[Versiune prescurtată a prefeței volumului Economia în șapte lecții.]
În decembrie 1998, student fiind la ASE, am descoperit într-o librărie din orașul meu natal o cărțulie de Ludwig von Mises, nume pe care parcă îl zărisem prin vreun paragraf marginal din manualul de doctrine economice. Habar nu aveam că tocmai mă întâlnisem cu o carte mică, doldora de idei mari.
Concizia, claritatea, coerența, șarmul reținut și anvergura cu care Mises oferă cele șase conferințe argentiniene care sunt nucleul acestei cărți m-au făcut să înțeleg că există un mod economic de gândire și o tradiție admirabilă (Școala austriacă de economie) în care acesta a fost cultivat cu rigurozitate.
Întâlnirea cu Mises m-a structurat și mi-a redat interesul pentru o știință pe care instituția de învățământ la care eram înscris ratase să mi-o predea. Margit von Mises vorbea despre reacția auditoriului ca la o adiere de aer proaspăt. Eu am avut o experiență ca trecerea bruscă de la întuneric la lumină: nu eu stăteam prost cu deducția și limba engleză ci Keynes era confuz și intelectualmente necinstit, nu eu eram incapabil să înțeleg matematicile modelelor macro, ci economiștii „mainstream” ofereau de regulă un amestec de șarlatanie, incoerență și falsitate.
Am înțeles atunci că un economist e cu totul altceva decât un manager, contabil, tehnolog, „inginer social” sau funcționar din vasta organigramă de stat. Dar ce este un economist și care sunt problemele sale specifice? Lecțiile misesiene ar trebui să-l ajute mult pe cititor în lămurirea acestei chestiuni, mai ales acum, când celor șase conferințe argentiniene din 1958 li s-a alăturat memoriul despre ciclul economic pe care Mises l-a pregătit în 1946 în calitate de consultant pentru un grup de oameni de afaceri. Această inedită rotunjire cu cea mai integrantă, definitorie și actuală dintre ariile de studiu ale Școlii austriece de economie a făcut ca volumul de față să fie intitulat Economia în șapte lecții, nume care amintește de binecunoscuta Economie într-o lecție a lui Henry Hazlitt.
Au trecut doisprezece ani de când am citit de la cap la coadă cartea lui Mises. Revenind la ea, mă bucur să reîntâlnesc aceeași hartă a chestiunilor economice, desenată minimalist de Mises, însă cu suficiente și surprinzătoare detalii. Mises nu a fost în primul rând un popularizator, asemenea lui Hazlitt, cu toate că putem vedea din această carte cât de bine o făcea. El poate fi numit fără prea multe ezitări unul dintre cei mai mari economiști ai lumii și adevărata sa valoare este reprezentată de lucrări ca Acțiunea umană, însă nu obosea niciodată să amintească importanța popularizării adevărurilor economice în rândul începătorilor și al oamenilor cu orientări mai puțin savante.
S-ar putea spune că Mises vedea răspândirea ideilor economice sănătoase, fără de care cooperarea socială are mult de suferit, ca pe o întreprindere capitalistă, adică producție de masă pentru nevoile maselor. Astăzi s-ar bucura probabil să vadă atâtea focare de „austrianism” răspândite în toată lumea, mult mai multe decât în 1958 și cu o notabilă prezență în fostele țări socialiste, a căror sistem economic fusese condamnat de Mises încă din 1920.
Teoreticianul socialist Oskar Lange l-a ironizat pe Mises, sugerând să i se ridice o statuie în holul ministerului polonez al planificării centrale, pentru sprijinul pe care l-a adus prin critica sa la rezolvarea finală a problemei calculului economic în socialism. Acea statuie a lui Mises nu s-a făcut, în schimb economiile socialiste au clacat și în prezent există în lume peste o duzină de institute purtând numele lui Ludwig von Mises, unul chiar în Polonia.
S-ar putea întreba cineva, cât de actuale mai sunt conferințele lui Mises din moment ce socialismul lui Lange sau Lenin a fost discreditat? Despre ce ne-ar vorbi Mises azi, dacă l-am invita să conferențieze în România?
Eu cred că ar vorbi despre cum ar fi putut arăta o Românie cu adevărat capitalistă, despre cum am ratat privatizarea generalizată a activelor statului imediat după revoluție, care ne-ar fi scutit de foarte multe probleme ulterioare: de șomaj și de găurile negre din industrie, de inflația necesară pentru a le astupa, de hora sinistră a arieratelor și a sectorului privat subfinanțat în favoarea celui public, de criza perpetuă din medicină, transporturi, energie, educație.
Despre cum pensionarii ar fi avut bătrâneți prospere dacă am fi încetat prompt schema Ponzi a pensiilor de stat și am fi adoptat sisteme concurențiale de pensii private bazate pe investirea capitalului și nu pe redistribuirea taxelor. În fine, despre cât de pașnică și prosperă ar putea fi o țară în care nivelul fiscalității ar fi mai apropiat de 5% decât de 70%.
Impresionantul capitol despre socialism, înțeles ca sistem de planificare centralizată a întregii economii, poate ar avea un caracter mai degrabă didactic, dar cele despre intervenționism, inflație și ciclu ar fi în plină actualitate. Criza mondială pe care o trăim este explicată de teoria misesiană a ciclului economic. Același sistem bancar exonerat de domnia legii proprietății private este nucleul expansiunii monetare peste care au proliferat alte instituții financiare derivate, producând iarăși distorsiunea la scară planetară a structurii de producție: creând discrepanțe majore între ceea ce își doresc consumatorii finali – sau cât sunt dispuși să aștepte înainte de a consuma – și ceea ce anticipează mulți antreprenori susținuți de sistemul bancar.
Mises ar vorbi probabil despre falimentele generalizate care sunt necesare pentru lichidarea proiectelor investiționale eronate, ca o condiție pentru reluarea unei creșteri economice sănătoase, însă ar observa că exact punctul nevralgic de unde ar trebui să înceapă lichidarea, sistemul bancar cu ale sale active toxice, este menținut artificial pe linia de plutire prin transferarea pierderilor către actualele și viitoarele bugete de stat. Erorile sunt multiplicate exponențial prin transformarea crizelor financiar-bancare în crize ale datoriilor publice. La modă sunt falimentele statelor, iar soluția proiectată la nivel internațional este transferarea responsabilității „suverane” către entități suprastatale.
Uniunea Europeană se află într-un moment cheie al „dezvoltării” sale: pentru a putea gestiona crizele statale trebuie să obțină controlul fiscal asupra statelor membre. Pentru ca această tranziție să fie cât mai lipsită de dizidenți aflați în poziții relativ sustenabile, organismele financiare europene și internaționale, precum FMI-ul, sunt interesate ca toate statele viitoarei uniuni fiscale suprastatale să fie îndeajuns de îndatorate. Miza prezenței FMI-ului în România în ultimii ani nu este atât salvarea aparențelor de stabilitate financiară și cauționarea conglomeratelor bancare străine cu expunere locală, urmărite de clasa politică și de bancheri, cât creșterea îndatorării „înapoiatei” Românii până la niveluri similare cu statele „mature” ale Europei: de la aproximativ 25% din PIB, România trebuie să ajungă la datorii de 75% sau chiar peste 100% din PIB.
Mulți ar spune că probabil așa trebuie să se întâmple din moment ce intrarea în Uniunea Europeană a fost cea mai bună șansă acordată României. Mises ar răspunde că pentru a fi europeni nu avem nevoie de Uniunea Europeană, ba ar fi chiar necesar să ne dezbărăm de ea. Ne-ar aminti lecția investițiilor străine, ar observa că muncitorii români din străintate sunt deja importanți investitori străini în România și că ar fi mult mai convenabil, pentru cei rămași și pentru cei plecați, să se creeze condițiile unei productivități crescute în țară.
Ne-ar spune că acest lucru se poate face cel mai bine prin instituirea liberului schimb neîngrădit de acorduri protecționiste, prin libertatea circulației capitalurilor, prin eliminarea reglementărilor minuțioase ce sufocă producția, printr-o fiscalitate minimală care să atragă rapid investitorii străini și, în fine, prin evitarea finanțării din fonduri publice, europene sau naționale, care, prin condițiile impuse și direcțiile preferențiale în care sunt alocate, nu fac decât să redirecționeze resursele materiale și energiile umane de la utilizări alternative mai urgente și importante.
Mises ar repeta că dimensiunea teritorială mică este un garant al libertății economice: o țară de dimensiuni mici, care depinde de comerțul exterior, va fi obligată să renunțe la politicile intervenționiste și să adopte unele liberale pentru a-și asigura un loc favorabil în diviziunea internațională a muncii. Acest lucru nu ne-ar împiedica să luăm ceea ce este bun și admirabil de la Uniunea Europeană, lucruri ce țin de tradiția europeană a libertății și respectului pentru proprietatea privată, dar, în spirit universalist, ne-ar feri de îngrădirea libertății în granițele Uniunii.
Tradiția europeană a libertății nu exclude dreptul de secesiune, fie teritorială, fie lingvistică, fie educațională. Mises observa în altă parte, referitor la multinaționalismul specific Europei de Est, că liberalizarea învățământului, adică desprinderea completă a statului din sfera educației, este o condiție prealabilă a bunei înțelegeri și cooperării economice în teritorii cu populație de mai multe naționalități.
Într-adevăr, controlul etatist al educației nu este important doar pentru o naționalitate majoritară în tentativa rău intenționată de a inculca minorităților limba și valorile sale cu forța, ci și pentru elitele de stat în controlul formării minților și caracterelor celor mici sau tineri. Acesta este un motiv în plus pentru care, în spirit misesian, educația ar trebui dezetatizată complet, adică ar trebui ca statul să nu mai redistribuie impozite către învățământ și să excludă practicile acreditării sau acordării de bonuri educaționale (vouchere).
Aceste bonuri sunt în primul rând garantul păstrării unui anumit nivel de redistribuție a resurselor. Apoi, voucherele înseamnă impunerea unui cadru supervizat de stat. Acest aranjament nu poate decât să compromită, după rețeta dinamicii intervenționiste prezentate în carte, încercarea de a crea o piață liberă a educației. Într-un asemenea cadru, instituțiile private care doresc să ofere altceva decât ceea ce este impus de curricula ministerială sunt sufocate, legal și economic.
Astfel, instituțiile de învățământ, „private” sau publice, nu pot concura decât pentru a fi cele mai bune fabrici de diplome cu linia de producție specializată în satisfacerea criteriilor inerent etatiste impuse de reglementatorul central al educației. În plus, orice eșec va fi pus pe seama relativei liberalizări din domeniu și analizele „experților educaționali” vor recomanda invariabil reîntoarcerea la învățământul public, complet etatizat. Adagiul misesian după care „libertatea este indivizibilă” înseamnă că respectul pentru instituția proprietății private trebuie să fie neadulterat, inclusiv în domeniul educației.
O monedă unică, ar spune Mises, este utilă pentru eficientizarea comerțului și calculului economic internațional, însă ceea ce trebuie să ne dorim nu este o monedă unică europeană, ci o monedă unică universală și liberă de intervenția autorităților statale.
Nu moneda Euro ar trebui să fie ținta unei țări libere, ci moneda pe care piața liberă a ales-o de-a lungul istoriei și care nu a fost înlăturată din prim-planul afacerilor internaționale decât cu eforturile seculare ale autorităților intervenționiste: aurul. Iar acest metal prețios nu ar trebui readus în circuitul monetar într-un coș valutar alături de monede naționale compromise, așa cum sugera de curând șeful Băncii Mondiale – soluție care ar permite iarăși folosirea aurului ca țap ispășitor pentru relele banilor de hârtie –, ci pur și simplu ca monedă de sine stătătoare, independentă de orice aranjament etatist.
Produsele financiare moderne, precum cardurile de credit și plățile prin internet, ar observa Mises, ar face astăzi cu atât mai ușoară revenirea la utilizarea monetară a aurului, dacă s-ar dori acest lucru. Dar Mises nici măcar nu ar insista pe revenirea monetară anume a aurului, ci pe crearea unui cadru instituțiunal sănătos în care piața să își aleagă moneda pe care și-o dorește.
Acest cadru ar conține cel puțin libertatea producției private de monedă și a concurenței între diversele monede, în conjuncție cu reașezarea sistemelor bancare și financiare în rigorile ordinii neadulterate a proprietății private. Acest ultim lucru ar însemna abolirea legislației puterii liberatorii pentru monedele de stat și dispariția privilegiului rezervelor fracționare pentru instituțiile bancare, adică a puterii acestora de a crea monedă din nimic.
Recitindu-le acum, îmi dau seama că „simplele” prelegeri ale lui Mises oferă deschideri spre cele mai actuale soluții oferite de economiștii Școlii austriece de economie. Nu numai teoriile sale la care posteritatea a adăugat doar note de subsol (cum îi place să amintească prietenului meu Cristian Comănescu) sunt bine reprezentate în această carte, dar am avut iarăși ocazia să constat cât de aproape ajunsese Mises de concluzia, atât de specifică autorilor mai recenți, că democrația, ca sistem politic al celui mai luminat tip de stat minimal, poartă în ea germenul propriei distrugeri.
Mai întâi, vorbind despre intervenționism și arătând cum controlul prețului laptelui lasă mai mulți consumatori fără lapte decât înainte, puțin mai lipsea ca Mises să arate cum se formează două clase tipice de dependenți: acei consumatori care au nevoie de puterea discreționară a statului pentru a stabili cine capătă și nu capătă lapte și acei producători care au nevoie de același decret de stat prin care se stabilește cine produce și nu produce lapte.
Or, aceste clase dependente de stat, intrate în logica intereselor speciale descrisă în lecția a șasea, se pot permanentiza în exploatarea profitului politic și redistribuirea costurilor către restul societății. Dacă politicile intervenționiste nu sunt adoptate de către majoritate din necunoaștere, adică din hrănirea unor idei false – în perspectiva universalistă și idealist-democratică a lui Mises –, ci într-o cinică și prea bună cunoștință de cauză, – în perspectiva particularist-minoritar-tribalistă a intereselor speciale –, atunci e cazul să ne gândim serios la posibilitatea distrugerii democratice a civilizației.
Într-adevăr, în lumina dezvoltărilor teoretice ulterioare din Școala austriacă, privitoare la folosirea sistemului democratic pentru liberul acces pe piața producției de „rele” politice de către cei mai abili în cumpărarea voturilor – cu promisiunea exproprierii prin taxe din ce în ce mai mari și schemelor redistributive din ce în ce mai totalitare –, este greu de văzut cum o conducere democratică în maniera misesiană a statului minimal poate fi altceva decât accident istoric. Într-a șasea lecție Mises pare că este la un pas de această concluzie.
Ceea ce trebuie înlăturat în acest caz nu sunt doar ideile economice proaste, ci și infrastructura prin care aceste idei ajung să domnească sistematic și pe care Mises o considera un câștig permanent al libertății – democrația însăși ca sistem politic.
