Aproape toată lumea consideră că dacă guvernul nu protejează consumatorii împotriva fraudei, atunci o astfel de protecție nu va fi acordată de nimeni. Totuși, piața liberă protejează consumatorii în nenumărate moduri, fără intervenția guvernului. Mai mult, această protecție este mult mai eficace.
Unul dintre cele mai elocvente exemple de justiție efectuată prin piața liberă implică un obiect care se poate afla în buzunarele dumneavoastră chiar în clipa de față: cardul de credit. Prin intermediul înțelegerilor contractuale, motivate doar de dorința de a avea clienți și profit, companiile de carduri de credit asigură mijloace exclusiv private de îndreptare a situației în care comerciantul își înșeală clientul.
Două dintre cele mai cunoscute și folosite tipuri de card, Visa si MasterCard, sunt mărci folosite de către băncile care s-au unit în emiterea de carduri. Fiecare bancă din asociația Visa sau MasterCard poate la rândul ei să deschidă conturi pentru comercianții care doresc sa accepte plata prin intermediul cardurilor de credit. Simpla existență a acestor organizații este o mărturie a abilitații pieței libere de a depăși provocările care apar atunci când sunt oferite clienților serviciile pe care le doresc.
Pentru a înțelege modul în care companiile de carduri de credit oferă servicii de justiție consumatorilor, trebuie mai întâi de toate sa înțelegem cum se desfășoară o tranzacție obișnuită cu carul de credit. Să presupunem că Jones cumpără o cameră video de la un comerciant contra sumei de 500$, utilizând cardul Visa care i-a fost emis de către banca A. Comerciantul are și el un cont Visa, dar care este deschis la banca B. Atunci, cum se realizează plata?
Astăzi este un lucru foarte obișnuit ca magazinele să dețină terminale electronice pentru procesarea tranzacțiilor cu cardul. Jones va trebui pur și simplu să scoată cardul și să-l treacă prin acest terminal. Când face acest lucru, terminalul va stabili în primul rând dacă e un card Visa sau unul din celelalte tipuri de card acceptate de comerciant. Informația despre cardul lui Jones va fi trimisă în baza de date a băncii cu care comerciantul are cont Visa, și anume banca B. Sistemul informatic al băncii B ia legătura cu computerul central Visa și află că Jones se găsește în sistem și cardul său a fost emis de banca A. Visa transmite, mai apoi, o interogare băncii A pentru a vedea dacă Jones are credit suficient pentru a cumpăra camera video. Răspunsul va veni imediat iar Visa îl va transmite băncii B, care îl va transmite comerciantului. Daca răspunsul este negativ, datorită faptului că Jones nu are suficient credit, nu va putea să cumpere camera. Daca răspunsul este pozitiv, va semna chitanța prin care acceptă plata cu cardul și astfel se va încheia vânzarea. Astăzi acest proces poate dura doar 2 secunde.
Comerciantul trebuie să fie plătit. El transmite această cerință de plată băncii B. Această cerință va parcurge toate etapele enumerate mai sus. Banca clientului plătește băncii comerciantului care mai apoi îl plătește efectiv pe comerciant. În acel moment, băncii A îi rămâne să colecteze suma datorată de deținătorul de card.
Băncile câștigă bani din acest proces prin discount-ul comercial pe care îl practică. Procentul pe care băncile îl iau este de obicei 2%. Pentru Visa, de exemplu, 1,4% va merge la banca emițătoare, iar 0,6% va merge la cea a comerciantului.
Când lucrurile merg prost: soluția guvernului
Dar dacă produsul pe care Jones l-a cumpărat este diferit de cel din reclamă? Dacă i-a fost promis un anume tip de lentilă și a primit ceva diferit, de calitate inferioară, sau pur și simplu camera nu funcționează? Din dorința de a-și satisface clienții, cele mai multe magazine îi vor permite lui Jones să schimbe camera sau îi vor returna banii. Dar, desigur, există și comercianți care nu vor dori sa facă lucrul acesta. În acest caz, consumatorul va trebui să apeleze la o terță parte pentru despăgubire.
Dacă Jones a plătit în numerar pentru cameră, singura lui soluție va fi să meargă la un tribunal de stat, cel mai probabil la cel în raza căruia își are domiciliul. Intentarea unui proces, chiar și pentru un fleac, este costisitoare, complicată și cronofagă. În cele mai multe cazuri, trebuie plătită o taxă doar pentru a intenta un proces. Pentru a avea șanse de câștig, consumatorul nedreptățit va trebui probabil să-și angajeze un avocat. Dacă vânzătorul pe care îl dă în judecată este mare și sofisticat, poate avea la dispoziție avocați cu experiență în conflictele comerciale, fiind capabili să le termine rapid prin manevre procedurale și altele asemenea.
Pe de altă parte, este posibil ca vânzătorul să nu se prezinte la proces și păgubitul să aibă câștig de cauză. Dar apoi va trebui să colecteze despăgubirea, ceea ce ar putea fi dificil sau chiar imposibil. O mare parte a despăgubirilor de mică anvergură nu sunt niciodată recuperate, poate din cauză că vinovatul se află în insolvență sau la o distanță prohibitiv de mare. Astfel, procesul se transformă într-o pierdere de timp și energie pentru reclamant și într-o risipă de bani ai contribuabililor.
Apoi, chiar dacă clientul a plătit în numerar, pot apărea unele probleme legate de dovezi. Dacă acesta a pierdut chitanța? În aceasta situație va fi vorba de cuvântul comerciantului împotriva cuvântului clientului.
Clientul care cumpără camera din altă țară se găsește într-o situație și mai rea. Dacă un client din SUA dă în judecată un comerciant din altă țară într-un tribunal american, s-ar putea să nu aibă jurisdicție sau putere de punere în aplicare a verdictului chiar dacă în final clientul ar avea câștig de cauză.
Dacă clientul încearcă să dea în judecată comerciantul în țara străină, mai mult ca sigur el va trebui sa se prezinte acolo, precum și să angajeze un avocat local. Chiar dacă aceasta nu reprezintă un impediment major, faptul că sistemul de acolo este total diferit de cel al SUA va fi un obstacol greu de depășit, chiar și pentru localnic, mai ales în țările în curs de dezvoltare. Trebuie de asemenea să menționăm și potențialele probleme legate de barierele lingvistice și discriminarea contra străinilor, printre altele. Prin urmare, costurile mari fac orice proces internațional privind fraudarea consumatorului să fie prohibitiv de scump.
Anularea plății: alternativa privată
Așadar statul oferă consumatorilor posibilitatea nominală, dar adesea inutilă, de a fi despăgubiți. Pe de altă parte, companiile de carduri știu că nimeni nu dorește să ajungă la tribunal pentru probleme minore. Mai mult, ei știu că prezența logo-urilor lor pe ușile comercianților și în materialele promoționale este interpretată ca o certificare, cu toate că nu asta este intenția lor. Pentru Visa și alte mărci nu este deloc bine să pară asociate cu escroci sau orice altceva neplăcut pentru consumatori.
De aceea, companiile de carduri și-au creat propriul lor sistem de protecție a consumatorilor care au probleme cu tranzacțiile prin card. Acesta se numește anularea plății (chargeback). Cu ajutorul acestui procedeu, un client poate da informații celui care i-a emis cardul despre disputele pe care le are, iar acesta îl va ajuta la rezolvarea problemei.
Pentru a iniția acest procedeu, deținătorul de card trebuie să completeze o plângere, în mod gratuit, folosind un formular pus la dispoziție de către compania emitentă a cardului. (De cele mai multe ori formularul se găsește pe spatele extrasului lunar de cont.) Odată primită plângerea, compania poate cere deținătorului documente care să ateste veridicitatea celor declarate în formular. Dacă clientul are aparent dreptate, banca sa va iniția o procedură de anulare a plății contra băncii vânzătorului, adică banca deținătorului de card va lua banii înapoi de la banca vânzătorului. Banca comerciantului nu are altă soluție decât să înapoieze banii, deoarece fiecare bancă din sistemul de plată cu cardul a acceptat prin contract aceste proceduri de despăgubire.
Comerciantul va avea apoi ocazia să aducă dovezi în favoarea sa. Dacă banca sa consideră că tranzacția a fost validă, va iniția procedura de anulare a plății contra băncii deținătorului de card, adică va lua iarăși banii de la banca deținătorului. Dacă disputa continuă și nu poate fi rezolvată între cele două bănci, va fi arbitrată de către compania de carduri.
Este această soluție mai bună decât cea a statului? Nu există nici o garanție că vreun sistem de justiție va ajunge la rezultatul corect. Dar să luăm în considerație următoarele avantaje ale sistemului privat.
Datorita acestei alternative, procedura pentru un client afectat este mult mai simplă și mai eficientă. Dacă un client dorește sa completeze o plângere, emitentul cardului îi stă permanent la dispoziție prin telefon, de obicei în mod gratuit, 24 de ore din 24, 365 de zile pe an. Odată ce această plângere a fost completată, nu va mai trebui sa angajeze un avocat, deoarece banca lui își va folosi propriile resurse pentru a se lupta de la egal la egal cu comerciantul, indiferent de cât de bogat și influent e acesta.
Banca va fi capabilă sa folosească acest procedeu contra oricăror comercianți care folosesc sistemul de plăți cu cardul, oriunde în lume, exceptând câteva țari, precum Franța, în care statul a anulat acest procedeu prin lege pentru a-și proteja comercianții.
Datorită acestor avantaje, și a dezavantajelor date de soluția etatică, ce deținător de card nu ar prefera această soluție privată?
Astfel putem vedea cât de falsă este ideea că doar statul poate oferi servicii de justiție pentru cazurile de fraudare a consumatorului. De fapt, după cum am văzut, statul este un producător inferior de justiție în acest domeniu.
Sub jurisdicția tribunalelor de stat?
S-ar putea spune ca la baza relației dintre bănci, comercianți si deținătorii de carduri se află contractele, iar aceste contracte, chiar dacă au clauze privind arbitrarea privată, sunt în ultimă instanță supuse verdictelor din tribunalele de stat. Acest lucru, deși adevărat, nu este chiar atât de important.
Ceea ce ține aceste angajamentele în vigoare nu este amenințarea cu intervenția guvernului, ci dorința celor implicați de a face afaceri împreună. Deținătorii de carduri vor sa plătească „cu plastic”, iar comercianții vor să fie plătiți așa. În acest fel, atât deținătorii de carduri cât și comercianții sunt de acord cu termenii stabiliți de către băncile lor, precum și de asociația de carduri. Această stare de lucruri nu s-ar schimba nici dacă statul s-ar exclude din dispute; cu alte cuvinte, dacă o asociație de carduri nu s-ar putea sprijini pe stat pentru a pune în aplicare angajamentul băncilor membre de a respecta procedurile de anulare a plății, asta nu ar duce la dispariția cardurilor și nici a procedurilor de anulare a plății.
Pentru a minimiza anumite riscuri care pot apărea în absența intervenției statului, părțile implicate ar putea fi nevoite să cheltuie mai mult pentru a obține informații despre cât de demni de încredere sunt partenerii lor contractuali. De exemplu, s-ar putea ca mai multe resurse să fie necesare pentru a investiga comercianții înainte de a le permite să accepte carduri. În acest scop ar putea apela la extinsul sistem de birouri de evaluare a creditului.
În aceste circumstanțe, băncile ar avea incitativele corecte pentru a cheltui o cantitate optimă de resurse astfel încât să stabilească cine își va ține promisiunile. Spre deosebire, statul nu are motive să cheltuie o sumă optimă — chiar dacă ar putea să afle care este această sumă — pentru soluționarea disputelor contractuale atunci când apar.
Astăzi peste 18 milioane de comercianți acceptă Visa, iar MasterCard este aproape de aceeași performanță. În SUA, plata cu cardul se poate face în practic toate magazinele, în supermarket-uri și benzinăriile. Pe internet, bineînțeles, este de departe cea mai uzitată formă de plată.
Tehnologia a deschis nenumărate noi oportunități de schimb pentru oameni, peste tot în lume. Regimul de anulare a plății prin card a potențat aceste oportunități prin aceea că permite consumatorilor să știe că vor avea posibilitatea despăgubirii dacă au fost nedreptățiți și că nu vor fi constrânși să se bazeze pe învechitul, ineficientul, inutilul și costisitorul sistem al tribunalelor de stat.
[Acest articol a fost publicat inițial în ediția din august 2005 a revistei The Freeman, editată de Foundation for Economic Education. Este tradus cu permisiunea deținătorului drepturilor de autor. J.H. Huebert este avocat, profesor adjunct al Ludwig von Mises Institute și autorul cărții Libertarianism Today, în curs de apariție.]
