M-am gândit să încep cu această întrebare parafrazând imperfect titlul cărții lui M. Rothbard „Ce le-a făcut statul banilor noștri?” Totuși, rata dobânzii este în esență un fenomen social; ea izvărăște din preferința indivizilor pentru prezent, din prețul pe care ei îl pun “așteptării” sau amânării consumului. Nimeni nu este dispus să renunțe la 1 leu pe care îl are astăzi; dar dacă ni se oferă un preț acceptabil, adică o dobândă, atunci putem decide să ne amânăm cheltuielile pentru o vreme.
Este important de înțeles că rata dobânzii nu este un fenomen monetar. Dobânda există independent de contextul monetar. Dacă mâine ne-am trezi fără bani, economisirea-investirea respectiv relațiile de creditare tot ar exista. E drept, apariția monedei a facilitat mult dezvoltarea pieței creditului, însă la fel de mult a facilitat extinderea diviziunii muncii în general. Poate e inutil să accentuez acest lucru, însă mi se pare că atât de mulți oameni echivalează dobânda cu prețul banilor încât trebuie spus clar și limpede: dobânda este un fenomen real, nu monetar.
În sistemul monetar-financiar actual – bazat pe monedă discreționară și monopol asupra producției de bani – rata dobânzii este manipulată permanent prin politica monetară. Atunci când autoritățile cred că creditul este prea scump, ele decretează ieftinirea dobânzii. Așa s-a întâmplat și astăzi, când BNR a redus rata dobânzii de politică monetară la 6,5%. Motivul? Ea crede că dobânzile la depozite și credite sunt prea ridicate. Mai exact, așa cum Mugur Isărescu a precizat în mod repetat, rata dobânzii la depozite ar trebui să fie doar cu 1% peste rata inflației.
Ceea ce ridică două mari probleme. În primul rând, este în întregime justificat să reacționăm la aserțiunea de mai sus cu un simplu What? De unde până unde o rată reală a dobânzii de 1% este considerată normală? Poate că eu nu am citit suficient sau poate că domnul guvernator este un prea talentat ghicitor (deși maniera în care a ratat ținta de inflație în ultimii ani nu prea ne îndeamnă să credem așa ceva). În orice caz, am aștepta de la guvernatorul BNR să ne spună și de ce rata reală a dobânzii trebuie să fie fix 1%. În absența acestei motivări, cred că e bine să vă înștiințez în legătură cu maniera în care mi-a explicat acum câțiva ani un membru al CA al BNR, la un curs de politică monetară, factorii care stau la baza modificării acestei politici: a ridicat din umeri. Imaginați-că că această persoană vota scăderea/creșterea ratei dobânzii!
În al doilea rând, nu pot trece cu vederea că Mugur Isărescu este inconsecvent, lucru pe care l-am explicat aici. Nu mai demult de acum câțiva ani rata dobânzii era cu aproape 10% peste rata inflației, iar de la BNR nimeni nu ținea cursuri despre rata corectă a dobânzii.
În al treilea rând, când vorbește de rata inflației guvernatorul se referă la IPC. Însă IPC este doar o medie, o estimare a creșterii prețurilor, complet ridicolă pentru mulți români. Eu unul nu am impresia că scăderea puterii de cumpărare a leului este de doar 3,5% (ținta de inflație pe anul în curs), nici măcar 4,5% (ținta plus marja de eroare), ci mai mult. Așa că dacă băncile ajung să îmi remunereze economiile cu o rată a dobânzii de 4,5%-5,5% le voi spune simplu „Adio!” Adevărul este că chiar și o rată a dobânzii de 6% este real-negativă pentru foarte multă lume, mai ales (cred) pentru românii care locuiesc în mediul urban, plătesc întreținere, merg cu mașina și se aprovizionează cu brânză-lapte-carne-ouă de la hipermarket, nu de la animalele din gospodăria proprie (din balcon, eventual).
Aș mai putea adăuga multe. Bunăoară, cine poate crede că rata dobânzii la leu poate să fie egală cu rata dobânzii la euro (guvernul risk-free Boc s-a împrumutat recent cu 5%)? Dar poate că nu e bine să insist. Cu cât BNR pompează mai mulți bani și scade mai mult rata dobânzii, cu atât eu câștig mai mult la bursă. Leii pe care îi adaugă la masa monetară sunt lei adăugați la valoarea portofoliului pe care îl dețin. Cu cât expansiunea creditului este mai mare, cu atât omul de rând este expropriat prin inflație, cu atât eu câștig. Banii emiși de BNR ajung în buzunarele pensionarilor sau ale minerilor prea târziu, abia după ce eu îmi voi fi marcat câștigul. Creditul bancar ieftin va genera două consecințe: pe de o parte, unii vor trăi cu impresia că devin stăpâni pe vreo mașină de spălat, televizor sau locuință (până când vor crește ratele); pe de altă parte unii chiar se îmbogățesc fără să miște un deget, în virtutea faptului că inflația e în favoarea lor. Cei care „produc” sunt impozitați, cei care „dețin” sunt avantajați. Go ahead.
[Articol preluat de pe blogul autorului: Logica economică.]
