Pe Altermedia.info se găsesc cel puțin două articole remarcabile.
Joseph Sobran despre evoluția sa intelectuală spre anarhism:
Anarhistul șovăielnic – cum a devenit anarhist un celebru conservator
Să devin anarhist însă era ultimul lucru la care mă așteptam. Multă vreme nici măcar nu am știut că existau anarhiști filozofici serioși. Nu auzisem de Lysander Spooner sau Murray Rothbard. Cum putea oare societatea supraviețui fără stat?
[…]
Pe la sfârșitul anilor 1980 am început să mă asociez cu libertarienii rothbardieni – își spuneau “anarho-capitaliști”, etichetă pe care am gasit-o neatrăgătoare – și chiar l-am întâlnit pe Rothbard. Formau un grup sclipitor și combativ, plin de idei cutezătoare și argumente surprinzătoare. Rothbard însuși combina o profundă inteligență teoretică cu o adâncă cunoaștere a istoriei. Opera sa de căpătâi, Man, Economy and State, a primit cele mai înflăcărate aprecieri de la de obicei reținutul Henry Hazlitt, în National Review!
Pot spune despre Murray numai ceea ce mulți alții au spus deja: niciodată, în întreaga mea viață, nu mi-a mai fost dat să întâlnesc o inteligență atât de viguroasă și originală. Un evreu scund și îndesat din New York, cu un râs exploziv, în permanență bine dispus, acesta era mereu o companie plăcută și încântătoare. Turnând zeci de cărți zdravene și sute de articole, găsea de asemeni timpul, Dumnezeu știe când, să compună (la mașina de scris electrică pe care a folosit-o până în ultima clipă) nenumărate epistole lungi, scrise mărunt și bine argumentate, adresate către tot soiul de oameni.
Vederile politice ale lui Murray erau șocant de abrupte: statul este o haită de criminali de mare anvergură, nici mai mult nici mai puțin. Pe cât de mult îi dădeam dreptate în general, și oricât de fascinante îi găseam argumentele, am rezistat acestei concluzii. Încă țineam să cred în guvern constituțional.
Murray însă nici măcar nu vroia să audă de așa ceva. Convenția de la Philadelphia, a insistat el, la care Constituția fusese ratificată, nu a fost decât o lovitură de stat, ce a centralizat puterea și a distrus mult mai tolerabilele aranjamente ale Articolelor Confederației. Această idee constituia o negare directă a tot ceea ce fusesem învățat. Nu auzisem până atunci pe nimeni să susțină că Articolele erau preferabile Constituției! Dar lui Murray nu-i păsa ce credeau alții – sau ce credeau toți. (Fusese prea radical și pentru Ayn Rand.)
Împărtășeam cu Murray o pasiune pentru filmele cu gangsteri, și odată mi-a spus chiar că Mafia era preferabilă statului, deoarece supraviețuia oferind servicii pe care oamenii negreșit și le doreau. Am replicat că Mafia se comporta ca și statul, storcând cu de-a sila propriile ei “taxe” prin escrocheria protecției comercianților; piața sa de desfacere era departe de a fi “liberă”. A admis că argumentul meu are ceva merite. Am fost mândru să fi câștigat de la el această concesie.
Murray a murit acum câțiva ani fără să fi făcut din mine un anarhist. I-a revenit sclipitorului său discipol, Hans-Herman Hoppe, sarcina de a-mi desăvârși convertirea. Hans a argumentat că nici o constituție nu poate restricționa statul. Odată ce monopolului său asupra forței îi este conferită legitimitate, limitele constituționale devin pure ficțiuni pe care statul poate să le ignore; nimeni nu poate deține postura legală necesară pentru a impune și aplica aceste limite. Statul însuși ar decide, prin forță, care este “înțelesul” constituției, deliberând cu consecvență în propria sa favoare și sporindu-și puterea. Acest enunț era adevărat a priori, iar istoria americană stătea mărturie în acest sens.
Hans-Hermann Hoppe, cu o recenzie a cărții lui Patrick Buchanan, The Death of the West:
Ușor de prevăzut, dacă unei agenții i se permite să legisleze și să impoziteze, agenții săi nu numai că vor folosi aceste puteri, dar vor manifesta o tendință în sensul sporirii propriului venit obținut prin impozitare și a gamei proprii de intervenție legislativă. Și, din moment ce acționând astfel vor întâmpina rezistență în rândul subiecților lor, este interesul agenților statului să slăbească aceste puteri de rezistență. De acest calibru este natura statului, și a avea orice alte așteptări din partea lui este o naivitate.
Pe de o parte asta înseamnă dezarmarea cetățenilor. Dar înseamnă totodată și erodarea și în cele din urmă distrugerea tuturor instituțiilor de intermediere precum familia, clanul, tribul, comunitatea, asocierea și biserica, laolaltă cu ierarhia și rangurile lor interne de autoritate. Deși sunt prezente în numai câteva domenii cu o jurisdicție limitată, aceste instituții și autorități rivalizează cu pretenția statului de filtru ultim de decizie teritorială. Pentru a-și impune revendicarea de judecător suprem, statul trebuie să elimine toate jurisdicțiile și toți judecătorii independenți, și acest obiectiv necesită erodarea sau chiar distrugerea autorității liderilor gospodăriilor, familiilor, comunităților și bisericilor.
Acesta este motivul ce stă la baza majorității măsurilor politice ale statului. Educația publică și asistența socială servesc acestui scop distructiv, ca, de asemenea, și promovarea feminismului, non-discriminării, acțiunii afirmative, relativismului, și multiculturalismului. Toate la un loc subminează familia, comunitatea și biserica. Îl “eliberează” pe individ de disciplina acestor instituții, pentru a-l face un “egal”, pentru a-l izola, pentru a-l lipsi de protecție și a-l slabi în raport cu statul.
