Teoria economică pe care se bazează cea mai mare parte a intervenționismului economic actual pleacă de la ceea ce numim “multiplicatorii” lui Keynes. Deducerea acestor multiplicatori pornește de la formula venitului național pe cazul unei economii deschise:
Y = C + I + G + (X-M)
Din această formulă Keynes a stabilit că două variabile depind direct de venit pe care le-a numit variabile endogene: consumul populației © și importul (M). Celelalte variante (I, G și X) sunt independente de venit fiind considerate variabile exogene (aeasta fiind deja o primă aproximare problematică pentru că (I)nvestițiile depind clar de venit).
O a doua aproximație făcută de Keynes în “teoria” sa este că a asumat o relație liniară între venit (variabilă dependentă) și cele două variabile endogene (consumul și importul care este tot un consum doar că nu din bunuri locale ci din bunuri de pe piețele externe). În acest fel, cele două variabile vor avea o componentă dependentă de venit și una autonomă, adică independentă de venit:
C = Ca + c x Y și M = Ma + m x Y
Unde: c este înclinația marginală spre consum și m este înclinația marginală spre import (consum de bunuri importate).
Înlocuind cele două componente în formula venitului Keynes a obținut următoarele:
Y (1-c+m) = Ca + I + G + X – Ma
Dar cum 1 – c = s (s este înclinația marginală spre economisire) obținem că:
Y (s+m) = Ca + I + G + X – Ma
Y = (1/s+m) x [Ca + I + G + X – Ma]
De aici prin derivare parțială se obțin cei doi multiplicatori ai venitului național (care practic ar da creșterea economică):
1). Multiplicatorul venitului național prin cheltuieli guvernamentale: arată cu cât crește sau scade venitul național atunci când cheltuielile guvernamentale cresc cu o unitate:
dY/dG = 1/(s+m) și în opinia lui Keynes acesta este întotdeauna pozitiv și mai mare ca 1
Adică: o creștere a cheltuielilor guvernamentale produce o creștere a venitului național (creștere economică) însă rata de creștere a venitului național va fi mai mică decât cea de creștere a cheltuielilor guvernamentale.
2). Multiplicatorul venitului național prin exporturi: arată cu cât crește sau scade venitul național atunci când exporturile cresc cu o unitate:
dY/dX= 1/(s+m) și în opinia lui Keynes acesta este lafel întotdeauna pozitiv și mai mare ca 1
Adică: o creștere a exporturilor produce o creștere a venitului național (creștere economică) însă rata de creștere a venitului național va fi mai mică decât cea de creștere a exporturilor.
Evident că primul multiplicator a fost invocat rapid de intervenționiști și socialiști gata să pună taxe pe orice ca să facă rost de bani pentru proiectele statului care să scoată economiile din criză (o filozofie economică similară se aplică în prezent și pe politicile publice din România).
Unde greșește Keynes în această “pseudo-teorie” bazată pe acești multiplicatori:
1. În primul rând pentru că asumă relația liniară dintre consum și venituri și că înclinația marginală spre consum este una sub-unitară (c < 1 adică 1 – c > 0 adică s > 0). Cu alte cuvinte, Keynes exclude posibilitatea de a consuma mai mult decât veniturile (dacă cresc veniturile consumul nu poate crește mai mult decât veniturile): acest lucru e complet eronat pentru că există și consum pe datorie adică Keynes exclude preferința de timp (să consum mai mult în prezent în dauna consumului viitor). Aceeași problemă există și pe importuri.
2. Keynes asumă că relația dintre consum și venituri generează înclinații marginale spre economisire (s) și spre import (m) de semn pozitiv: în fapt toată teoria lui Keynes se bazează pe aceste două regresii foarte simple între consum / import și venituri care pot duce la un rezultat pe m și pe s de valoare negativă: dacă m < 0 și s <0 obținem că o creștere a cheltuielilor guvernamentale reduce produsul intern brut adică diminuează creșterea economică;
3. Keynes exclude complet din discuție investițiile care îl încurcă destul de tare în interpretarea rezultatelor sale: dacă venitul crește pot să crească investițiile și nu importul sau consumul din formula venitului național. Această falsă problemă a creșterii consumului cu orice preț arată cât de puțin cunosc economie cei care nu văd că și o scădere a consumului poate fi benefică atâta timp cât ea se duce către investiții. În plus, e destul de dificil în economie să faci distincția între consum și investiții (nimeni nu poate spune atunci când cumpăr 10 borcane de gem din magazin dacă le cumpăr pentru consumul imediat sau pentru consumul viitor, caz în care acest aparent consum ar fi o investiție);
4. Toată “teoria” lui Keynes se învârte în jurul venitului național, un agregat problematic pentru că nu ia în considerare bunurile intermediare care intră în componența acestuia și nici momentul în care ele au fost create (de exemplu în consumul unui autoturism înregistrat de venitul național curent se află tablă și alte materii prime produse cu un an sau doi în urmă). Interdependențele dintre componentele venitului național (consum și investiții, import și investiții, consum și import) anulează din concluziile “teoriei” lui Keynes.
5. Întotdeauna mai mulți bani pentru cheltuielile guvernamentale înseamnă mai puțini pentru consumul privat și pentru investițiile private (ceea ce teoria lui Keynes nu reflectă). Mai mult, eficiența investițiilor private (unde piața decide falimentul) este mult mai mare. Și consumul privat generează investiții private. Deci o teorie care spune că poți avea creștere economic dacă crești cheltuielile guvernamentale nu ne spune că această creștere poate fi mai mică și mai puțin durabilă decât o creștere prin mediul privat.
Toate aceste slăbiciuni arată cât de problematice sunt politicile publice care se grăbesc să aloce bani în criză pentru “a salva economia” sau pentru a crea “locuri de muncă”. Ele nu fac decât să adâncească această criză, să o prelungească mai mult decât e cazul, complicând echilibrul natural al pieței libere. Aceste politici publice ridicate la rang de măsuri providențiale pentru o națiune își găsesc permanent justificarea în astfel de teorii insuficient fundamentate și superficial construite pe ipoteze discutabile. Rezultatul este o piață liberă într-un dezechilibru mult mai mare decât cel la care ar fi ajuns prin acțiunile noastre de zi cu zi. Bani și resurse cheltuite cu tot felul de institute și specialiști care plătiți din banul public mimează că pot controla de la butoane piața liberă și pot determina echilibrul său.
[Acest articol a fost preluat de pe blogul autorului.]
