Traducere de Alexandru Pătruți.
În ultimele săptămâni, mi-a fost pusă de două ori următoarea întrebare familiară: „Într-un sistem ’anarho-capitalist’ sau bazat pe ordinea proprietății private, nu ar degenera societatea într-o pleiadă de lupte constante între tiranii privați?” Din nefericire, nu am reușit să ofer răspunsuri adecvate la momentul respectiv, dar sper ca în acest articol să dovedesc veridicitatea zicalei care spune că mai târziu e mai bine decât niciodată.
Mere și portocale
Când avem de-a face cu obiecțiunea tiranilor privați, trebuie să facem o comparație echitabilă. Nu ar fi corect să comparăm societatea A, care e populată de sălbatici ignoranți și înrăiți care trăiesc în anarhie, cu societatea B, care e populată de cetățeni iluminați și care respectă litera legii, trăind într-un sistem al statului limitat. Susținătorul anarhismului nu neagă posibilitatea ca viața să fie mai bună în societatea B. Ceea ce susține anarhistul este că, pentru orice populație dată, impunerea unui stat bazat pe coerciție va înrăutății situația. Absența statului este o condiție necesară, dar nu și suficientă, pentru a crea o societate liberă.
Reformulând problema: Nu este suficient să se demonstreze că o stare de anarhie în condițiile proprietății private ar putea degenera într-un război neîncetat, acolo unde nici un grup nu este suficient de puternic pentru a subjuga toți opozanții și deci nimeni nu poate să mențină „ordinea”. La urma urmei, comunități care trăiesc într-o ordine etatistă ajung tot timpul la războaie civile. Trebuie să ne reamintim că cele mai des citate exemple cum ar fi Columbia și Irak nu sunt variante de anarhii transformate în haos, ci mai degrabă state transformate în haos.
Pentru ca obiecția cu privire la tirani să fie valabilă, etatistul ar trebui să demonstreze că o comunitate dată ar rămâne sub incidența legii într-un regim de stat, dar că aceeași comunitate ar degenera într-o serie de războaie continue dacă serviciile legale și militare ar fi privatizate. Cazul des invocat al Somaliei nu servește nici uneia dintre părți[i]. Este adevărat că rothbardienii ar trebui să se simtă oarecum deranjați că respectul pentru non-agresiune este aparent prea rar în Somalia pentru a crea ordinea spontană tipică unei comunității deschise total pieței libere. Însă, în același timp, respectul pentru litera legii a fost prea slab pentru ca statul Somalez inițial să asigure ordinea.
Acum că am definit problema, personal cred că există argumente bine închegate care arată că apariția războiul civil este mult mai puțin probabilă într-o regiune dominată de agenții de protecție și drept privat decât sub monopolul statului. Agențiile private dețin activele cu care operează, pe când politicienii (mai ales în democrații) exercită doar un control temporar asupra echipamentului militar al țării respective. Bill Clinton părea foarte dornic să lanseze zeci de rachete autoghidate când scandalul Lewinsky se aprindea din ce în ce mai tare. Lăsând la o parte părerile fiecăruia cu privire la motivațiile lui Clinton, în mod clar Slick Willie ar fi fost mult mai puțin încântat de lansarea unui asemenea atac dacă ar fi fost CEO-ul unei companii private de protecție care ar fi putut să vândă aceste rachete pe piața liberă la prețul de 569.000 de dolari bucata[ii].
Acest principiu poate fi observat în cazul Statelor Unite. Ar mai fi avut loc, în anii 1860, lupte la un asemenea nivel, dacă în loc de două părți combatante care controlau sute de mii de recruți, comandanții militari ar fi trebuit să angajeze mercenari voluntari și să îi plătească la prețul pieței pentru serviciile lor?
Teoria contractuală a guvenământului
Îmi imaginez că cititorul va fi de acord cu analiza de mai sus, dar cu toate acestea am impresia că nu îi va conveni concluzia trasă. El sau ea ar putea zice ceva de genul: „Într-o stare a naturii, oamenii au inițial viziuni diferite cu privire la justiție. Într-o anarhie a economiei de piață, diverși consumatori ar angaja zeci de agenții de protecție, iar fiecare agenție va încerca să își folosească forța pentru a implementa diverse sisteme legale incompatibile. Este adevărat ca aceste găști profesioniste ar evita în general conflictul din cauza prudenței, dar echilibrul ar fi totuși instabil”.
„Pentru a evita această situație”, ar putea continua criticul meu, „cetățenii trec cu vederea diferențele dintre ei și își dau acordul în a susține o singură agenție ce deține monopolul, care are puterea de a strivi pe oricine îi încalcă autoritatea. Într-adevăr, această soluție dă naștere unei noi probleme, aceea a controlului Leviatanului, dar cel puțin rezolvă problema conflictelor domestice neîncetate”.
Acest gen de abordare suferă de câteva probleme. În primul rând, se presupune că pericolul determinat de despoții militari privați este mai mare decât cel determinat de un stat centralizat tiranic. În al doilea rând, există inconvenientul că nici un stat nu s-a format vreodată în mod voluntar. Nici măcar cetățenii care, spre exemplu, au susținut ratificarea Constituției S.U.A. nu au avut vreodată opțiunea de a trăi într-o anarhie a pieței libere; practic, ei au avut posibilitatea de a alege între stat sub jurisdicția Articolelor Confederației sau stat sub jurisdicția Constituției.
Totuși, pentru scopul nostru, cea mai interesantă problemă legată de obiecția adusă aici este că în cazul în care descrierea ar fi conformă cu realitatea, nu ar fi necesar ca acești oameni să formeze un stat. Dacă, prin ipoteză, marea majoritate a oamenilor – deși au concepte diferite cu privire la justiție – pot să cadă de acord asupra faptului că este greșit să folosească violența pentru a-și rezolva disputele oneste, forțele pieței ar duce la pace între diversele agenții private de poliție.
Într-adevăr, este perfect adevărat că oamenii au păreri diferite cu privire la chestiuni legale specifice. Unii oameni sunt în favoarea pedepsei capitale, alții consideră că avortul este crimă și nu există consens cu privire la numărul de oameni vinovați care ar trebui lăsați în libertate pentru a evita condamnarea unui inocent. Cu toate acestea, dacă teoria contractuală a guvenământului este corectă, marea majoritate a indivizilor ar putea să cadă de acord că trebuie să evite rezolvarea acestor dispute prin intermediul forței, ci să le rezolve mai degrabă prin intermediul unei proceduri civilizate (așa cum este ea dată de alegerile periodice).
Dar dacă o anume populație se încadrează într-adevăr în descrierea respectivă, de ce ne-am aștepta ca asemenea oameni virtuoși, în postura de consumatori, să angajeze agenții de protecție care folosesc în mod uzual forța împotriva oponenților mai slabi? De ce nu ar angaja marea majoritatea a oamenilor agenții de protecție care dețin contracte valabile de arbitraj între ele și care își rezolvă disputele prin arbitrii cu reputație și a căror independență nu poate fi pusă în discuție. De ce nu ar funcționa cadrul legal voluntar și privat ca un mecanism ordonat pentru rezolvarea chestiunilor de „politică publică”?
Repet faptul că descrierea de mai sus nu s-ar aplica tuturor societăților existente în istorie. Dar prin același raționament, asemenea oameni războinici nu ar reuși să asigure domnia legii nici într-o societate a statului limitat.
Călători clandestini?
Un apologet sofisticat al statului – mai ales unul versat în economie mainstream – ar putea să aducă o altă justificare: „Motivul pentru care un stat limitat este necesar este că nu putem să ne încredem în mecanismul pieței pentru a oferi servicii legitime de poliție. Se prea poate ca 95% din populație să aibă păreri similare în ceea ce privește justiția în așa fel încât s-ar obține pacea dacă toți ar contribui substanțial în contul agențiilor de protecție dedicate punerii în aplicare a diverselor versiuni de justiție”.
„Totuși”, ar continua susținătorul statului, „dacă aceste agenții de poliție nu au dreptul de a extrage contribuțiile din partea tuturor oamenilor care le susțin acțiunile, atunci ele vor fi capabile să trimită pe teren o forță mult mai puțin numeroasă. Piața dă greș în special din cauza problemei călătorilor clandestini: când o firmă legitimă capturează o agenție de tâlhari, toți oamenii iubitori de lege obțin un beneficiu, dar pe o piață liberă ei nu vor fi constrânși să plătească pentru acest `bun public`. După același criteriu, agențiile de tâlhari, care își iau fonduri de la proscriși răufăcători, vor avea un mediu de dezvoltare mult mai propice într-o societate anarhică.”
Iarăși, se pot găsi mai multe replici la acest argument. În primul rând, să ținem cont că o uriașă armată permanentă, gata să zdrobească minoritățile care nu sunt de acord cu sistemul, nu este o caracteristică evident dezirabilă a statului.
În al doilea rând, problema călătorilor clandestini descrisă mai sus nu este atât de dezastruoasă pe cât afirmă mulți dintre economiști. De exemplu, companiile de asigurări ar „internaliza” cea mai mare parte a „externalităților”. Se poate să fie adevărat faptul că un număr „ineficient” de criminali în serie vor fi capturați dacă respectivul detectiv și agențiile de poliție cu pricina vor trebui să solicite contribuții individuale de la fiecare locatar. (Desigur, toată lumea ar avea un mic beneficiu știind că un criminal în serie a fost prins, dar faptul că o persoană sau două nu vor plăti contribuția nu va fi atât de important încât să facă diferența între prinderea și evadarea tâlharului.)
Totuși, companiile de asigurări ce dețin contracte cu mii de cetățeni într-un oraș mare ar accepta să contribuie cu sume impresionante pentru eliminarea pericolului reprezentat de un criminal în serie. (Una peste alta, dacă individul ucide din nou, una dintre companii va trebui să plătească sute de mii de dolari familiei victimei respective). Același raționament demonstrează că piața liberă ar putea să determine apariția unor programe care să prevină sau să limiteze expansiunea agențiilor de tâlhari.
În al treilea rând, oamenii trebuie să aibă clar în minte scenariul de coșmar pentru a înțelege cât de absurd este. Să ne imaginăm un oraș frenetic, așa cum este New York-ul, care este inițial un paradis al pieței libere. Este într-adevăr plauzibil ca odată cu timpul găștile rivale să crească necontenit și eventual să terorizeze locuitorii?[iii] Subliniez că acestea ar fi organizații criminale recunoscute clar; spre deosebire de autoritățile din New York, aceste găști nu vor avea nici un fel de suport ideologic.
Trebuie menționat că într-un asemenea mediu, majoritatea populației care respectă legea ar avea tot soiul de mecanisme la îndemână, nu numai confruntarea fizică. Odată ce judecătorii particulari au dat o sentință împotriva unei agenții de tâlhari, băncile private ar putea să le blocheze o parte din active (care să fie egală cu nivelul amenzii impuse de arbitrii). Mai mult, companiile de utilități private ar putea să taie alimentarea cu apă sau electricitate la sediul agenției, în conformitate cu clauzele contractuale.
Desigur, este teoretic posibil ca o agenție de tâlhari să treacă peste aceste obstacole, prin intermediul intimidării sau prin împărțirea prăzii, și să preia suficiente bănci, companii electrice, alimentare etc. în așa fel încât singurul mod de a o cuceri să fie un atac militar direct. Dar cel mai important este că dintr-o situație inițială a anarhiei pieței libere, conducătorii unor asemenea agenții ar trebui să pornească de la zero. Spre deosebire de o societate, chiar și sub un guvern limitat, unde mașinăria de subjugare în masă este existentă și așteaptă să fie luată în posesie.
Concluzie
Obiecția standard cum că anarhia ar duce la apariția unor tirani războinici este nefondată. În acele comunități unde un asemenea rezultat ar avea loc, crearea unui stat nu ar aduce nimic mai bun. De fapt, lucrurile stau exact invers: Acordurile voluntare ale unei societăți bazate pe proprietate privată ar duce mai repede la pace și la domnia legii decât un aranjament coercitiv cum ar fi monopolul parazitar al statului.
[Traducere după originalul: But Wouldn’t Warlords Take Over?]
[i] După ce am făcut această concesie, trebuie să subliniez totuși că anarho-capitaliștii își pot vedea teoriile puse în practică într-o anumită măsură în Somalia.
[ii] Este adevărat că prețul ar fi mai mic pentru o firmă de protecție privată, deoarece aceasta ar putea să controleze costurile mult mai eficient decât Pentagonul. Cu toate acestea este clar că o firmă privată ar gestiona propriul stoc de armament cu mult mai multă grijă decât oficialii guvernamentali.
[iii] Să ne amintim că la momentul actual, grupurile mafiote (1) nu extrag nici pe departe atâția bani și nici nu omoară atâția oameni în comparație cu orice stat într-o zi de lucru obișnuită, și (2) își obțin puterea datorită și sunt create în consecința prohibițiilor guvernamentale (ex.: jocuri de noroc, droguri, prostituție etc.) și deci nu sunt reprezentativi pentru o lume anarhică.
