ce sau cum evaluăm importanța industriilor? De ce azi este mai importantă siderurgia decât ieri, sau decât producția de creioane?
De asemenea, Rothbard consideră că existența sindicatelor este perfect compatibilă cu o piață liberă. Și pe o piață liberă sindicatele pot obține un preț restrictiv al muncii. Atunci când sindicatul voluntar pe piața liberă solicită un salariu mai mare decât cel existent. Însă, potrivit lui Rothbard, dacă acest salariu mai mare vine cu o cerere de muncă mai mică atunci angajații sindicaliști acceptă practic șomajul. Ei pun un preț mai mare pe sindicat, chiar în dauna propriei prosperități. Situația este una puțin plauzibilă, însă posibilă pe o piață liberă.
Mitul concurenței imperfecte
Rothbard mai consemnează critic și problematica competiției imperfecte. Există o astfel de competiție pe piață? Dacă privim atent piața nu prea putem trage concluzii relevante despre competiția existentă, știința empiristă nu ne ajută prea mult, iar praxeologia[12] ne învață că pe piața liberă există un tip similar de competiție, adică tot liberă. După Rothbard, termenul de competiție imperfectă este o ambiție a teoreticienilor în cauză, de a redenumi ceea ce în mod evident nu poate fi redenumit. Ea se numește competiție sau competiție liberă. La centrul acestei teorii stă, după cum ne spune și Rothbard, asumpția că idealul competiției imperfecte ar fi competiția pură. Să vedem însă cum trebuie privit acest ideal.
El presupune că cererea de bunuri pentru fiecare firmă este perfect elastică și, în acest fel, firma nu are control asupra prețului. Rothbard contestă această supoziție, fiind de părere că o firmă are control direct asupra prețului și că cererea nu poate fi perfect elastică, exemplul cel mai elocvent fiind acela în care firma crește cantitatea oferită iar prețul scade. Sigur că, ne putem imagina o situație care se poate apropia de o cerere aproape perfect elastică, însă ea nu este niciodată perfect elastică, de unde deducem că întreg conceptul competiției pure este unul falimentar.
“In an industry of small wheat farms (the implicit model for “pure competition”), each small farm contributes a part of the total supply, and there can be no total without a contribution from each farm. Therefore, each farm has a perceptible, even if very small, influence. No perfectly elastic demand curve can, then, be postulated even in such a case. The error in believing in “perfect elasticity” stems from the use of such mathematical concepts as “second order of smalls”, by which infinite negligibility of steps can be assumed. But economics analyzes real human action, and such real action must always be concerned with discrete, perceptible steps, and never with “infinitely small” steps” (Rothbard 2004, 720-721).
Patentele și copyright-urile pe o piață liberă
O contribuție austriacă importantă găsim și în teoretizarea de către Rothbard a problematicii referitoare la mijloacele care protejează drepturile de proprietate intelectuală. Discuția surprinde întreg spectrul a două dintre aceste mijloace de protecție, patentele și copyright-urile[13], iar ambiția autorului este de a face o diferență între modul de impunere legală a celor două. În opinia lui Rothbard, copyright-ul protejează dreptul de proprietate intelectuală asupra unei creații. În contractul dintre vânzător și cumpărător, primul nu își vinde proprietatea pe de-a întregul, iar al doilea cumpără pe lângă dreptul de a deține creația, și obligația, foarte importantă, de a nu reproduce spre vânzare, proprietatea. Totuși, fiind puțin probabil, dar nu imposibil, pot apărea situații în care o creație identică se lansează pe piață, caz în care legal enforcement-ul funcționează în favoarea pieței, în sensul că persoana proprietar de drept a creației poate (cu sens propriu), și va trebui să dovedească culpa așa zisului plagiator. Însă Rothbard concluzionează că
“if the defendant independently arrives at the same creation, the plaintiff has no copyright privilege that could prevent the defendant from using and selling his product” (Rothbard 2004, 746).
Deci o creație identică trebuie dovedită și, implicit, copyright-ul permite prejudiciatului o astfel de acțiune ex post, dar în situația în care dovada lipsește, posesorul creației “identice” are drepturi depline.
Însă subiectul patentelor este unul mai sensibil. Patentul protejează dreptul asupra invenției, dar el mai protejează și dreptul primului inventator. Dacă în cazul copyright-urilor este puțin probabil să ne întâlnim cu situația de creație identică, nu același lucru putem spune despre patente. Așa cum spune și Rothbard, patentele sunt mai degrabă descoperiri ale legii naturale decât creații individuale în mod absolut. De aceea, există o probabilitate mai mare de creații identice în cazul patentelor.
Cu toate acestea, legal enforcementul pe patente merge dincolo de cel pe copyright și, interzice dreptul unei persoane de a-și folosi invenția, identică cu o alta patentată deja. De aici, diferența legală dintre copyright și patent: primul dă dreptul la un proces în care culpa trebuie demonstrată, al doilea dă dreptul unei singure persoane să utilizeze o invenție[14]. Iată de altfel și legătura cu monopolul. Pentru că impunerea unei singure invenții este atributul statului, prin patentarea acesteia, patentatorul este unicul posesor al dreptului de utilizare nelimitată a invenției. Nu este acesta un privilegiu acordat patentatorului?
“The patent is incompatible with the free market precisely to the extent that it goes beyond the copyright. The man who has not bought a machine and who arrives at the same invention independently, will, on the free market, be perfectly able to use and sell his invention. Patents prevent a man from using his invention, either explicitly or implicitly, from the first inventor. Patents, therefore, are grants of exclusive monopoly privilege by the State and are invasive of property rights on the market” (Rothbard 2004, 748).
Cu alte cuvinte, patentul pare să nu protejeze drepturile de proprietate, ci, din contră, le încalcă legal[15]. Instituționalizarea acestui proces de patentare, cu drepturi exclusive conferite primului inventator pune în pericol, în mod legal, drepturile celorlalți posibili inventatori, deoarece am văzut că posibilitatea unei invenții identice este mai mare spre deosebire de cazul copyright-ului. Și, cum dreptul suprem de utilizare a invenției este acordat de stat unei singure persoane, spune Rothbard, acesta seamănă cu un veritabil monopol; nu departe este și formarea unui preț de monopol pe utilizarea invenției de către alte persoane, nu? Pe scurt, teoreticienii adepți ai legii patentului, trebuie să răspundă la întrebarea ce în mod firesc oponenții lor și-o pun: Cine și prin ce criteriu poate spune cu certitudine că pe o piață liberă, o invenție identică cu o alta este un fapt imposibil? În absența unui răspuns motivat și coerent cu propria viziune (așteptat de la susținătorii patentării) este greu de conceput intenția inofensivă de protecție a invențiilor, cel puțin câtă vreme același inițiator al enforcementului se prezintă și ca protector al drepturilor de proprietate.
Un epilog austriac
Am încercat pe foile de mai sus să scap o culoare puțin mai diferită de celelalte folosite îndelung. O recenzie de culoare diferită, dar care este în rândul celorlalte culori. O recenzie vieneză i-aș putea spune. Școala austriacă ia în brațe, prin Murray N. Rothbard, subiectul monopolului și al competiției, cu același interes manifestat în general față de body-ul științei economice. Folosește aceeași judecată apriorică, corp al științei praxeologice de factură misesiană. Suveranitatea consumatorului este un concept foarte uzitat, dar prea puțin corect. Consumatorul este și producător în același timp. Deci nu e nepotrivit dacă utilizăm și suveranitatea producătorului.
Presupus a avea forța necesară obținerii unui preț de monopol pe piață, am putut observa din expunerea de mai sus, că, producătorul, pe o piață liberă, în mod necesar el va fi nevoit să coexiste cu altcineva. Alt sau alți producători. Bunăoară, prețul de monopol se distinge în raport cu ce? Rothbard ne sfătuiește că identificarea prețului de monopol este unica soluție care dă formă problemei monopolului. Și, cum între un preț de monopol (bănuit) și un preț competitiv sau subcompetitiv nu se pot găsi diferențe, monopolul rămâne un concept suspendat în știința economică. Mai mult, cine poate defini (realist) prețul competitiv sau subcompetitiv? Mai multe erori cauzează pierderi majore unui antreprenor, acesta fiind nevoit să-și restrângă producția, și să ridice prețul. Aceasta e una din formele prin care Rothbard sugerează să privim “monopolul” pe piața liberă.
O definiție vine însă în sprijinul cititorului pentru a se lămuri de posibilitățile extrem de restrânse de existență a monopolului. Unica situație în care conceptul de monopol are valoare științifică este atunci când un privilegiu special este acordat de stat anumitor indivizi sau grupuri de indivizi cu scopul de a exploata diverse resurse. În rest, monopolul este inofensiv sau pericolul invocat este unul fals. Așa cum am văzut, acestea ar fi contribuțiile fundamentale ale lui Rothbard, ca teoretician al monopolului. Însă lectura integrală a textului rothbardian pe monopol și competiție oferă șansa individului și, economistului în mod special, de a se familiariza și cu alte probleme, interpretate în stil austriac.
Reamintesc problema monopolului locativ (deținerea unei locații în care produc mă face automat un monopolist) sau monopolul natural (o falsă problema izvorâtă din sentimentul etatic de oroare și neîncredere în capacitatea unui antreprenor privat de a administra o industrie, ce în aceeași concepție etatistă este de “utilitate publică”; repet, utilitate publică în raport cu ce?) sau distincția lui Rothbard în discuția despre sindicate și muncă și, după cum am văzut în mainstream – necunoscuta ei caracteristică de a nu putea fi monopolizată (altminteri am putea monopoliza si free willI-ul, nu?).
Nu de mai puțin interes sunt chestiunile legate de competiția imperfectă, un concept paralel cu cel al competiției libere sau de ce anume un patent încalcă conștiincios dreptul de proprietate, și un copyright nu. Se pun probleme importante. Rothbard nu face rabat de la niciun fel de modalitate care poate spori în mod clar contribuția școlii austriece la teoria monopolului și a competiției. A manifesta în general interes față de acest tip de probleme și, față de interpretarea lor austriacă cred că este ipso facto un demers firesc caracteristic oricărui economist pasionat.
Bibliografie
Hutt, William Harold. 1940. The Concept of Consumers’ Sovereignty. Economic Journal: martie.
Rothbard, Murray N. 1998. The Ethics of Liberty. New York: New York University Press.
Rothbard, Murray N. 2004. Man, Economy and State. The Scholar’s edition. Auburn, Alabama: The Mises Institute. Second edition.
Mises, Ludwig von. 1998. Human Action. The Scholar’s Edition. Auburn, Alabama: The Mises Institute.
[1] Murray Newton Rothbard (1926-1995): economist de factură austriacă, teoretician al doctrinei libertariene și unul dintre cei mai fervenți susținători ai curentului anarho-capitalist. La înclinațiile doctrinare ale lui Rothbard au contribuit în anii formării sale ca economist, profesorul Joseph Dorfman (Columbia University) și profesorul Ludwig von Mises, liderul școlii austriece de economie (New York University). Profesorul Rothbard și-a desfășurat activitatea didactică la City College (New York) și Polytechnic Institute of Brooklyn, iar în ultimii zece ani ai vieții la University of Nevada (Las Vegas). În 1976 Murray Rothbard fondează Center for Libertarian Studies, iar în 1977 Journal of Libertarian Studies. În 1987 înființează “Review of Austrian Economics”, astăzi sub numele de Quarterly Journal of Austrian Economics.Printre cele mai importante publicații rothbardiene se numără: “Man, Economy and State” (Ludwig von Mises Institute, second edition, Scholar’s edition, 2004), “What Has Government Done to Our Money?” (Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 1990), “The Ethics of Liberty” (New York University Press, 1998), “For a New Liberty” (Macmillan Publishing Co., Inc., New York, 1973), “Conceived in Liberty” (Auburn, Alabama: Mises Institute 1999), “An Austrian Perspective on the History of Economic Thought” (Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 2006), “Egalitarianism as a Revolt Against Nature” (Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 2000), “America’s Great Depression” (Ludwig von Mises Institute, Auburn, Alabama, 2000).
[2] “Man, Economy and State” este una dintre lucrările de referință pentru școala austriacă de economie. Rothbard publică tratatul la vârsta de 36 de ani, în 1962 și, intră astfel în istoria școlii, lucrarea putând fi pusă pe același podium al elitei austriece cu The Theory of Money and Credit și Human Action (Ludwig von Edler Mises). În recenzia la “Man, Economy and State”, Mises consideră că odată cu publicarea tratatului, fostul său student intră în rândul economiștilor eminenți (“Mises reviews Rothbard’s Man, economy and state”, Mises Daily, http://mises.org/story/3380).
[3] Violența la Rothbard însumează toate tipurile de acțiuni de coerciție instituționalizată, ce pun în pericol proprietatea privată a indivizilor. Pe scurt în accepțiunea rothbardiană, violența este de două feluri: legitimă (apărare) și ilegitimă (inițierea violenței = agresiune); numai a doua e problematică la Rothbard, însă acest lucru se cristalizează mai târziu, odată cu opera etică a lui (The Ethics of Liberty, New York University Press, 1998).
[4] În sens economic, pe o piață, fiecare jucător este deopotrivă și consumator, și producător. Este dificil să presupui existența unei suveranități a consumatorului asupra producătorului, cât timp, spune Rothbard, oricine este într-un final, consumator. Cui ar aparține această suveranitate? Producătorului consumator sau consumatorului producător? Rothbard consideră că se poate vorbi doar de o suveranitate a individului, și nu explicit a consumatorului sau producătorului, între cei doi existând permanent, pe piață, interdependență.
[5] William Harold Hutt (1899-1988) este un economist britanic de factură clasic liberală. Conceptul de suveranitate a consumatorului este tratat pe larg într-un articol al său, The Concept of Consumers’ Sovereignty (Hutt 1940).
[6] Este important de menționat faptul că, pe parcursul lucrării, Rothbard utilizează ghilimele pentru cuvântul monopol, acesta fiind un concept mainstream, cu relevanță discutabilă pe o piață liberă. De aceea, trebuie reținut că și în recenzia de față, monopolul inofensiv este o sintagmă care este folosită cu scopul de a demonstra irelevanța conceptului pe o piață liberă, în termeni austrieci. Cu alte cuvinte, deși este contraintuitiv, presupunând că ar exista un monopol, provocarea austriacă este de a releva inofensivitatea acestuia.
[7] Practic, acest preț ridicat nu poate fi obținut decât de producătorul unui bun cu cerere inelastică, întrucât o atare decizie în cazul unui bun cu cerere elastică nu se justifică din punct de vedere antreprenorial, paleta de substitute fiind mult mai largă. Totodată, contrar curentului neoclasic, chiar și în cazul unei cereri inelastice, prețul nu poate fi ridicat foarte mult de monopolist, pentru că, pe de o parte, el este supus ca orice firmă concurenței, și, pe de altă parte, potrivit lui Rothbard, structura intermitentă a cererii condiționează deciziile acestuia.
[8] “In a merger, or in the formation of one corporation the stockholders, by majority vote, form a decision-making organization. In the case of a cartel, however, disputes arise among independent owning entities…to the extent that it has earned unusual monopoly profits, outside firms and outside producers will enter the same field of production. Outsiders, in short, rush in to take advantage of the higher profits. But once the strong competitor arises the challenge it, the cartel is doomed… as a result, the cartel must break up under the pressure of the newcomers’ competition.” (Rothbard 2004, 652-653).
[9] Rothbard acceptă trei definiții consecvente ale monopolului pe care le amintește și le pune sub lupa criticii austriece. Prima dintre ele rezidă în însăși etimologia cuvântului: mono (singur, unic) și polein(a vinde) de unde reiese unicul vânzător al unui bun (definiție corectă, însă extrem de restrictivă spune Rothbard; am putea trage concluzia că oriunde există bunuri diferite, producătorii lor sunt niște monopoliști). În altă ordine de idei, Rothbard susține că, bunurile de pe piață sunt identice sau diferite în funcție exclusiv de aprecierea consumatorului și îi critică aici, pe economiștii care consideră că dintre două prețuri diferite (unul mai mare și altul mai mic) la același bun, consumatorul care alege prețul mai mare se dovedește irațional. Această concluzie este eronată în opinia lui Rothbard deoarece consumatorul privește în mod esențial diferit cele două bunuri, și simpla existență a două prețuri distincte demonstrează că bunurile sunt de fapt diferite pentru acesta. “…consumers are not buying not just a physical can of beans, but a can of beans sold in a certain store by certain clerks, and this factors may (or may not) make a difference to them” (pg. 666). Cea de-a doua definiție este cea din care reiese și contribuția austriacă la teoria monopolului: monopolul este un privilegiu special acordat de stat anumitor indivizi sau grupuri de indivizi de a exploata diverse resurse (Rothbard este de acord cu această definiție, fiind interesat în a evidenția antagonismul dintre piața liberă și monopol). Definiția a treia este una cunoscută sau cel puțin anticipată deja de cititor, și anume: monopolul sau monopolistul este o persoană care obține un preț de monopol (o definiție care, spune Rothbard, are meritul de a fi îndreptat atenția către, poate cel mai important aspect al problemei monopolului – prețul de monopol, preț ce din punct de vedere austriac nu se poate stabili sau identifica pe o piață).
[10] Și, implicit imposibilitatea acesteia de a concura cu firma A. Este vorba însă doar despre o imposibilitate a firmei B, nu și a altor firme.
[11] “A typically cited case is the water supply of a city. It is supposed to be technologically feasible for only one water company to exist for serving a city. No other firms are therefore able to compete, and special interference is alleged to be necessary to curb monopoly pricing by this unity…Further more, there are no rational grounds by which we can preserve a separate sphere for “public utilities” and subject them to special harassment. A public utility industry does not differ conceptually from any other, and there is no nonarbitrary method by which we can designate certain industries to be “clothed in the public interest”, while others are not”, (Rothbard 2004, 703).
[12] Teoria generală a acțiunii umane (Mises 1998, 3).
[13] În principiu, se știe că patentul se aplică în general invențiilor tehnice, iar copyright-ul creațiilor artistice. Rothbard crede însă că această atribuire este făcută în mod accidental istoric, neavând o importanță critică în a releva diferențele de jure dintre cele două.
[14] Și, a apriori se concede ideea de imposibilitate unei creații identice. “The crucial difference is that copyright is a logical attribute of property right on the free market, while patent is a monopoly invasion of that right.” (Rothbard 2004, 748).
[15] “Some defenders of patents assert that they are not monopoly privileges, but simply property rights in inventions or even “ideas”. But, as we have seen, everyone’s property right is defended in libertarian law without a patent. If someone has an idea of plan and constructs an invention, and it is stolen from his house, the stealing is an act of theft illegal under general law.” (Rothbard 2004, 749).
