Statul argentinian naționalizează 51% din YPF, fosta companie petrolieră de stat, privatizată în 1999 către compania spaniolă Repsol.
În marginea evenimentului se comentează, de exemplu, că regimul președintei Cristina de Kirchner creează un precedent periculos. Exproprierea în Argentina anului 2012 un precedent? Poate doar dacă analiza se face pe o perioadă istorică foarte scurtă.
Argentina face de bune decenii un du-te vino demolator între regimuri socialiste, ba de stânga, ba de dreapta, în care exproprierea a fost adesea necazul mai mic pe care îl puteau păți indezirabilii.
Poate mai populară decât tangoul este mentalitatea socialistă a maselor. Ilustrativ pentru această mentalitate este un documentar semnat de Avi Lewis și Naomi Klein, intitulat „The Take” (Luarea) în care aflăm despre mișcarea de ocupare a fabricilor cu probleme (de cele mai multe ori induse etatic) de către muncitorii concediați. Iată încă un premiat și nociv produs de export al culturii argentiniene.
Aforismul „un popor are conducătorii pe care și-i merită” este valabil nu doar în Argentina, ci oriunde, inclusiv în România. Fără a ignora rolul negativ al unor instituții internaționale alimentate de cu totul alte principii decât respectul pentru proprietate, cam greu este ca astfel de intervenții exterioare să își impună agenții și politicile asupra unei populații care respinge ideile socialiste și caută soluții mai firești.
Ca în Argentina, în România, o spun cu regret, răul vine și de jos. Priviți numai la motivațiile celor care au ieșit acum câteva luni în Piața Universității. Cu excepția celor care protestau contra taxei auto, aproape toată lumea avea de cerut lucruri care implicau o expropriere.
„Calafatiștii” nu aveau soluții foarte nuanțate pentru problemele sănătății, ci vroiau păstrarea medicului Arafat într-o poziție birocratică și servicii medicale universal gratuite, ceea ce însemna continuarea unei politici de spoliere a maselor de salariați și păstrarea unui sistem care oferă servicii execrabile în timp ce victimizează marea majoritate a pacienților și a medicilor. Alții nici măcar nu doreau ceva pentru toată lumea, ci să vină a doua zi la ușa unui politician pentru o pomană personală, indiferent de unde și cum era obținută. De departe cei mai periculoși au fost cei care cereau naționalizări pe toată linia și militarul care propunea nici mai mult nici mai puțin decât o juntă dictatorială la București.
În acest context, mare ar fi mirarea ca recenta propunere de limitare a despăgubirilor la 15% din valoare pentru victimele exproprierii comuniste, plătibili în zece ani sau mai mult, să declanșeze vreo reacție populară. Nu mă îndoiesc că premierul sau președintele fac declarații fundamentate pe sondaje ale opiniei votanților atunci când propun astfel de permanentizări ale naționalizărilor sau când atacă profitabilitatea Petrom-ului.
Cine își închipuie că despăgubirea proprietarilor sau profiturile privatizaților stau în calea propriei prosperități și cere intervenția statului nu înțelege că într-o autentică economie de piață masele ajung să dețină grosul capitalului. Prin susținerea intervenției statului, masele își semnează propria și perpetua expropriere.
Într-o Românie postrevoluționară care a păstrat prin accept popular vechile structuri ale puterii, omul de rând nu poate spera, realist vorbind, decât la subzistență în umbra și sub protecția statului spoliator.
[Comentariu publicat inițial în Finanțiștii.ro]
