Pentru a da un sens istoric evenimentelor recente din Europa, haideți să vedem ce spunea Jörg Guido Hülsmann, în 1997, despre resorturile unificării politice.
Totul începe cu modul specific al statului de a exista și de a „se întări”. Despre taxare, inflație și îndatorare, cele trei căi posibile de creștere a statului:
Cele mai des întâlnite măsuri de creștere a puterii statului, în afară de taxarea vădită, sunt îndatorarea și inflația, pentru că au un avantaj în comun, acela că permit statului să evite taxarea fățișă. Astfel, ajută la evitarea rezistenței care apare de regulă odată cu fiecare creștere a puterii statului. Totuși, aceste măsuri nu reprezintă soluții permanente. Problema îndatorării este aceea că banii sunt în cele din urmă ceruți înapoi de creditori. Când se întâmplă acest lucru, guvernul îndatorat este forțat să impună taxe mai mari asupra subiecților săi. Mai devreme sau mai târziu, trebuie să înfrunte rezistența pe care a încercat să o evite prin recurgerea la îndatorare. Această situație ar trebui să fie destul de clară. Dar politicienii cred că pot „rezolva” această problemă într-un mod simplu: prin mai multă îndatorare. Totuși, mai devreme sau mai târziu, creditorii vor manifesta reticență la prelungirea creditului.
Despre creditori, independența și puterea lor:
statul devine dependent de dorința marilor creditori, adică în special a băncilor și altor agenți financiari. Problema acestor oameni este că nu pot fi expropriați la fel de ușor ca oamenii obișnuiți. Banii sunt foarte mobili și atât timp cât există alte state, proprietarii banilor pot evada acolo și își pot salva averile.
Soluția: extinderea teritoriului pentru mai buna îngrădire și extracție a resurselor de spoliat:
Statele au două motive pentru a proceda astfel. Primul este acela evident al controlului mai multor persoane — ceea ce înseamnă venituri fiscale mai mari pentru un nivel dat al rezistenței și astfel mai multă putere. Al doilea este evitarea concurenței politice. Statele învecinate sunt deosebit de receptive față de averile, atât în termeni monetari cât și de competențe personale, pe care oamenii le pot aduce din alte teritorii. Astfel, pentru fiecare stat, ar fi foarte avantajos să își elimine cumva concurenții. Această eliminare ar duce la creșterea costului de evadare de sub controlul său, astfel că mai mulți oameni ar rămâne în țară și ar plăti taxe mai mari decât ar fi plătit în absența eliminării. Acesta este motivul pentru care extinderea controlului politic este însoțită de regulă de creșterea statului. Pe măsură ce sfera puterii sale este lărgită, concurența politică este diminuată iar costul emigrării crescut. Prin urmare, taxele pot fi mai mari decât înainte.
Extindere pe două căi: război sau uniune.
Cum poate statul să își extindă controlul asupra altor teritorii? Nu există decât două posibilități: fie o face prin război și cucerire sângeroasă, fie prin unificare politică. Bineînțeles, războiul este o afacere foarte scumpă și riscantă, ce nu poate fi întreprinsă fără creșterea taxării subiecților prezenți. Din acest motiv, se întâmplă adesea ca extensificarea statului să nu poată fi făcută prin cucerire sau altă tehnică violentă de includere a unor noi teritorii (și populații) sub controlul său. În acest caz, singura posibilitate rămasă este calea lipsită de spectaculozitate a unificării politice.
Teoria la lucru:
Cazul ilustrativ nr. 2: Uniunea Europeană
Cazul Uniunii Europene este un excelent exemplu de instituție centrală care ajută la reducerea costurilor de coordonare a câtorva state foarte îndatorate și aflate sub amenințarea contagiunii. În Uniunea Europeană unele state — Belgia, Italia și Grecia — sunt practic falite. Alte state, inclusiv Austria, Portugalia, Irlanda, Spania și Suedia, sunt pe punctul de a intra în faliment. Iar restul nu stau nici ele mult mai bine.20 Din ce în ce mai multe țări membre ale Uniunii Europene au nevoie să fie cauționate.21 Nu va trece prea mult timp până când nici un investitor privat nu le va mai acorda noi credite. Pentru că statele știu acest lucru, au început să devină serioase în negocierile cu ale state. Aceasta a accelerat negocierile care au dus la întărirea birocrației centrale bruxelleze. Cele mai multe state au devenit mai interesate să își coordoneze politicile financiare și economice. Le trebuia un instrument pentru facilitarea complicatei negocieri multilaterale. Bineînțeles, Comisia Europeană a primit cu bucurie ocazia de a interveni. În prezent este servitorul statelor noastre. În viitor ar putea deveni stăpânul lor.
Din alt articol remarcabil despre resorturile crizei și ale formării statului supranațional european aflăm că
interesele de centralizare ale politicienilor de la Bruxelles, care au văzut în criză oportunitatea extinderii competențelor lor și a politicilor de redistribuire de la nivel național la nivel european. Nu de mult, van Rompuy declara la Berlin că epoca statelor suverane naționale a luat sfârșit, deoarece acestea nu pot să supraviețuiască globalizării pe cont propriu.
Summitul care are loc zilele acestea la Bruxelles ar putea fi punctul de inflexiune în care organismul politic european devine, din servitor, stăpân al celor 23 de state semnatare ale tratatului Fiskalunion, printre care se include și România.
Este interesant, într-adevăr, care va fi soarta Regatului Unit, Ungariei, Cehiei și Suediei, cele 4 state care au refuzat sau amânat semnarea tratatului.
Iar soarta Europei_și_mai_unite care va fi?
Asistăm de fapt, în paralel cu salvarea băncilor, la introducerea pe „ușa din dos” a unei uniuni monetare bazate pe transferuri fiscale. În viziunea unor analiști, acest lucru ar asigura stabilitatea zonei euro. Într-adevăr, s-ar putea ca zona euro să devină mai stabilă, dar aceasta nu înseamnă că ar deveni mai prosperă. Dimpotrivă! Acest pas nu reprezintă decât extinderea politicilor de redistribuire de la nivel național la nivel european, cu întregul lor cortegiu de efecte perverse prin care se stimulează nemunca și consumul nesustenabil. Statul asistențial este de fapt problema principală cu care se confruntă Europa astăzi, iar politicienii europeni mizează tocmai pe extinderea sa la nivel inter-statal ca soluție a ieșirii din criza actuală. Ne temem că, în final, tot tiparnița BCE-ului va trebui să acopere viitoarele „găuri” fiscale create de aceste politici iresponsabile.
[S]tatul supranațional la care visează van Rompuy […] ar îngrădi și mai mult libertatea economică, restrângând in același timp controlul asupra guvernanților. Nu este exclus ca planurile sale să reușească. Observăm deja jocul „dublu” al instituțiilor comunitare care urmăresc de la începutul crizei slăbirea statelor membre prin îndemnul la stimulare fiscală iresponsabilă, întărirea mecanismelor centrale de supraveghere bugetară și bancară, solicitările de mărire a bugetului comunitar și de introducere a unor taxe la nivel european și, mai ales, introducerea și permanentizarea mecanismelor de bailout. Se pune întrebarea, cât timp ar putea rezista un astfel de stat supranațional? Toate imperiile din istorie au avut o perioadă de avânt economic și politic, după care s-au prăbușit sub greutatea propriilor structuri ineficiente și a grupurilor de interese parazite. Uniunea Europeană încearcă să devină un imperiu tocmai acum când se află deja într-o perioadă de declin evident. Pare tardiv și nu poate inlocui reformele care ar revigora economia și dinamismul european. Această încercare politică nefericită nu este doar contrară voinței europenilor, dar și interesului acestora de a beneficia de libertatea acțiunii umane în folosul propriu și al aproapelui.
S-ar putea să mai treacă ani până se ajunge la eșecul final previzibil și inevitabil, amânat prin artificii politice din ce în ce mai cuprinzătoare. În trecut, acum și până atunci, soluția a fost, este și va fi:
respectarea drepturilor de proprietate, ceea ce ar presupune o reformă temeinică a sistemului monetar-financiar modern, așa cum susțin reprezentanții școlii austriece.
Sau, citând din nou din Hülsmann:
Dacă se dorește diminuarea statului, trebuie eliminate condițiile care îi favorizează centralizarea și, în ultimă instanță, însăși existența. Principala concluzie care se poate trage din cele de mai sus este că originile unificărilor politice trebuie căutate în regimurile falite. Așadar, două destinații intermediare pe drumul către instituirea unei societăți libere sunt foarte importante. Prima este abolirea practicii rezervelor fracționare și a băncilor centrale. A doua este interzicerea prin lege a datoriilor publice. După atingerea acestor ținte intensificarea și extensificarea statului va deveni mai dificilă iar păstrarea libertății mai ușoară.
