Introducere
Devine evident faptul că în ultimele decenii ecologia, sub toate formele sale, de la conservarea ecosistemelor la managementul durabil, capătă o influență din ce în ce mai mare asupra vieții cotidiene. Diverse grupări ecologiste apar aproape în fiecare zi și emit fel de fel de teorii cu privirea la necesitatea protejării mediului în care trăim. Se poate spune că nu numai opinia publică a fost receptivă la aceste idei, deoarece ele apar frecvent și în agenda politică a diverselor partide.
Datorită acestor motive, obiectivele principale ale articolului de față sunt, pe de o parte, analiza legislației de mediu, văzută ca rezultat al tezelor ecologiste, din perspectiva a cinci principii etice universal aplicabile și pe de altă parte, propunerea unei soluții juridice mai bune pentru rezolvarea conflictelor legate de protejarea mediului înconjurător. Pe baza propunerilor unor autori ca W. Block (2008, p. 42-62) și M. N. Rothbard (1997, p. 121-170), se va sublinia necesitatea definirii clare și a apărării drepturilor de proprietate privată. Se vor menționa de asemenea avantajele și dezavantajele actualei legislații de mediu în comparație cu fosta metodă anglo-saxonă de aducere a oricărui caz de poluare în instanță de către cei implicați. Pe lângă acestea, lucrarea va încerca să interpreteze succesul actual al mișcării ecologiste pe fondul unei denaturări a ideii de drept natural.
Având în vedere faptul că cercetarea de față are preponderent o dimensiune teoretică, calitativă, metodologia utilizată va fi studiul literaturii de specialitate și analiza critică.
Pe scurt, articolul își propune să arate, analizând în baza unor principii universale de drept și a teoriei drepturilor naturale, că actuala legislație de mediu prezintă anumite aspecte negative. Ca alternativă la acest gen de legislație va fi propusă metoda tradițională anglo – saxonă, utilizată între anii 1820 – 1830, în care fiecare caz de poluare era reclamat în instanță ca și conflict între doi indivizi. De asemenea, se va sublinia necesitatea ca poluatorul să plătească daune celui păgubit.
Concluzia acestei cercetări este că premisele ecologiste ridică anumite probleme etice și că legislația de mediu nu este în esență cel mai bun mijloc juridic de a rezolva problemele legate de poluare, ci mai degrabă rezultatul unei degradări a conceptului de drept. Pentru o mai bună protejare a mediului înconjurător este necesară definirea clară și implementarea drepturilor de proprietate privată, în spiritul principiilor etice universale.
1. Analiza legislației de mediu din perspectiva principiilor etice
Principalul instrument pe care autoritățile îl au la dispoziție pentru implementarea politicilor de mediu este legislația. Deși poluarea (sub diversele ei forme) reprezintă o problemă reală și apare necesitatea unor mijloace legale de constrângere care să compenseze potențialele victime ale acestui fenomen, întrebarea care se poate pune în cazul de față este dacă într-adevăr reglementările pentru protecția mediului sunt instrumentul legal optim pentru a rezolva această problemă? Există alternative pentru legislația de mediu?
Soluția alternativă pe care voi încerca să o propun, inspirată din teoria liberală juridică și economică (Rothbard 1997; Block 2008), este oferirea posibilității persoanelor private de a acționa poluatorii în instanță. Această alternativă bazată pe principiul liberal al nonagresiunii este departe de a fi nouă, ea aplicându-se mai mult sau mai puțin în Statele Unite și în Marea Britanie între anii 1820-1830 (Block 2008, p. 48-49)[1]. Aparent, procesul se desfășura în felul următor: un cetățean dădea în judecată o companie sau un alt individ reclamând efectele poluării asupra sa sau asupra proprietății sale, instanța dând de cele mai multe ori dreptate cetățenilor și emițând un ordin de stopare a agresiunii și de despăgubire a victimei. Totuși, înainte de a detalia procesul de acționare în instanță a actorilor privați, trebuie să argumentăm de ce ar fi acesta de preferat legislației actuale de mediu.
În urma analizei unei părți a literaturii în domeniu (Rothbard 1997; Block 2008; Reisman 2001; Reisman 2002; Barnett 1977), un posibil răspuns ar fi că acționarea în instanță respectă[2] un set de principii etice/normative, spre deosebire de legislație care în anumite cazuri încalcă acest set fundamental de principii[3]. Cadrul general de principii mai sus menționat se compune din: principiul respectării proprietății private (1) și principiul nonagresiunii (2) (care sunt practic cele două fețe ale aceleiași monede[4]) și încă 3 principii care reies din aplicarea specializată a acestora, respectiv: principiul răspunderii personale (3), principiul proporționalității (4) și principiul demonstrării cauzalității (5). În cele ce urmează, fiecare principiu va fi detaliat, cu referire la cele două variante juridice alternative, legislația de mediu versus acționarea în instanța a poluatorilor individuali.
1.1 Principiul respectării proprietății private
Este extrem de important de punctat faptul că soluționarea oricărei dispute legale cu privire la degradarea mediului înconjurător trebuie să pornească de la drepturile de proprietate ale indivizilor implicați. Astfel, sintagma A îl acuză pe B că poluează trebuie să respecte următoarea logică: o anumită acțiune a lui B a avut ca rezultat infestarea sau vicierea proprietății lui A[5] cu materii chimice reziduale, cu deșeurilor industriale, gaze nocive etc.. Prin urmare, pare rezonabil, în cazul de față, ca B să îl compenseze pe A pentru pierderile suferite. Pornind de la acest principiu se poate pune o întrebare fundamentală. Este posibil ca în cazul anterior, un anumit individ C să îl acuze pe B de degradarea mediului înconjurător, atâta timp cât proprietatea lui C nu a fost direct afectată în nici un fel de acțiunile poluante ale lui B? Rămânând în logica respectării drepturilor de proprietate răspunsul ar fi unul negativ. Cu toate acestea, diversele ONG-uri de mediu care fac lobby pe lângă autorități pentru a adopta reglementări cu privire la protecția mediului[6], în cvasitotalitatea cazurilor, nu dețin drepturi de proprietate asupra zonelor poluate. Un exemplu interesant aici ar fi cererea organizațiilor Greenpeace și Agent Green de a stopa construirea drumului național 66A sub acuzația că acesta ar „distruge ultimul Peisaj Forestier Intact” din Europa (Stop DN 66A – Salvați munții Retezat de Asfalt 2010). Din punct de vedere al drepturilor de proprietate privată, această acuzație este nefondată deoarece grupările ecologiste nu dețin în proprietatea lor pădurea respectivă. Acțiunea lor este deci, în această logică, una abuzivă.
Evident, acesta nu este singurul exemplu în care drepturile de proprietate sunt ignorate total de către reglementările de mediu. Spre exemplu legislația din România cu privire la deșeurile de ambalaje[7] (care nu reprezintă altceva decât transpunerea Directivei Europene 94/62/CE în legislația națională) menționează obligația producătorilor de a suporta costurile colectării/valorificării deșeurilor. Analizând pe scurt ciclul produsului de la producător la consumator, putem observa clar că ambalajul devine deșeu, nu în momentul în care este „pus pe piață[8]” de către producător ci după folosirea lui de către consumator. Astfel produsul devine deșeu atunci când este în posesia consumatorului (acesta fiind responsabil de utilizarea bunului respectiv), prin urmare consumatorul (nu producătorul) ar trebui să suporte costurile de degradare a mediului datorate aruncării neadecvate a acestor ambalaje, în concordanță cu principiul respectării proprietății private. Forțarea producătorilor prin lege să plătească aceste costuri nu poate fi cauzată în ultimă instanță decât de faptul că aceștia dispun de mai multe resurse decât consumatorii individuali și că sunt mult mai ușor de urmărit și taxat (Rothbard 1997, p. 144).
Cu privire la aplicarea drepturilor de proprietate în cazul degradării mediului înconjurător, Rothbard (1997, p. 145) evidențiază un aspect mai subtil în acest sens. În conformitate cu viziunea lui John Locke, modalitățile neagresive de dobândire a proprietății sunt schimbul, transferul unilateral și utilizarea unor resurse anterior nealocate (eng. „homesteading”). Rothbard sugerează că în cazul în care o fabrică, de exemplu, a cumpărat o proprietate într-o zonă nepopulată și a început să polueze o anumită cantitate de aer, fabrica respectivă a dobândit dreptul la poluare prin faptul că în conformitate cu viziunea lui Locke „și-a amestecat munca cu resursele respective”. Astfel, dacă un cetățean își cumpără ulterior o parcelă în vecinătatea fabricii și dă în judecată fabrica pentru poluare, în raționamentul lui Rothbard (1997, p. 145) acesta nu ar trebui să obțină câștig de cauză în instanță, decât dacă actualmente fabrica poluează la un nivel mai mare decât nivelul inițial. De asemenea, în lucrarea sa Rothbard dă exemple de cazuri concrete în care anumite procese au fost soluționate în această manieră[9].
1.2 Principiul nonagresiunii
După cum am menționat anterior, acest element normativ fundamental cu privire la nonagresiune este practic o reformulare a principiului universal aplicabil al respectării proprietății private. Principiul nonagresiunii poate fi sugerat pe scurt în următorul fel „nici o acțiune nu trebuie considerată ilicită sau ilegală, și deci interzisă prin lege, atâta timp cât acțiunea respectivă nu reprezintă o agresiune concretă, fizică[10], la adresa unei persoane sau a proprietății acesteia (Rothbard 1997, p. 127)”. Poluarea, prin faptul că dăunează concret, fizic, proprietății individuale private, se încadrează în această definiție și ar trebui în mod normal ca poluatorul să poată fi acuzat în instanță. Cu toate acestea, legislațiile „preventive”, respectiv cele care au ca scop împiedicarea unei posibile situații viitoare de poluare, devin ele însele agresive[11] pentru cei afectați. Majoritatea legislațiilor actuale îmbracă această formă preventivă, următorul citat din Directiva Europeană 94/62/CE fiind sugestiv:
„… pentru a preveni orice impact al acestora (deșeurilor de ambalaje) asupra mediului sau pentru a reduce un astfel de impact, asigurând astfel un grad ridicat de protecție a Mediului … Întrucât cel mai bun mijloc de a preveni producerea deșeurilor de ambalaje este de a reduce volumul general al ambalajelor. ”
Este clar că o asemenea formulare a legislației instituționalizează agresiunea și frânează în ultimă instanță progresul economic. Mai mult, reducând la absurd, pentru a „preveni orice impact al acestora (deșeuri de ambalaje)” singura soluție este să renunțăm la ambalaje în totalitate. Evident, aceeași logică poate fi folosită și pentru restul proceselor productive. Este clar în acest caz că legislația de mediu devine o îngrădire a libertății economice individuale[12]. Cu toate acestea, mai mulți specialiști (Block 2008, p. 45-60) susțin că nu există motive temeinice să presupunem că libertatea economică (și principiul laissez-faire) și ecologismul ar fi concepte antagoniste. Chiar din contră, în opinia acestora, piața liberă este probabil cel mai eficient mecanism de protejare a mediului.
1.3 Principiul răspunderii personale
Deși probabil cel mai simplu și mai evident, acest principiu se poate exprima pe scurt în cuvintele lui Ludwig von Mises „Only individuals think. Only individuals act” (Von Mises 1951, p. 133). Astfel, principiul răspunderii personale reprezintă aplicarea conceptului de individualism metodologic în sfera juridică. Detaliind, putem spune că în fața justiției individul trebuie să răspundă strict pentru rezultatele acțiunilor sale. Cu toate acestea, principiu mai sus enunțat, deși intuitiv corect, este ignorat totalmente când vine vorba de problemele privind mediul înconjurător. Cele mai bune exemple în acest caz sunt încălzirea globală și distrugerea stratului de ozon (Reisman 2002). Este posibil ca un singur individ, prin acțiunile sale de zi cu zi, să producă încălzirea globală sau distrugerea stratului de ozon[13]? Pare evident că orice acțiuni ar întreprinde un singur om, el este incapabil să producă acele fenomene climatice. Teoria ecologiștilor propune ideea că acțiunea globală a tuturor indivizilor ar produce pe termen lung aceste modificări climatice, considerând necesar ca statul să adopte legislație cu scopul de a reduce emisiile de poluanți în atmosferă. Totuși, obligarea cetățenilor să plătească taxe uriașe pentru prevenirea acestor fenomene, având în vedere că acțiunile lor individuale nu pot cauza apariția încălzirii globale pare total arbitrară din punct de vedere juridic. Anumiți autori (Reisman 2002) sugerează că în cazul în care un asemenea fenomen apare ca și consecință strictă a acțiunii tuturor ființelor umane per ansamblu acesta ar trebui privit mai degrabă ca un „fenomen de forță majoră[14]”, o manifestare aflată în afara controlului ființelor umane. Această viziune pare să fie oarecum mai aproape de adevăr.
1.4 Principiul proporționalității
În concordanță cu principiile mai sus enunțate, scurta analiză juridică realizată până în momentul de față a ajuns la concluzia că un individ este liber să întreprindă orice acțiune dorește atâta timp cât aceasta nu are ca rezultat deteriorarea, concretă/fizică a proprietății private a altor indivizi (principiile 1 și 2). În cazul în care o persoană a agresat unul sau mai mulți indivizi, aceasta trebuie să răspundă în fața justiției pentru rezultatele acțiunilor sale individuale. În această fază a analizei teoretice apare o întrebare importantă: cum trebuie agresorul să îndrepte situația creată de acțiunile sale?
Pentru a răspunde la întrebarea respectivă, putem invoca principiul restituției (pure[15]). Astfel, conform principiului restituției[16], dacă un individ A deteriorează prin poluare proprietatea lui B, A este obligat să îi restituie lui B contravaloarea daunelor respective. Acționarea în instanță a lui A de către B este în perfectă concordanță cu acest principiu spre deosebire de legislația de mediu, care îl încalcă flagrant. Sub dictonul aparent corect „poluatorul plătește”, raționamentul merge mai departe cu întrebarea poluatorul plătește cui? Conform principiului restituției poluatorul este obligat să plătească victimei contravaloarea daunelor, pe când în conformitate cu cvasitotalitatea reglementărilor de mediu, banii de la poluator ajung la bugetul de stat. De exemplu, în România majoritatea taxelor de mediu ajung la Administrația Fondului pentru Mediu[17]. Întrebarea este cât la sută din aceste fonduri ajung la victimele poluării, respectiv indivizii privați care au fost agresați de către poluatori? Având în vedere că Administrația Fondului pentru Mediu utilizează fondurile colectate pentru „a susține și realiza proiecte prioritare pentru protecția mediului”[18], este clar că avem de-a face cu o procedură de redistribuire și în nici un caz una de restituire. Este important de realizat că din punct de vedere juridic (respectând principiul proporționalității) poluatorul nu a agresat societatea, ci victima concretă a cărei proprietate a fost deteriorată.
Pe lângă cele menționate mai sus, utilizarea principiului restituției via acționarea în instanță ar avea următoarele avantaje (Rothbard 1997):
a) Ar acorda asistență și justă compensare victimelor afectate de poluare;
b) Posibilitatea de a primi compensare ar încuraja eventualele victimele să fie vigilente și să reclame cazurile de poluare;
c) Ar exista anumite reguli clare[19] pe baza cărora s-ar calcula daunele ce trebuie suportate de poluatori (respectiv prețul proprietății afectate). Agenții poluatori ar putea astfel să calculeze relativ clar „costul poluării”.
d) Consumatorii ar plăti mai puțin prin reducerea sau anularea taxelor de mediu. Este clar că deși producătorii sunt momentan taxați sub pretextul protejării mediului, o anumită parte din taxă va fi transmisă mai departe consumatorilor prin intermediul prețurilor crescute. Mai mult, cheltuielile actuale ale uriașelor birocrații de mediu ar putea fi mult reduse, diminuând astfel și cheltuielile statului.
1.5 Principiul demonstrării cauzalității
Ultimul concept pe care îl vom include în analiza juridică este principiul demonstrării cauzalității. Reclamantul, în concordanță cu acest principiu, trebuie să dovedească „dincolo de orice îndoială rezonabilă” o relație de cauzalitate strictă între acțiunea acuzatului și încălcarea drepturilor sale (Rothbard 1997, p. 142)[20]. Mai mult, sarcina de a aduce probe rămâne asupra reclamantului, orice acuzat considerându-se „nevinovat până la proba contrară”. Aplicând acest principiu în cazul degradării mediului înconjurător am obține următoarea situație (Rothbard 1997, p. 157): A îl acuză pe B de poluare. Pasul 1: (a) În cazul în care poluarea este observabilă cu ochiul liber agresiunea este evidentă (b) Dacă din contră, poluarea nu poate fi detectată prin intermediul simțurilor umane, A este obligat să demonstreze că această poluare „invizibilă” îl afectează negativ (concret/fizic) în vreun fel[21]. Pasul 2: A trebuie să dovedească cauzalitatea dintre agresiunea înfăptuită asupra proprietății sale și acțiunile lui B.
Cu toate că puțini ar contrazice în principiu aceste norme juridice, mai mult sau mai puțin intuitive, legislația de mediu în multe cazuri ignoră demonstrarea cauzalității. Un exemplu în acest sens este că demonstrarea faptului că încălzirea globală e cauzată de poluare este departe de a fi „dincolo de orice îndoială rezonabilă”[22]. Cu toate acestea, s-au adoptat numeroase reglementări care vizează acest aspect.
Am analizat cele 5 principii universale de drept cu scopul de a sugera necesitatea respectării lor și în cazul protecției mediului înconjurător.
Pentru a nu crea confuzie se poate menționa că idea de bază a acestui capitol nu este că poluarea nu ar trebui combătută, ci că mijloacele și motivele actuale pentru combaterea poluării ridică anumite probleme. Motivul juridic pentru care poluatorii ar trebui sancționați este că aceștia deteriorează în mod concret și agresiv proprietatea celorlalți indivizi (Cordato 2004). În locul legislației s-ar putea folosi un alt mijloc legal, respectiv acționarea în instanță pe baza deteriorării proprietății private, alternativă existentă în orice sistem juridic și care poate fi în principiu utilizată de cetățeni pentru a combate poluarea (Rothbard 1973, p. 265). Adoptarea de reglementări de mediu nu reprezintă o soluție optimă pentru problematica poluării, deoarece acestea nu sunt în spiritul principiilor universale de drept mai sus menționate. Astfel, sugestia acestui subcapitol ar fi utilizarea unor mijloace juridice mai bune – acționarea în instanță a poluatorilor – cu scopul de a stopa degradarea proprietății private a indivizilor. Cu alte cuvinte, s-a încercat propunerea unui cadru legal alternativ pentru rezolvarea poluării ca și conflict interpersonal între doi sau mai mulți indivizi care încearcă să utilizeze aceeași resursă rară pentru a-și realiza scopurile. În concordanță cu această viziune, poluarea nu mai este o chestiune de „distrugere a mediului înconjurător”, ci devine o chestiune de rezolvare a unui conflict uman pentru utilizarea unei resurse fizice rare (Cordato 2004).
2. Mișcarea ecologistă ca rezultat al denaturării conceptului de drept
Dacă mai sus am încercat propunerea unei alternative de interpretare legală a disputelor privind degradarea mediului înconjurător, este necesar să menționăm că în momentul de față această viziune nu este utilizată și că principala modalitate legală de „rezolvare”[23] a problemei poluării este prin intermediul legislației administrative[24]. Trebuie subliniat, chiar dacă spațiul lucrării de față nu permite aprofundarea subiectului, că mișcarea îndreptată către protecția mediului s-a produs în paralel cu o denaturare a conceptului de drepturi. Se poate spune că inițial drepturile naturale erau considerate drepturi negative. Astfel, singura limită asupra exercitării acestor drepturi este cea de a nu împiedica posibilitatea celorlalți indivizi de a-și exercita aceleași drepturi (Hamowy 2004). Mai simplu spus, libertatea poate fi considerată posibilitatea de a întreprinde orice acțiuni atâta timp cât nu-i afectezi negativ pe ceilalți.
Cu toate acestea, nu putem să nu sesizăm explozia numărului de drepturi „pozitive” din ultimele decenii. Astfel, un drept pozitiv nu se referă la o interdicție legală de tipul „Să nu ….”, ci din contră, oferă un privilegiu legal celui în cauză, determinând alți indivizi să acționeze pozitiv într-un anumit fel. Un exemplu tipic este „dreptul la serviciile medicale” prin care un cetățean are dreptul de a beneficia de aceste servicii, obligând restul cetățenilor să suporte costurile. Totuși probabil cel mai sugestiv exemplu al acestui proces de denaturare a conceptului de drepturi poate fi considerată adăugarea de către Franklin Roosevelt la cele două drepturi naturale „libertatea de exprimare” și „libertatea cu privire la religie” a altor două alte două drepturi pozitive respectiv „libertatea de a nu fi supus privațiunilor (freedom from want)” și „libertatea de a nu te teme (freedom from fear)”. Un asemenea drept ca „libertatea de a nu fi supus privațiunilor” (care este indisociabil de conceptul de „stat al bunăstării sociale”) este problematic din mai multe puncte de vedere[25], însă această discuție depășește scopul prezentei lucrări. Alt exemplu din aceeași categorie poate fi considerat Art. 25 din Declarația ONU a drepturilor omului care menționează că un individ are dreptul la „un nivel de trai adecvat pentru sănătatea și bunăstarea sa și a familiei sale.”
În mod evident, ecologiștii au profitat de pe urma acestei denaturări a conceptului de drept, considerând că dețin tot felul de drepturi pozitive. Ideea pe care aceștia o promovează este că omul are dreptul la un „mediu curat” și astfel orice deteriorare a acestuia trebuie pedepsită (de către stat, care acționează ca apărător al mediului) indiferent de circumstanțe[26]. Mai mult, susținătorii acestor idei au în cvasitotalitatea cazurilor o viziune deformată asupra drepturilor de proprietate, tinzând să realizeze o colectivizare a resurselor naturale (un fel de „moștenire colectivă a omenirii”[27]), indiferent în posesia cui se afla acestea în realitate (Hamowy 2004, p. 163). Acest mod de gândire poate duce la concluzii și situații bizare, cum ar fi pretenția cuiva de a nu fuma la tine în casă deoarece deteriorezi calitatea aerului care e un bun public. Această concluzie, mai mult decât discutabilă, rezultă în ultimă instanță din „dreptul” pozitiv al oamenilor la un mediu curat.
Chiar și în țara noastră acest drept este garantat prin Art. 35 din Constituție – Dreptul la un Mediu Sănătos: „(1 )Statul recunoaște dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic. (2) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept. (3) Persoanele fizice și juridice au îndatorirea de a proteja și a ameliora mediul înconjurător.”
Mai mult, conform paragrafului (3) din articol, orice individ sau companie are datoria legală de a ameliora mediul, datorie care este într-un anumit sens o contradicție în termeni, deoarece în esență ecologiștii consideră că activitatea antropică este antagonistă procesului natural. Astfel, dacă mediul ajunge la un echilibru natural doar în lipsa intervenției umane, atunci orice tentativă umană de a ameliora mediul este, prin ipoteză, dăunătoare.
Am simțit nevoia acestei discuții cu privire la drepturi, deoarece propunerea de a trata poluarea ca și conflict interpersonal pentru folosirea aceleiași resurse în scopuri diferite, este făcută în spiritul dreptului natural. Implementarea strictă a drepturilor negative este esențială pentru a putea rezolva problema poluării respectând principiile legale mai sus menționate.
Urmând sugestiile făcute, scopul politicii publice de mediu ar deveni crearea și îmbunătățirea cadrului instituțional premergător funcționării pieței. Intervenția guvernamentală s-ar limita, cel mult[28], la definirea și implementarea drepturilor de proprietate privată. Înțelegând aceste aspecte, se poate afirma că poluarea nu este o chestiune de eșec al pieței, cum se afirmă destul de des în ultima perioadă, ci un eșec instituțional, însăși instituția proprietății private nefiind complet pusă în aplicare (Cordato 1997, p. 2).
Concluzii
Lucrarea de față a analizat, în baza unor principii etice (normative) universal aplicabile, avantajele și dezavantajele actualei legislații de mediu. Ca posibilă alternativă s-a propus metoda folosită în țările anglo-saxone în anii 1820-1830, respectiv aducerea oricăror probleme de poluare în fața instanței ca și conflict între doi sau mai mulți indivizi. Astfel, s-a constatat că sistemul legal actual nu respectă întotdeauna principiul proprietății private, că poluatorul nu este obligat să restituie victimei daunele datorate și că victima nu este supusă întotdeauna poverii de a demonstra dincolo de orice îndoială că poluatorul a prejudiciat-o prin acțiunile sale. De asemenea, s-a făcut o scurtă discuție cu privire la drepturile naturale și s-a arătat că legislația actuală de mediu este mai degrabă legislație pozitivă (administrativă) și nu are ca ultim scop garantarea posibilității de a întreprinde orice acțiuni, atâta timp cât nu-i afectez negativ pe ceilalți. Se poate spune, într-un oarecare sens că mișcarea ecologistă recentă și succesul acesteia, materializat în corpul de legi de mediu aprobate, au fost posibile pe fondul acestei denaturări a conceptului de drept natural.
În ultimă instanță, lucrarea a subliniat necesitatea delimitării clare a drepturilor de proprietate și a punerii lor în aplicare. În plus, deoarece din punct de vedere economic problemele de poluare sunt conflicte interpersonale, pare normal ca și din punct de vedere legal să fie tratate similar cu toate celelalte conflicte interpersonale de deteriorare a proprietății. Ca și părere personală aș sublinia că mișcarea ecologistă în ultima vreme a luat o turnură relativ neplăcută. Se poate spune că aceasta a devenit mai degrabă o mișcare anti –capitalistă, anti – progres și anti – dezvoltare. Lucrul surprinzător este că această viziune nu a influențat doar opinia publică, ci și decidenții politici care au creat legislație în acest sens. Ceea ce am încercat să arăt în această lucrare este că viziunea ecologistă nu respectă în mod necesar principiile etice fundamentale și că o mai bună delimitare și implementare a drepturilor de proprietate sunt esențiale și indispensabile pentru protejarea mediul înconjurător.
Bibliografie
Barnett, Randy E., (1977), „Restitution: A New Paradigm of Criminal Justice”, Assessing the Criminal: Restitution, Retribution, and the Legal Process, R. Barnett and J. Hagel, ed. Cambridge, Mass.: Ballinger.
Block, Walter , (2008), „Reconstrucția Libertății”, Libertas Publishing, București.
Constituția României, TITLUL II, Cap. II, Art. 35. Disponibilă la: http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?den=act2_1&par1=2. [ 11 Noiembrie 2011].
Cordato, Roy, (1997), „Market-Based Environmentalism and the Free Market – They’re Not the Same”, The Independent Review, Vol. I, No. 3, ISSN 1086-1653.
Cordato, Roy, (2004), „Toward an Austrian Theory of Environmental Economics”, QUARTERLY JOURNAL OF AUSTRIAN ECONOMICS, Vol. 7, No. 1.
DIRECTIVA 94/62/CE A PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI A CONSILIULUI, Art.1, Paragraf (1). Disponibilă la http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri =CONSLEG:1994L0062:20090420v:RO:PDF. [ 11 Noiembrie 2011].
Hamowy, Roy, (2004), „Some Comments on the Rhetoric of the Environmental Movement”, QUARTERLY JOURNAL OF AUSTRIAN ECONOMICS, Vol. 7, No. 1.
Hoppe, Hans Hermann (1999), „The private production of defense”, Journal of Libertarian Studies, p. 27 – 52. Disponibilă la http://mises.org/journals/jls/14_1/14_1_2.pdf. [ 11 Noiembrie 2011].
Reisman, George, (1990), „CAPITALISM: A Treatise on Economics”, Jamesons Books, Ottawa, Illinois.
Reisman, George, (2001), „Environmentalism Refuted”, Mises Daily. Disponibil la: http://mises.org/daily/661. [ 11 Noiembrie 2011].
Reisman, George, (2002), „Environmentalism in Light of Menger and Mises”, QUARTERLY JOURNAL OF AUSTRIAN ECONOMICS, Vol. 5, No. 2.
Rothbard, Murray Newton, (1973), „For a New Liberty: The Libertarian Manifesto”, Macmillan Publishing Co., New York.
Rothbard, Murray Newton, (1997), „Law, Property Rights and Air Pollution”, The Logic of Action Two, Cheltenham, Edward Elgar, UK, pag. 121-170.
Rothbard, Murray Newton, (2002), „The Ethics of Liberty”, New York University Press, New York.
Stop DN 66A – Salvați munții Retezat de Asfalt 2010, Ecomagazin. Disponibil la: http:// www.ecomagazin.ro/stop-dn-66a-salvati-muntii-retezat-de-asfalt/. [ 11 Noiembrie 2011].
United Nations, „The Universal Declaration of Human Rights”. Disponibilă la: http://www.un.org/en/documents/udhr/index.shtml. [ 11 Noiembrie 2011].
Von Mises, Ludwig, (1951), „Socialism: An Economic and Sociological Analysis”, Londra: Johnatan Cape.
[1] Autorul operei citate menționează că în perioada respectivă plângerile ecologice erau încadrate în categoria ”proceselor de vătămare”.
[2] Sau cel puțin se poate spune că respectarea principiilor respective este compatibilă la nivel conceptual cu acționarea în instanță, pe când legislația de mediu este incompatibilă conceptual cu setul de principii.
[3] Un anumit set de principii etice este necesar în aplicarea justiției, pentru că în ultimă instanță justiția este un concept normativ, vezi Rothbard (1997, p. 121-170).
[4] În ultimă instanță cele 5 principii se pot reduce la unul singur, respectiv la respectarea proprietății private (1). Privit dintr-un alt unghi de vedere acesta implică necesitatea evitării oricărei agresiuni asupra persoanei sau proprietății altuia (2). Celelalte 3 principii rămase ((3),(4),(5)) nu sunt altceva decât implicații ale principiului proprietății private în anumite cazuri particulare. Cu toate acestea consider că explicitarea lor în cazul de față va aduce mai multă claritate analizei.
[5] Se consideră în lucrarea de față că omul are în primul rând proprietate asupra propriului său corp. Astfel, dacă prin procesul de poluare un individ dăunează sănătății altuia este clar că se poate vorbi de o degradare a proprietății sale, vezi Rothbard (1997, p. 127).
[6] De multe ori obținând câștig de cauză.
[7] Vezi HG 621/2005 sau HG 167/2010.
[8] Exprimare utilizată în HG 621/2005 care sugerează producția sau importul unui bun.
[9] Vezi de exemplu New York Case of Bone vs. Donner-Hanna Coke Co. (1932) în care o persoană s-a mutat într-un cartier destinat producției industriale, vis-a-vis de un industriaș care opera un cuptor de cocs. Peste câțiva ani rezidenta a dat în judecată operatorul cuptorului de cocs sub acuzația că îi poluează mediu ambiant. Instanța a respins acuzația pe motiv că rezidenta și-a cumpărat proprietatea cu bună știință într-o zonă destinată producției industriale și că poluarea respectivă este inerentă activității de producție.
[10] În aceeași categorie se poate adăuga pe lângă agresiunea concretă, fizică, și amenințarea clară a unei agresiuni iminente – eng. ”overt act”. Aceasta ar presupune posibilitatea legală de a reacționa în cazul unei agresiuni iminente asupra persoanei sau proprietății.
[11] După definiția dată anterior.
[12] Până la urmă, încercarea de a preveni orice formă de poluare se reduce la anularea oricăror activități productive, respectiv reîntoarcerea societății umane la primitivism.
[13] Chiar dacă presupunem prin absurd că în situații extraordinare un individ ar fi capabil de asemenea acțiuni, rămâne valabilă întrebarea dacă teza ecologistă presupune o legătură clară, determinabilă, între acțiunea individuală și distrugerea stratului de ozon sau dacă este pur și simplu văzută ca fenomen agregat (de masă). Lipsa unei limite clare – cum ar fi un nivel maxim de emisii peste care se declanșează procesul de încălzire globală – pare să dovedească definirea problematică a fenomenului.
[14] În engleză ”Act of Nature/Act of God ”.
[15] Conceputul de restituție în anumite viziuni poate să îmbrace două forme: restituția pură – acțiunea strictă de compensare a păgubitului pentru daunele provocate și restituția punitivă – care pe lângă compensarea victimei mai adaugă și pedepsirea vinovatului, vezi Barnett (1977).
[16] În cazul în care poluatorul a afectat sănătatea sau chiar viața unei victime, anumiți autori sugerează inclusiv posibilitatea pedepsirii vinovatului prin includerea unor elemente din codul penal în codul civil, vezi Rothbard, (1997, p. 144, nota 91).
[17] Vezi O.U.G. 196/2005 CAPITOLUL III: Veniturile Fondului pentru mediu, Art. 9.
[18] Idem, CAPITOLUL IV: Destinația Fondului pentru mediu.
[19] Sau mai exact ar exista cu siguranță un interes pentru a descoperi asemenea reguli pe baza cărora instanța să judece și să aproximeze cât mai exact posibil dimensiunile daunei. Ar lua naștere astfel un proces evolutiv prin care aceste reguli s-ar descoperi, proces pus în mișcare de propriul interes al victimelor de a fi remunerate.
[20] Mai mult, autorul sugerează că această cauzalitate trebuie dovedită clar și nu prin ”corelare statistică sau probabilistică”.
[21] Dacă spre exemplu A dovedește că procesul productiv a lui B emană anumite radiații în aer care, deși invizibile, pe termen lung cauzează o boală de plămâni, B devine acționabil în instanță.
[22] Existența unor teorii alternative este abundentă, una dintre ele fiind faptul că temperatura Pământului se modifică în funcție de apropierea și depărtarea acestuia de soare. Istoric orbita Pământului a suferit astfel de modificări, printre cele mai evidente fiind erele glaciare.
[23] Sugerez că problema nu este rezolvată prin legislație pentru că aceasta nu rezolvă în principiu conflictul între poluator și victimă.
[24] Legislația administrativă este văzută în antiteză cu legea naturală. Cea din urmă este descoperită prin intermediul rațiunii și se concretizează într-un set obiectiv de norme etice universale după care se pot judeca acțiunile umane. Legislația administrativă (sau legea pozitivă), pe de altă parte, este strict rezultatul, mai mult sau mai puțin arbitrar, al celor de la conducerea aparatului legislativ, vezi Rothbard (2002, p. 17).
[25] Cum ar fi cine determină care sunt nevoile mele – în sens economic nevoile sunt infinite. Într-o oarecare măsură „statul bunăstării” încearcă, cel puțin teoretic, să pună în practică o anumită utopie de tipul – ar fi bine ca toată lumea să aibă suficiente bunuri materiale, să beneficieze de servicii gratuite etc..
[26] Lista tentativelor ecologiste de a denatura drepturile individuale este lungă. Printre cele mai interesante se numără încercarea de a extinde drepturile asupra animalelor și, în ultimă instanță, asupra plantelor și mineralelor, vezi Hamowy (2004, p. 164-165).
[27] Se poate afirma într-o anumită măsură că asemănarea între socialiști și ecologiști este izbitoare. Ambele curente ideologice doresc în mare parte drepturi de proprietate colective. Ambele au o aversiune extremă față de capitalism și față de industrializare. Ambele, pentru motive diferite, consideră că libertatea individuală trebuie îngrădită și ambele propun mijloace coercitive pentru a-și realiza scopurile. Am mai putea puncta și că mulți ecologiști au o ideologie marxistă vezi Hamowy (2004, p. 164-165) sau Reisman (1990, p. 171).
[28] Am folosit această exprimare deoarece, anumiți cercetători consideră că intervenția guvernamentală nu este teoretic necesară nici măcar pentru definirea și implementarea drepturilor de proprietate. Rothbard (1973, p. 267 – 301) și Hoppe (1999) argumentează coerent faptul că, pe o piață liberă, se vor dezvolta la cerea consumatorilor servicii private de justiție și protecție. Mai mult, în opinia lor, datorită concurenței libere aceste servicii ar fi calitativ superioare și oferite în același timp la un preț mai bun. Același argument se poate aplica și în cazul protecției mediului. Nu rezultă în mod necesar faptul că statul trebuie să intervină pentru a defini și implementa drepturile de proprietate, soluția optimă pentru această problemă aflând-se în ordinea proprietății private. Argumentarea acestei teze depășește însă scopul prezentului articol.
