Apărut inițial în Revista Oeconomica, nr.1, an 2009
[Hawley, Frederick Barnard. 1907. Enterprise and the Productive Process. A Theory of Economic Productivity Presented from the Point of View of the Entrepreneur and Based upon Definitions, Secured Through Deduction (and Presumably, Therefore, Precise and Final) of the Scope and Fundamental Terms of the Science of Economics, New York and London: G. P. Putnam’s Sons, The Knickerbocker Press.]
În acest articol voi încerca să aduc în discuție un autor american, Frederick Barnard Hawley, care în 1907 scrie un volum de teorie economică – practic un tratat – intitulat Enterprise and the Productive Process în care dă, în ultimă instanță, o teorie a antreprenoriatului și a firmei (Hawley 1907). Și cred că acest lucru poate prezenta interes real, cu atât mai mult cu cât domeniul teoriei firmei este în genere considerat a fi fost inițiat de intuițiile și cercetările lui Ronald H. Coase, începute la rândul lor în anii 1930[1].
Cum de la publicarea volumului în discuție aici au trecut mai bine de o sută de ani, și cum moda academică a prezentului pune mare preț pe contribuțiile recente, noi, se impune, poate, un cuvânt justificativ. L-aș reduce la atât: o teorie care asociază validitatea sau valoarea de adevăr cu noutatea sau caracterul recent este condamnată la viață/validitate limitată. Aplicată ei înseși, ea nu poate fi adevărată decât atâta vreme cât e nouă. Deci cel mult temporar. Nu poate fi nicidecum baza epistemologică a unei teorii științifice care vizează în primul rând adevărul, și trebuie înscrisă în rândul acelor enunțuri de nefolosit în știință (și viață) de tipul: “totul e relativ” sau “nu există un adevăr absolut”[2].
Revenind la teoria firmei, aș vrea, de asemenea să dau încă o explicație preliminară. De îndată ce recuperăm faptul firesc al importantei suprapuneri între teoria întreprinzătorului (sau activității antreprenoriale) și a firmei (sau întreprinderii), rolul lui Coase în lămurirea fenomenului firmei trebuie privit în altă lumină. Întâi de toate, există o întreagă tradiție pre-coasiană de cercetare a fenomenelor legate ale activității antreprenorială și naturii profitului. Începând de la Cantillon și trecând prin diverși autori precum A.R.J. Turgot, J.B. Say, Carl Menger, John Bates Clark, Frank A. Fetter, Eugen Böhm-Bawerk și alții, problema activității antreprenoriale este de fiecare dată pusă, laolaltă cu coordonatele sale mai concrete (organizarea întreprinderii, coordonarea activității unităților de afaceri etc. – toate cele ce vor face ulterior obiectul teoriei post-coasiene a firmei). Perplexitatea lui Coase cu privire la absența unei teoretizări adecvate a fenomenului firmă până la el își găsește explicația mai degrabă în mutația pe care știința economică o suferă pe parcursul deceniilor trei și patru ale secolului XX[3]. Și anume mutarea accentului de pe cercetarea procesului real al pieței (populat cu antreprenori reali, failibili, cu profituri și pierderi, deci cu incertitudine, activitate antreprenorială anticipativă și coordonarea acesteia în contextul unor prețuri monetare reale de piață și-n același timp de “dezechilibru”) pe descrierea stadiului final, niciodată atins – construct imaginar – al echilibrului și concurenței perfecte (unde incertitudinea dispare și laolaltă cu ea toate lucrurile care populează arena reală a pieței: profiturile și pierderile, activitatea antreprenorială, concurența reală, inovația și creativitatea, moneda și calculul antreprenorial în termeni monetari etc.). Or, o dată cu trecerea economiei în etapa concentrării asupra echilibrului, și natura firmei sărăcește, rămânând mult blamata “cutie neagră” de transformare a input-urilor în output-uri după o funcție tehnologică de producție, abstracție mecanicistă utilă mai degrabă pentru posibilitatea de a fi încadrată într-o descriere matematică a echilibrului decât pentru vreo virtute în explicarea și înțelegerea fenomenului real al firmei de afaceri, apanajul firesc al activității antreprenoriale.
Așadar, în tradiția pre-coasiană a firmei sau întreprinderii ca formă a activității antreprenoriale, se înscrie și autorul comentat în prezenta lucrare: Frederick Barnard Hawley. Despre ideile expuse de el în lucrarea menționată voi vorbi în cele ce urmează, și o voi face în doi timpi: în prezentul număr al revistei Oeconomica voi evidenția contribuțiile (pe care le consider valoroase și importante) pe linia explicării naturii profitului, activității antreprenoriale și a întreprinderii (enterprise); pe viitor, într-o a doua parte, voi analiza aspectele pe care le consider ca fiind de mai puțin folos pentru vreo dezbatere actuală, dar care sunt interesante cel puțin pe linia istoriei gândirii economice, deoarece Hawley îl anticipează în câteva puncte pe Keynes și keynesiști (funcția consumului, natura crizelor economice etc.).
Preliminarii la o teorie antreprenorială a firmei: antreprenoriat, profit, firmă
Poate că cea mai mare scădere sau deficiență a teoriei moderne a firmei este aceea că nu asumă în mod explicit o încercare de teoretizare în termeni de acțiune umană. Calată, în diferite grade de aproximare, pe calapodul teoriei echilibrului, teoria modernă a firmei, în multiplele ei variante și varietăți, aproape că reușește să construiască o realitate – firma, compania, întreprinderea, unitatea de afaceri – din care elementul intențional uman, factorul teleologic, lipsește[4]. Când nu este o funcție de producție, unitatea de afaceri devine, ca la Coase, un pandant al impersonalului “mecanism al prețurilor”, la fel de ireal, mecanic și “autoreglator” ca acesta, menit a reduce “costurile tranzacționale”. Văzută apoi ca “agregat de producție” (resurse), sau chiar și atunci când e văzută ca “mănunchi de contracte” – ca să nu mai vorbim de situația în care este considerată a fi aidoma unui “organism viu” – firma în varianta cercetărilor moderne pare confortabilă cu aproape orice aspect al realității: mai puțin cu ideea de acțiune umană – cu faptul că resursele, contractele, costurile tranzacționale și toate celelalte nu există în abstract și ele pot produce efecte doar ca premise sau ingrediente ale acțiunii umane. Consecința cea mai vizibilă a absenței intenționalității umane din analizele teoriilor moderne ale firmei este separația – greu de înțeles după părerea mea – între teoria firmei și cea a întreprinzătorului[5]. Ce altceva ar putea fi firma decât formă a activității antreprenoriale? Corecta înțelegere a acestui lucru ar fi zădărnicit poate de la bun început și încercările de tipul stakeholder theory, emblematice pentru modul în care reușesc să rateze identificarea “celor din spatele firmei” – adică întreprinzătorii[6].
O a doua mare deficiență a teoriilor moderne ale firmei este că încearcă explicarea acesteia punând-o, într-un fel sau altul, în contrast cu piața. Coase este inițiatorul acestui mod – pe care eu îl consider nefericit – de a pune problema[7]. Dintr-o dată, prețurile, piața, judecățile antreprenoriale cu privire la acestea și la tendințele lor viitoare par a fi elemente strict “externe” firmei, care devine o problemă de management și organizare internă. Resursele se alocă aici după un nou principiu, cumva diferit de cel al pieței[8]. Dar este suficient să realizăm că toate resursele sunt alocate de firme sau întreprinzători pentru a conchide imediat că firmele și piața sunt, în cel mai bun caz, două fațete ale aceluiași fenomen. Și că nu se poate ca o teorie a firmei să fie separată în mod coerent de o teorie a pieței.
Un ultim aspect pe care doresc sa-l abordez aici, în prelungirea ideii anterioare, în legătură cu teoriile moderne ale firmei, este necesitatea strictei sale corelări cu încercările de conceptualizare a profitului. Dacă firma este văzută ca formă a activității antreprenoriale, atunci este foarte probabil ca delimitarea agregatului productiv pe care întreprinzătorul îl privește ca pe o unitate de afaceri și în raport cu care își calculează venitul rezidual îndeobște numit profit, să nu fie străină de teoria firmei. Și, deci, analiza profitului poate lumina analiza firmei. Mai mult, încercarea de teoretizare a firmei trebuie să se încadreze în teoria economică generală, altfel ridică mai multe probleme decât pretinde să rezolve. De altfel, marea varietate de teorii moderne ale firmei (manageriale, bazate pe resurse, evoluționiste, bazate pe costurile tranzacționale etc.) vine tocmai din faptul că multe din ele (sau părți ale lor) sunt în răspăr cu teoria economică generală. Cred că sursa ultimă a acestei compartimentări artificiale – la fel ca segregarea și eterogenitatea din sfera disciplinelor de business în general – se află tot în concentrarea teoriei economice, începând cu anii douăzeci, pe stadiul final al echilibrului, moment în care detaliile reale ale pieței devin factori disturbatori în analiză și sunt eliminate, iar deslușirea acestora revine unor încercări – de acum în afara mainstream-ului teoriei economice – eterogene și neechipate cu un arsenal teoretic adecvat (arsenal care trebuie recreat de multe ori ad-hoc, cu toate consecințele negative ce decurg de aici).
Hawley este interesant prin faptul că evită toate aceste trei capcane: pentru el firma, întreprinderea (enterprise) este formă a acțiunii umane, mai precis creația întreprinzătorului (numit de el enterpriser); ea este parte integrantă a pieței, și trebuie integrată în teoria generală a procesului pieței și formării prețurilor sau – cum devenise la modă a fi numită în epocă – teoria distribuției; în final, tipul special de contribuție a întreprinzătorului la procesul economic de alocare a resurselor rare, funcția sa economică (sau catalactică, în termenii lui John Bates Clark sau Ludwig von Mises) ce presupune și crearea, menținerea în activitate sau desființarea unităților de afaceri, poate fi mai bine înțeleasă – din perspectiva lui Hawley – odată cu tipul special de venit aferent: profitul (el fiind un exponent al risk theory of profit).
Funcția economică a întreprinzătorului
Contribuția principală a lui Hawley o reprezintă atentul tratament acordat funcției economice a întreprinzătorului – sau enterpriser, cum preferă să o spună apăsat, în dauna franțuzescului entrepreneur – și mai ales delimitările față de alte roluri cu care aceasta ar putea fi confundată: manager, inovator, asigurător, capitalist.
Astfel, pentru Hawley, “funcția specifică a întreprinzătorului economic este asumarea responsabilității în întreprinderile industriale” (Hawley 1907, 11)[9]. Sau, pentru a da o expunere mai cuprinzătoare:
“Pentru aceia dintre cititori care mă știu cât de cât, sunt probabil cel mai bine cunoscut ca promulgatorul teoriei bazate pe risc a profitului. Această teorie susține că profitul aferent unei inițiative antreprenoriale, sau ceea ce rămâne din produsul final după ce pretențiile/drepturile pământului, capitalului și muncii (furnizate de alții sau de întreprinzător însuși) sunt satisfăcute, nu este răsplata pentru management sau coordonare, ci pentru riscurile și responsabilitățile pe care întreprinzătorul… și le asumă[10].” (Hawley 1907, 106).
“Acest venit net, fiind în mod vădit un rest ne-predeterminat, trebuie că este un profit, și cum nu pot exista două venituri ne-predeterminate în cadrul aceleiași întreprinderi, profitul este asimilat remunerației pentru asumarea răspunderii/responsabilității, în special – dar nu numai – a celei implicite în proprietate sau aferente proprietății.” (Hawley 1907, 106-105).
Deja ies la iveală, din simpla punere a problemei, direcțiile în care Hawley înțelege să caute definirea și delimitarea activității antreprenoriale. Și o primă astfel de delimitare pe care aș vrea s-o discut, împreună cu el, este aceea între întreprinzător și manager.
Întreprinzător versus manager
Anumite variante ale teoriei moderne a firmei plasează managementul în centrul acesteia, considerând că explicarea funcției managementului dă complet seama de natura firmei. Există firmă acolo unde există management. Iar explicarea activității manageriale echivalează cu explicarea naturii, rostului și funcționării firmei (Baumol 1962, 1078-1087; Machlup 1967, 1-33; Vrânceanu și Guyot, 2004). Hawley – laolaltă cu o adevărată tradiție de gândire economică în permanentă dezvoltare de la clasici și până la revoluția “concurenței perfecte” – contestă această viziune. Pentru el,
“Chestiunea celor două [activitatea întreprinzătorului versus activitatea managerului] concepte se lămurește realmente o dată ce ne reamintim că managementul poate fi delegat altuia, căruia i se plătește o indemnizație sau un salariu, dar că nu putem transfera riscul fără a transfera în același timp și posibilitatea de a pierde sau câștiga de pe urma sa.” (Hawley 1907, 109).
sau:
“… coordonarea, fie că o privim ca management, selecție sau planificare, este un act de muncă mentală/intelectuală… și dacă profitul este răsplata sa, atunci profiturile sunt fie o formă de salariu, fie munca dobândește două tipuri totalmente diferite de remunerații.” (Hawley 1907, 110).
Distincția manager/întreprinzător este clară la Hawley și apare pe linia disputelor sale cu autori precum John Bates Clark sau John Haynes (Clark 1892, 40-54; Haynes 1895, 409-449) care expun o teorie a întreprinzătorului în termeni de “coordonare”, înțeleasă mai degrabă ca o formă de muncă decât ca asumare a riscului. Deși nu cu maximă claritate, Hawley este un precursor, în materie de teorie a antreprenoriatului, al lui Frank Knight, dar și al “austriecilor” precum Ludwig von Mises sau Murray N. Rothbard (Mises 1998; Rothbard 2001; Knight 2006). Pentru aceștia funcția întreprinzătorului este surmontarea incertitudinii. Or, în măsura în care acest lucru presupune despre întreprinzător că este proprietarul afacerii; că este cel care – și singurul, de altfel – în ultimă instanță suportă pierderile; și că este de competența lui să inițieze afaceri (deci să creeze firme), să le extindă, să le convertească și reconvertească după posibilități către cursuri mai profitabile, iar la nevoie să le desființeze, managementul – gestiunea resurselor într-un cadru/plan antreprenorial presetat (dat de întreprinzători, de fapt) – nu poate fi elementul central al firmei și nici nu se poate suprapune peste activitatea antreprenorială. Aspectele cruciale în piață țin de întreprinzători. Ei sunt cei care produc judecățile antreprenoriale care sondează în incertitudinea viitorului constelația datelor viitoare ale pieței pentru satisfacerea nevoilor consumatorului și, implicit, obținerea profitului. Managementul începe – ca să zic așa – odată ce toate astea sunt stabilite. Managerul este – în termeni misesieni – un “asistent” al întreprinzătorului.
Faptul că în corporația modernă de tip societate pe acțiuni, proprietarii afacerii – acționarii – par să fie mai puțin activi, cârma trecând în mâinile managementului, este doar o iluzie sau o precară interpretare a realității. Pe lângă faptul că managerii sunt (sau în scurt timp devin) de foarte multe ori ei înșiși acționari în compania pe care o conduc – iar deciziile majore pe care par să le ia în capacitatea de manageri le sunt la îndemână mai degrabă pentru că sunt și întreprinzători – importantă în antreprenoriat nu este atât trebăluiala forfotitoare prin birouri și pe holuri, cât reala asumare a incertitudinii ultime aferente întregii afaceri – inclusiv acestei agitații manageriale. Prin simplul fapt că mențin in portofoliul lor acțiuni la o firmă, acționarii canalizează resursele în diverse proiecte investiționale și ei sunt cei care își asumă răspunderea economică – pentru a vorbi după tipicul lui Hawley – pentru aceste decizii. Dacă managerii se pot manifesta, este doar pentru că o decizie antreprenorială prealabilă le permite; ba mai mult, le indică în liniile esențiale cum anume s-o facă.
Întreprinzător versus inovator
O surpriză plăcută la Hawley este evitarea capcanei “întreprinzătorului eteric” (în termeni lui Joseph T. Salerno (Salerno 1993, 113-146; Hülsmann 1997, 23-48)), adică a inovatorului sau descoperitorului de oportunități (tehnologice dar și comerciale) lipsit de proprietate și dotat doar cu idei. Astfel, el spune:
“… ceea ce adversarii mei se pare că susțin este că profitul trebuie considerat remunerația și rezultatul preștiinței și norocului, și nu ale asumării efective a responsabilității.” (Hawley 1907, 107-108)
“… cineva ar putea anticipa cu acuratețe evoluția pieței grâului sau bumbacului, dar dacă n-ar acționa/opera în consecință n-ar face nici profit și n-ar suferi nici pierderi.” (Hawley 1907, 108)
“…numai când intenția este dusă la îndeplinire apar, în practică, consecințele. Acțiunea și nu simpla decizie de a acționa este cauza eficientă a rezultatului.” (Hawley 1907, 109).
Cum acțiunea presupune utilizarea de resurse deținute, într-o formă sau alta, în proprietate, Hawley exclude din rândul întreprinzătorilor pe acel “propertyless entrepreneur” sugerat de autori precum Israel Kirzner – sau, înainte de el, J.B. Clark (Kirzner, 1973).
Există o legătură evidentă între această diferențiere a întreprinzătorului de inovator și cea de mai sus, între întreprinzător și manager. De altfel, Hawley le și tratează concomitent. Căci de multe ori, partea aparent activă este managerul, care propune noi inovații, soluții, poate chiar atacarea de noi nișe, clientele sau piețe (având el însuși o opinie despre evoluția viitoare a pieței în baza căreia face propunerile). Nu trebuie uitat însă că – explicit sau nu – cel care aprobă și își asumă riscul punerii în aplicare a acestor recomandări este întreprinzătorul, proprietarul(-rii) afacerii (sau firmei), fie că la mijloc a fost un mandat managerial (mai cuprinzător și de mai lungă durată), fie că e vorba de discuții de la caz la caz.
De asemenea, distincția întreprinzător/inovator așează la locul lor și alte categorii importante de agenți economici, precum consultanții. Aceștia, în branșa consultanței de afaceri, sunt veritabili întreprinzători, ei fiind cei care-și asumă “responsabilitatea” alocării capitalului către acest tip de activitate (și nu către altele). Dar, în raport cu activitatea celor “sfătuiți” (clientela), ei nu sunt întreprinzători. Și asta pentru că, oricât de buni ar fi, oricât de amănunțite și întemeiate analizele lor și, pe de altă parte, oricât de pasivi cei din firmele client, aceștia din urmă trebuie să facă pasul sine qua non pentru ca dosarul de consultanță să se concretizeze în activitate antreprenorială.
Distincțiile acestea făcute de Hawley și discutate până acum aruncă lumină și asupra naturii pieței, care nu este o arenă managerială sau a inovației în primul rând. Ci este un spațiu al antreprenoriatului, al proprietarilor care-și “asumă responsabilitatea” pentru proiecte de afaceri. La nivel de politică economică, acest lucru are următoarea consecință: cei care deplâng starea de lâncezeală a unei economii punând-o pe seama absenței managementului sau ideilor inovatoare, lovesc alături de țintă. Cel mai probabil, în respectiva economie, este sufocată, prin variate bariere și piedici instituționale, activitatea antreprenorială. Mai mult, dacă antreprenoriatul este crucial, iar managementul și inovația secundare, activitatea din sectorul public, sau de stat, trebuie privită în altă lumină: îi lipsește prin însuși modul său de întemeiere dimensiunea antreprenorială. Prin urmare, sub aspectul eficienței economice, dar nu numai, este sever limitată, ieșind din sfera a ceea ce Mises numea “management pe bază de profit” – dependent în mod fundamental de un “antreprenoriat pe bază de profit” – expresie de-a dreptul pleonastică (Mises 2007).
Un ultim lucru, la acest punct: dacă creșterea economică, acumularea, înseamnă crearea sau expandarea de firme, și asta am convenit până acum, pe urmele lui Hawley, că este făcut de întreprinzători, și nu de manageri sau inovatori, atunci creșterea economică devine și ea un fenomen primordial antreprenorial (nu managerial, și nu de inovație tehnologică). Prin urmare, strategiile de creștere “bazate pe cunoaștere” care nu-și propun în primul rând să nu aducă atingere posibilităților de bună desfășurare a activității antreprenoriale, pun – în cel mai fericit caz – carul înaintea boilor.
Întreprinzător versus capitalist[11]
Poate cea mai importantă contribuție a lui Hawley este distincția dintre capitalist și întreprinzător. Sau, mai bine zis, nu atât faptul că o face – deși și acest lucru e demn de remarcat – cât modul cum o face. Și la acest punct cred că are el cel mai mult de contribuit la o posibilă teorie modernă antreprenorială a firmei.
Distincția întreprinzător/capitalist la Hawley poate fi înțeleasă pornind de la o controversă cu Böhm-Bawerk (Hawley 1892, 280-307). Ultimul, în tratatul său Capital and Interest[12], își propune să rezolve problema dobânzii, lăsând explicit la o parte orice altă componentă pe care venitul brut al întreprinzătorului ar putea-o cuprinde (Böhm-Bawerk 1959):
“… se ridică întrebarea dacă n-ar trebui… să distingem două componente în surplusul total realizat de firmă/întreprindere (enterprise). O componentă ar fi rezultatul contribuției capitalului – dobânda originară adică, iar cealaltă rezultatul efortului întreprinzătorului.” (Böhm-Bawerk 1959, 6).
“Dificultățile care marchează subiectul nostru special, problema dobânzii, sunt atât de mari încât nu doresc sub nicio formă să le amplific prin complicarea cu o a doua problemă dificilă. Mă voi abține, așadar, în mod deliberat de la investigarea sau lămurirea chestiunii profitului antreprenorial. Voi considera dobândă numai ceea ce se concede de către toată lumea a fi de natura dobânzii. Prin asta se înțelege dobânda aferentă contractelor de împrumut în totalitate, precum și dobânda originară a întreprinderii în măsura în care corespunde venitului, calculat la rate obișnuite/normale ale dobânzii, aferent capitalului investit în întreprindere. Întrebarea dacă așa-numitul profit al întreprinzătorului este sau nu venit al capitalului o voi lăsa intenționat deschisă. Din fericire, circumstanțele sunt de așa natură încât pot proceda astfel fără a prejudicia investigația noastră. În cel mai rău caz, tocmai acele fenomene asupră cărora se cade în general de acord că sunt fără îndoială clasificabile drept dobândă sunt cele care predomină în așa măsură, atât ca număr cât și-n faptul de a poseda caracteristicile dobânzii, încât prin intermediul lor putem determina cu suficientă siguranță natura și originea dobânzii, fără a mai fi obligați în prealabil a lămuri problema acelei controversate linii de demarcație [între profit și dobândă].” (Böhm-Bawerk 1959, 7).
Hawley observă bine, deși supralicitează, că prin limitarea autoimpusă, Böhm-Bawerk lasă neexplicată o importantă parte a conduitei agenților economici în piață. Mai precis, componenta fundamentală a diferenței între venituri și costuri este, pentru autorul austriac, datorată discount-ului pe care bunurile viitoare îl fac în raport cu cele prezente. Cum agentul economic (capitalistul, la același) remunerează factorii de producție înainte de finalizarea produsului, acest schimb este tocmai unul de acest tip: bunuri prezente (remunerațiile factorilor) contra bunuri viitoare (produsul final). Cum, caeteris paribus, bunurile prezente sunt mai valoroase decât cele viitoare, capitalistul va “vinde” bunurile prezente contra unora viitoare de valoare mai mare[13]. De aici și câștigul său. Dar Hawley punctează bine că, în lumea reală, bunurile viitoare nu se diferențiază de cele prezente prin simpla situare temporală, ci și prin gradul mai mare de incertitudine care le grevează:
“… bunurile certe/sigure sunt întotdeauna bunuri prezente și bunurile incerte sunt întotdeauna bunuri viitoare. Există un element temporal și într-un caz, și-n celălalt.” (Hawley 1892, 287).
Așadar, în componența venitului brut al întreprinzătorului există – cumulând contribuțiile celor doi autori luați în discuție aici – două elemente fundamentale: dobânda pură și profitul pur[14]. Prima se datorează faptului fundamental al preferinței de timp, iar cea de-a două incertitudinii (întotdeauna prezentă în lumea reală). Firește că cele două componente sunt analitic separabile. De asemenea, e iarăși destul de limpede că izolarea contribuției preferinței de timp implică judecarea în termeni de absență a riscurilor[15]. Se ridică însă o întrebare interesantă – pentru a cărei posibilitate îi revine un merit important și lui Hawley: pot cele două componente fi separate mai mult decât analitic? Pot fie ele separate și operațional, în practica de afaceri?
Deși în lucrarea lui Hawley nu se găsește un răspuns explicit și răspicat tocmai la această întrebare, el oferă suficiente ingrediente pentru a schița un răspuns nu doar informativ, ci și cu importante deschideri înspre teoria firmei.
Întâi de toate, el atrage atenția (Hawley 1907) că toate veniturile reale, atunci când sunt judecate per persoană reală, nu per funcție economică, sunt compozite:
“În fapt, este imposibilă exercitarea separată a unei singure funcții… Fiecare venit individual este compozit și este răsplata comună pentru exercitarea a cel puțin două funcții productive.” (Hawley 1907, 61-62).
Mai mult, evidențiază faptul că toate veniturile conțin un element de profit și pierdere (element antreprenorial, am spune) deoarece incertitudinea grevează acțiunea umană în toate ipostazele sale:
“Susțin că toate veniturile individuale sunt compozite, și că e greu de imaginat unul care să nu conțină un element de profit sau pierdere, în măsura în care există un element de incertitudine în venitul fiecăruia.” (Hawley 1900, p.78).
Pe de altă parte, fiecare funcție economică nu poate fi remunerată decât cu o singură formă de venit:
“…dacă factorii productivi se disting numai prin natura funcției lor, cum și stau lucrurile, e o contradicție în termeni a presupune că vreunul dintre ei poate obține două sau mai multe venituri fundamental diferite, deoarece diferența dintre astfel de venituri este dată tocmai de caracterul funcțiilor cărora le incumbă/revin.” (Hawley 1907, 112).
Prin acest mod de a pune problemele, Hawley încearcă să arate incorectitudinea punerii profitului pe seama capitalistului. În măsura în care acesta este remunerat prin excelență cu dobânda, a-i atribui și profitul implică violarea condiției “o funcție, un venit”. De asemenea, el este imun și la eventuala indicare a faptului că cutare capitalist în carne și oase câștigă și dobândă, și profit (și eventul și altele) deoarece poate răspunde imediat că respectivul (individ, nu funcție catalactică) câștigă profit nu în calitate de capitalist, ci de întreprinzător, cumulând funcții economice. Asta cu toate că, poate, în realitate, ipostaza de capitalist pare cea mai vizibilă (sau preponderentă) în ceea ce-l privește.
Ajungem, așadar într-un punct aparent mort: fiecare capitalist e și întreprinzător; fiecare întreprinzător e și capitalist[16]. De asemenea, calitatea de proprietar este implicată de fiecare din cele două calități. Am obține agentul proprietar-capitalist-întreprinzător. Revenind însă la o întrebare ridicată mai sus, anume dacă poate distincția capitalist/întreprinzător fi operațională, evidențiabilă și istoric concret, nu doar analitic, trebuie spus că Hawley oferă o direcție de dezvoltare: rolul primordial pe care el îl acordă întreprinzătorului între toate funcțiile economice. Acesta devine centrul analizei, singurul factor de producție realmente activ (sau realmente “productiv”). Ceilalți (munca, pământul și capitalul) nu pot fi decât unelte în mâna întreprinzătorului. De fapt, dacă e să i se acorde combinării factorilor de producție un rol în teoria producției, atunci întreprinzătorul este cel care realizează această combinare.
“…întreprinzătorul (the enterpriser), este singurul arbitru al modalității și direcției producției. Rentierul (the landlord), ca atare, nu are nici un cuvânt de spus în privința recoltelor pe care fermierul chiriaș le va cultiva; nici capitalistul, ca atare, în legătură cu modul în care capitalul său va fi investit; și nici muncitorul, ca muncitor, în legătură cu produsul pentru realizarea căruia va lucra. Direcționarea producției – ce se va produce, cât de mult și prin ce metode – aparține în totalitate întreprinzătorului, care le va oferi rentierilor, capitaliștilor și muncitorilor numai ceea ce condițiile curente ale pieței permit. Rentierul își poate într-adevăr selecta chiriașii dintre cei care doresc să închirieze de la el; capitalistul, debitorii dintre cei care doresc să împrumute; și muncitorul, angajatorul dintre cei în căutare de mână de lucru, dar în acest punct influența lor asupra mersului industriei/producției încetează.” (Hawley 1907, 126).
Care-i, așadar, diferența dintre capitalist și întreprinzător? Mai întâi cea dintre funcțiile catalactice cu același nume: capitalistul oferă capital (sau așteaptă, deși trebuie imediat menționat că Hawley nu are o teorie prea clară a capitalului, și nu urmează teoria bazată pe preferința de timp a dobânzii a lui Böhm-Bawerk, lucru pe care îl consider o scădere) iar întreprinzătorul întreprinde un proiect a cărui responsabilitate (în sens economic) și-o asumă. Primul e remunerat cu dobânda, al doilea cu profitul. Evident, în piața reală, ambele aceste ultime venituri sunt compozite: dobânda capitalistului conține elemente antreprenoriale de profit, iar profitul întreprinzătorului conține elemente de așteptare, sau dobândă. Totuși, deși știm că în realitate orice capitalist e și întreprinzător, și că orice întreprinzător e și capitalist, identitatea aceasta la nivel global nu elimină posibilitatea unor distincții utile la nivel micro. Mai clar spus, deși doi agenți economici pot fi simultan capitaliști și întreprinzători, ei nu dețin neapărat (decât dacă sunt parteneri în aceeași afacere/firmă) fiecare din aceste calități (sau pe ambele) în raport cu aceeași afacere sau cu același proiect. Succint spus, bancherul care acordă credite pentru producția de articole de birotică este întreprinzător în branșa bancară (și totodată și capitalist în această branșă), dar numai capitalist relativ la branșa articolelor de birotică; iar firma care produce articole de birotică, nu este nici întreprinzător și nici capitalist în branșa bancară, dar este și una și alta în branșa sa (birotică). Apar astfel niște delimitări utile, pe linia cărora poate fi creionată o teorie antreprenorială a firmei.
Întrebarea economică la care s-ar putea răspunde cu folos făcând judicios distincția necesară între capitalist și întreprinzător, ar fi această: cine alocă, în ultimă înstanță, resursele rare în structura producției? Răspunsul fiind: întreprinzătorii (înțelegând, aici, în sens strict, oamenii în calitate de întreprinzători; și, într-un sens util practic, cei care, în raport cu un anumit proiect de afaceri/firmă au calitatea de întreprinzători – sau au și această calitate).
O capcană, schițată deja mai sus, ar fi încercarea de a separa total ipostazele în discuție aici și-n realitate. Adică de a identifica o situație în care un capitalist nu e în nicio măsură și în nicio branșă întreprinzător, iar un întreprinzător nu e capitalist. Trebuie din capul locului să resping această variantă – și implicit să elogiez eforturile unui autori precum Murray Rothbard. Așteptarea implică, în lumea reală, riscuri (datornicul nu e solvabil; garanțiile creditului au preț variabil la piață, neputând fi niciodată sigure). De asemenea, asumarea incertitudinii presupune în mod necesar că există niște resurse rare supuse, prin procesul de investire, acestei incertitudini. Cu alte cuvinte, cine riscă, implicit și așteaptă, căci nu poate fi gândită o situație în care incertitudinea să fie asumată cumva “în gol” (fără a putea identifica niciun obiect/resursă rară – la limită chiar resursele corporale – grevată de presupusa incertitudine). Doar că separând mai clar contribuțiile în termeni de așteptare/asumare a riscului la structura producției văzută în termeni de proiecte antreprenoriale concrete, putem înțelege mai bine alocarea resurselor. Mai mult, identificând un agregat productiv și – mai important – identificându-i pe cei care – doar ei – au și calitatea de întreprinzător în raport cu respectivul agregat de producție (chiar dacă mai pot cumula și alte funcții și există, de asemenea și terți care îndeplinesc alte funcții economice în raport cu respectivul agregat productiv) asumându-și responsabilitatea economică (incertitudinea concretizată și în venitul cu caracter rezidual – posibil profit, posibil pierdere), putem stabili ce este firma/întreprinderea. Mai precis, putem face asta răspunzând la întrebarea “cine face parte – sau este în spatele – din firma X”? Răspuns: cei care au calitatea de întreprinzător în raport cu respectivul proiect de afaceri.
Aplicațiile practice ale unei astfel de viziuni – sugerată în lucrarea lui Hawley – ar fi legate de diferențierea unor roluri: creditor versus acționar; deținător de obligațiuni versus acționar; deținător de acțiuni cu privilegiu versus deținătorul de acțiuni ordinare. Și bineînțeles, cele deja discutate: întreprinzător versus manager, versus consultant, versus inovator etc.
Aș încheia acest punct sugerând, pe linia lui Ludwig von Mises, cel mai tare indiciu pe care-l putem avea în identificarea întreprinzătorilor: suportarea pierderilor (Mises 1998). De observat că participarea la profit nu ajunge. Un manager remunerat proporțional cu profitul, dar care nu va suporta proporțional și pierderea, nu este încă întreprinzător. De asemenea, un alt lucru important – asupra căruia nu voi insista deoarece Hawley nu-l atinge – este legătura indisolubilă între profit și satisfacerea nevoilor consumatorilor. Și asta pentru că “asumarea responsabilității” pentru o afacere nu are în vedere riscul sau incertitudinea de dragul lor, ci ele sunt relevante ca factori care grevează în ultimă instanță încercarea întreprinzătorilor de a satisface nevoile consumatorilor.
Întreprinzător versus asigurător
Hawley, prin aceea că se consideră adept al teoriei bazate pe risc a profitului (și întreprinzătorului), este nevoit să răspundă provocării celor care – ca John Bates Clark, de pildă – îi ridică problema asigurătorului, intuitiv cel mai legat de risc. Este asigurătorul un contraexemplu la ideea că sursa profitului este asumarea riscului?
“Alții au obiectat că, deoarece riscurile ar putea în anumite cazuri fi asigurate, riscul este remunerat de prima plătită și ar fi un cost predeterminat, nu un reziduu ne-predeterminat; răspunsul fiind, bineînțeles, că remunerația asigurătorului nu este prima pe care o primește, ci diferența dintre această primă și pierderea[17] pe care în cele din urmă o suferă. Asigurarea este un cost pentru întreprinzătorul individual care se asigură. În măsura în care se asigură, își restrânge exercitarea funcției antreprenoriale, dar riscul este doar transferat asigurătorului, care devine el însuși întreprinzător și recipient al unui venit rezidual ne-predeterminat prin această asumare. Mai mult, nici un întreprinzător nu se poate debarasa de toate riscurile sale fără a abdica de la funcția sa specială în producție. Cea mai mare responsabilitate pe care și-o asumă, aceea a fluctuațiilor valorii proprietății sale, nici n-o poate integral asigura, ci se poate degreva de ea despărțindu-se de lucrurile deținute în proprietate, iar când vânzarea s-a făcut, ceea ce era un venit rezidual ne-predeterminat devine pierdere sau profit realizat, în sumă determinată, și fostul proprietar încetează să mai exercite funcția de întreprinzător.” (Hawley 1907, 110-111).
Așadar, asigurătorul este el însuși întreprinzător, iar asigurarea parțială, cost pentru orice întreprinzător, nu elimină restul de riscuri asumate. Mai mult, transferul total al riscurilor (posibil doar în raport cu un proiect limitat de afaceri, nu în sensul general în care o persoană ar putea să-și transfere absolut toate riscurile – lucru manifest imposibil) echivalează cu abdicarea din poziția de întreprinzător. Prima de asigurare nu este profit, ci pentru asigurat este un cost, iar pentru asigurător este o parte din încasări.
Este interesant de observat că, pe alocuri, Hawley ridică problema limitelor asigurării și a existenței unor riscuri neasigurabile – direcție pe care ulterior Frank Knight va face distincția între risc și incertitudine. În ultimă instanță, abilitatea antreprenorială aici și-ar găsi rolul inexpugnabil – în surmontarea incertitudinii neasigurabile.
Către o teorie antreprenorială a firmei
Ingredientele teoretice oferite de Hawley, ne îndreptățesc, cred, să-l plasăm în tradiția unei teorii antreprenoriale a firmei. A unei teorii antreprenoriale a firmei care nu este astfel doar cu numele. Toate întrebările îndeobște asociate teoriei firmei – de ce apar firmele? de ce există mai multe firme? de ce, și până la ce dimensiune, cresc acestea? etc. – pot fi privite într-o nouă lumină, dacă considerăm firma ca nefiind altceva decât formă a acțiunii antreprenoriale. Nu e aici locul unor răspunsuri – nici măcar sumare – la toate aceste întrebări, însă aș încerca un răspuns scurt, pe linia firmei ca formă de acțiune antreprenorială, la una dintre problemele ridicate de Ronald Coase, și anume: de ce există mai multe firme, și nu una singură? Întrebarea derivă din modul holist în care privește el piața și firma, ca nefiind decât două sisteme, în fond impersonale, diferențiate de prezența/absența costurilor tranzacționale[18]. Un răspuns schițat de el era acela al existenței randamentelor descrescânde la management. Nu-l comentez aici. În lumina teoriei antreprenoriale a firmei există un răspuns simplu: pentru că există mai mulți întreprinzători și, mai important, viziunile lor antreprenoriale nu se suprapun. Și cum judecățile antreprenoriale nu pot fi științific tranșate (Topan 2005), nu rămâne decât varianta acțiunii antreprenoriale independente (bineînțeles, eventual pe grupuri) sau separate, adică și prin întreprinderi/firme separate, diferite.
Cred că teoria firmei, dacă e să devină atât realistă, cât și integrată cu teoria economică fundamentală, trebuie să (re)devină o teorie a întreprinzătorului și întreprinderii sale. Delimităm firma, delimitând rolul antreprenorului. Bineînțeles, o viziune precum cea a lui Hawley schițată în prezenta recenzie nu este decât un punct de plecare. Se mai cer o teorie a capitalului și a structurii producției adecvate, precum și o teorie a calculului economic, busola care ghidează întreprinzătorul în toți pașii săi: crearea, menținerea, extinderea, separarea, unirea, multiplicarea, desființarea firmelor. Însă toate aceste dezvoltări pot aduce roade doar dacă în prealabil s-a efectuat întoarcerea la cel prin care explicația firmei capătă sens: întreprinzătorul.
Et caetera
În final, aș dori să punctez două chestiuni care nu au neapărată legătură cu problema firmei: anticiparea de către Hawley a problemei calcului economic și abordarea sa metodologică.
Centrarea analizei economice pe întreprinzător – nu doar ca idee interesantă pentru cutare sau cutare subramură a teoriei economice, ci chiar ca principal principiu diriguitor – îi permite autorului american o intuiție remarcabilă. În măsura în care știința economică trebuie să dea seama în primul rând de teoria distribuției veniturilor funcționale, în cadrul căreia întreprinzătorul joacă rolul central și – mai important – activ, reiese imediat că posibilitatea activității antreprenoriale este strâns legată la Hawley cu existența piețelor pentru factorii de producție. Adică, pentru ca întreprinzătorul – cel care își asumă responsabilitatea ultimă (și riscurile aferente) a alocării resurselor în procesul productiv – să-și poată planifica rațional activitatea, trebuie să aibă posibilitatea de a evalua, dincolo de încasări, costurile sau cotele-părți pre-determinate din produsul final care revin celorlalți contributori la procesul productiv. Sau, altfel spus, diviziunea funcțională a activității productive necesită ca precondiție esențială două lucruri strâns legate: piețe libere pentru factorii de producție laolaltă cu posibilitatea de a da expresie monetară (sau în termeni de “putere de cumpărare”, cum spune, de fapt Hawley) contribuțiilor parțiale la produsul final (precum și, bineînțeles, venitului rezidual ne-predeterminat al întreprinzătorului). În termeni mai rudimentari, Hawley atinge problema calculului economic, care avea să fie expusă în toată forța sa, de economistul austriac Ludwig von Mises (1922)[19]. Astfel, vorbind despre o comunitate comunistă, Hawley afirmă:
“Într-o comunitate comunistă fiecare individ este rentier, capitalist, muncitor și întreprinzător. Partea sa individuală din “bunăstarea/bogăția” produsă de eforturile unite ale comunității nu este doar practic indivizibilă în rente, dobânzi, salarii și profituri – prin asta distrugându-se oportunitățile pentru interacțiunea între interesele/stimulentele economice – ci și depinde numai într-o măsură infimă de propria sa contribuție. Dacă muncește cinstit și eforturile sale se dovedesc productive, nu este pentru că a fost mânat în vreun fel de obiectivele sale personale, ci pentru că a fost mânat de motive altruiste sau sociale, sau pentru că a fost constrâns în activitate.”
“Și dacă s-ar ajunge vreodată ca întreaga lume să fie organizată ca o singură comunitate comunistă, activitatea umană combinată/în cooperare pentru scopuri personale, prin urmare activitatea economică, ar fi o imposibilitate.” (Hawley 1907, 58-59)
Se vede din cele de mai sus că Hawley era familiarizat și cu argumentul stimulentelor împotriva organizării economiei pe principii socialist-comuniste, adică în regim de proprietate comună asupra mijloacelor de producție.
Cât privește poziția metodologică[20] a lui Hawley, cititorul – contemporan, mai ales – are parte de o altă surpriză, ca să spunem așa. Și anume, tranșantul său apriorism sau deductivism. Astfel, consideră legitimă ideea unui dualism metodologic, și anume între științele naturii și științele omului, sau sociale:
“…în timp ce metoda inductivă este naturală și singura potrivită pentru Științele Naturale, cea deductivă este metoda aproape exclusiv adoptată de studenții teoriei economice și a Științelor Morale în general.”
“Științele Naturale se preocupă de Non-ego; Științele Morale de Ego – de voință, care este o cauză activă, într-un sens cu totul diferit de simpla secvențialitate/relație (mere sequence). Științele Naturale nu numai că sunt capabile să se folosească de experiment și de izolare în scopul verificării, ci și relațiile pe care le stabilesc sunt invariabile, și asta pentru că forțele cărora schimbarea li se datorează sunt de asemenea invariabile. In Științele Morale, pe de altă parte, experimentul și izolarea sunt atât de dificile încât pot fi considerate impracticabile, și n-ar fi decisive nici dacă ar fi practicabile, deoarece cauza acțiunilor umane (moral actions) este voința, care nu depinde numai de percepție, ci e o mărime/cantitate mai mult sau mai puțin variabilă, după cum forța/intensitatea și caracterul motivațiilor se schimbă în funcție de dezvoltările/modificările etice, sociale sau economice.”
“Suntem, prin urmare, în imposibilitatea de a face vreo inducție certă din experiențele trecute ale rasei. Tot ceea ce Științele Morale ne pot furniza este o cunoaștere a tendințelor naturii umane așa cum o cunoaștem, în anumite circumstanțe date. Putem, cred, avea o cunoaștere la fel de pozitivă/certă a existenței, caracterului și sensului acestor tendințe precum aceea a concatenării fenomenelor fizice, dar nu le putem măsura/evalua cantitativ și nu putem, prin urmare, să le prezicem rezultatele decât într-un mod foarte general.” (Hawley 1907, 26-28).
Hawley apare așadar ca un economist deductivist, adept al teoretizării mai degrabă pe legi de tendință, calitative, decât cantitative, legi descoperite prin raționament pornind de la câteva postulate simple și foarte generale, și nu prin metoda empiristă. Este, de asemenea, interesant că această poziție a lui Hawley este arborată ca fiind în perfectă consonanță cu mainstrem-ul epocii în teoria economică. Este de prisos, cred, să evidențiem afinitățile de la acest punct între autorul în discuție aici și Școala Austriacă, de pildă (dar nu numai).
Considerând că am dat deja suficiente dovezi că opera lui Hawley merită recuperată și ideile lui reținute și discutate, și rămânând dator – vezi debutul prezentei recenzii – cu o viitoare parte în care să evidențiez și alte lucruri relevante din concepția autorului american (dar pe care personal le consider mai puțin valoroase și utile), mă opresc deocamdată aici, nu înainte însă de a mărturisi un prilej de personală tristețe: anume că în prezenta lume academică – flămândă mai mult de prestigiu și certificări formale decât de idei – instituția recenziei s-a demonetizat până acolo încât nu mai înseamnă nimic.
Bibliografie
Baumol, William J. 1962. Entrepreneurship in Economic Theory. The American Economic Review 52 (5): 1078-1087.
Böhm-Bawerk, Eugen von. 1959. Capital and Interest (vol. 1: History and Critique of Interest Theories). South Holland, Illinois: Libertarian Press.
Casson, Mark. [1982] 2003. The Entrepreneur. An Economic theory. Cheltenham, UK și Northampton, MA, USA: Edward Elgar.
Clark, John Bates. 1892. Insurance and Business Profit. The Quarterly Journal of Economics 7 (1): 40-54.
Coase, R.H. 1988. The Firm, the Market, and the Law. Chicago and London: The University of Chicago Press.
Costea, Diana. Activitatea antreprenorială și problema echilibrului economic în viziunea Școlii Austriece. Teză de doctorat. Disponibilă on-line la http://misesromania.org/517/.
Hawley, Frederick B. 1900. Entreprise and Profit. The Quarterly Journal of Economics 15 (1): 75-105.
Hawley, Frederick B. 1892. The Fundamental Error of “Kapital und Kapitalzins”. The Quarterly Journal of Economics 6 (3): 280-307.
Hawley, Frederick B. 1927. The Orientation of Economics on Enterprise. The American Economic Review 17 (3): 409-428.
Hawley, Frederick Barnard. 1907. Enterprise and the Productive Process. A Theory of Economic Productivity Presented from the Point of View of the Entrepreneur and Based upon Definitions, Secured Through Deduction (and Presumably, Therefore, Precise and Final) of the Scope and Fundamental Terms of the Science of Economics, New York and London: G. P. Putnam’s Sons, The Knickerbocker Press.
Haynes, John 1895. Risk as an Economic Factor. The Quarterly Journal of Economics 9 (4): 409-449
Hoppe, Hans-Hermann. 1989. In Defense of Extreme Rationalism. Thoughts on Donals McCloskey’s “The Rhetoric of Economics”. The Review of Austrian Economics 3 (1).
Hülsmann, J. G.. 1997. Knowledge, Judgment, and the Use of Property. The Review of Austrian Economics 10 (1): 23-48.
Kirzner, Israel M. 1973. Competition and Entrepreneurship. Chicago and London: The University of Chicago Press.
Knight, Frank H. 2006. Risk, Uncertainty and Profit. Mineola, New York: Dover Publications, Inc.
Machlup, Fritz. 1967. Theories of the Firm: Marginalist, Behavioral, Managerial. The American Economic Review 57 (1): 1-33.
Machovec, Frank. 1995. Perfect Competition and the Transformation of Economics, London: Routledge.
Mises, Ludwig von. 2007. Birocrația și imposibilitatea planificării raționale în regim socialist. București: Institutul Ludwig von Mises – România.
Mises, Ludwig von. Economic Calculation in the Socialist Commonwealth. Sisponibilă on-line la http://mises.org/pdf/econcalc.pdf.
Mises, Ludwig von. 1998. Human Action. A Treatise on Economics. Auburn, Alabama: The Ludwig von Mises Institute.
Mușetescu, Radu. 2009. Economia și guvernanța acordurilor de cooperare între firme, București: Editura Pro Universitaria.
Patapievici, H. R. 2001. Omul recent. O critică a modernității din perspectiva întrebării “Ce se pierde atunci când ceva se câștigă?”. București: Humanitas.
Penrose, Edith T. 1952. Biological Analogies in the Theory of the Firm. The American Economic Review 42 (5): 804-819.
Rothbard, Murray N. 1979. Individualism and the Philosophy of Social Sciences. Cato Institute.
Rothbard, Murray N. 2001. Man, Economy, and State. A Treatise on Economic Principles, Auburn, Alabama: The Ludwig von Mises Institute
Salerno, Joseph T. 1993. Mises and Hayek Dehomogenized. The Review of Austrian Economics 6 (2): 113-46.
Sautet, Frederic. 2000. An Entrepreneurial Theory of the Firm. London: Routledge.
Topan, Mihai-Vladimir. 2005. Despre trei tipuri de judecăți economice. Jurnalul Economic VIII (17), septembrie.
Vrânceanu, Radu și Marc Guyot. 2004. Bazele microeconomiei întreprinderii. Iași: Polirom.
Vulcănescu, Mircea, 2009. Spre un nou medievalism economic. Scrieri economice. București: Compania.
[1] Articolul considerat a fi dat naștere teoriei moderne a firmei este Ronald H. Coase, The Nature of the Firm, Economica, 1937.
[2] Aceste enunțuri sunt de nefolosit pentru că sunt paradoxale: ca să fie adevărate, trebuie în același timp să fie și false. De pildă, dacă nu există adevăr absolut, atunci nici această afirmație în sine nu este adevăr absolut, deci cel puțin uneori trebuie să fie și falsă – deci să existe un adevăr absolut? La fel, dacă tot ce-i adevărat trebuie să fie nou sau recent, atunci la un oarecare timp după stabilirea acestui adevăr, el devine vechi, deci neadevăr? Pentru un exemplu de “curățare” a fundamentelor analizei științifice de astfel de teze autocontradictorii, vezi Hans-Hermann Hoppe (Hoppe 1989, 179-214); pentru o disecție românească a dezideratului de “a fi recent”, vezi H. R. Patapievici (Patapievici 2001).
[3] Cam de la Risk, Uncertainty, and Profit (1921) a lui Frank Knight încoace (vezi Machovec 1995).
[4] Despre pericolele unei astfel de viziuni, vezi Edith T. Penrose (1952, 804-819); de asemenea, Murray N. Rothbard (1979) sau F. A. Hayek (1980).
[5] Problema persistă, în ciuda unor încercări mai vechi – vezi Casson (2003; prima ediție 1982) sau mai noi – Frederic Sautet (2000) – de unificare a celor două linii de cercetare.
[6] Consecințele pot apărea imediat la nivel de politică economică: un mediu de afaceri creionat pe baza unei teorii neadecvate a firmei și activității antreprenoriale va sfârși prin a fi demotivant și împovărător tocmai pentru cei cărora ar trebui să le fie dedicat. Și asta în beneficiul – prilej de “fotbal politic”, după expresia lui Dan Cristian Comănescu – diverselor grupuri de interese care n-au de a face cu activitățile ce țin de esența – și dau natura – firmei.
[7] Afirmații precum “Outside the firm, orice movements direct production… Within a firm these market transactions are eliminated, and in place of the complicated market structure with exchange transactions is substituted the entrepreneur-co-ordinator, who directs production” sau “…the distinguishing mark of the firm is the supersession of the price mechanism”, fac parte integrantă din articolul lui Coase – și dau nota distinctivă a (vezi Coase 1988, 35-36).
[8] De aici și îngemănarea între teoria firmei și cea a socialismului, vizibilă (și mărturisită) chiar la Coase.
[9] În original: “… the peculiar function of the economic entrepreneur is the assumption of responsibility in industrial undertakings”. De asemenea, Hawley își expune ideile și într-o serie de articole (1892, 280-307; 1900, 75-105; 1927, 409-428).
[10] Traducerea îmi aparține, la fel ca pentru toate celelalte fragmente care vor fi date în continuare, dacă nu specific altfel.
[11] Pentru o discuție românească în această direcție vezi Mușetescu (2009).
[12] Traducerile care apar mai departe sunt ale mele, după această ediție în limba engleză.
[13] Acest mod de a pune problemele i-a permis lui Böhm-Bawerk să dea lovitura de grație teoriei marxiste a exploatării, care, neînțelegând natura intertemporală a relației muncitor-capitalist, considera că primului i s-ar cuveni tot produsul final, contribuția celui de-al doilea fiind considerată practic nulă.
[14] Am lăsat, firește, la o parte salariul managerial sau rentele implicite aferente situației în care omul de afaceri este el însuși și manager și contribuie și cu terenuri sau diverse alte bunuri de capital aducătoare de rente.
[15] În acest sens putem spune că Böhm-Bawerk raționează implicit în termeni de echilibru și poate că tocmai datorită acestui fapt ajunge să dea în principal o teorie a dobânzii și capitalului, nu neapărat a firmei.
[16] În acest punct, pentru a nu face dezvoltări și distincții care mai mult încurcă decât lămuresc, autori precum Murray N. Rothbard vorbesc de capitalist-entrepreneurs (întreprinzători-capitaliști), tocmai acceptând ideea că orice capitalist e întreprinzător, și că orice întreprinzător e și capitalist – judecați ca persoane (Murray 2001).
[17] Este o particularitate de exprimare la Hawley că uneori folosește termenul de pierdere (loss) cu sensul de cost. Așa trebuie, cred eu, înțeleasă și ideea de aici: anume că asigurătorul, când riscurile pe care le-a asigurat se produc, are niște costuri. Profitabilitatea globală a agentului în branșa asigurărilor trebuie să le ia în calcul și pe acestea – lucru greu de contestat.
[18] Tot aici își are sursa identificarea corporației private cu “oaza” de planificare de tip socialist în interiorul economiei de piață. Vezi și la noi pătrunderea idelor de acest tip de pildă la Mircea Vulcănescu (2009, 103, 105-106).
[19] Ludwig von Mises, Economic Calculation in the Socialist Commonwealth, disponibilă on-line la http://mises.org/pdf/econcalc.pdf.
[20] Prin metodologie înțeleg aici poziția filozofică sau epistemologică fundamentală a unui teoretician cu privire la temeiurile cunoașterii pe care o propune, și nu – cum se întâmplă cel mai adesea azi – o cutare sau cutare cale de a proceda în cercetare, subînțelegându-se că opțiunea generală fundamentală este una empirist-pozitivistă.
