În comentariul de săptămâna trecută spuneam că masele ajung să dețină grosul capitalului într-o economie de piață autentică. În așteptarea zilei de 1 Mai muncitoresc, cu riscul de a deturna atenția de la rețeta amestecului pentru mici, cred că e bine de clarificat cum s-a întâmplat istoric acest lucru și cum se întâmplă, oriunde și oricând, dacă se respectă o „rețetă” economică simplă.
Un volum disponibil în limba română, editat de F.A. Hayek și intitulat Capitalismul și istoricii, ajută la înlăturarea buruienișului marxist de pe istoria revoluției industriale și lămurirea faptului că evoluția vertiginoasă a populației din perioada aceea a fost posibilă datorită libertății și economisirii.
A fost de ajuns ca sistemul economic să fie relativ eliberat de taxe și reglementări și ca societatea să producă și să economisească ceva în plus față de nevoile imediate, pentru ca oamenii să se poată asocia liber și să folosească bunurile neconsumate și resursele disponibile în sistemul de diviziune a muncii (fiecare se specializează pe ce poate face cel mai bine și astfel contribuie cel mai mult la bunăstarea lui și a tuturor celorlalți). Astfel s-au pus bazele acumulării unei cantități sporite și a unei diversități mai mari de bunuri care puteau fi puse deoparte pentru a fi folosite în procese productive mai ample, care înainte puteau fi doar imaginate, nu și puse în practică.
Începutul a fost crâncen: procesul capitalist de sporire a productivității avea nevoie de mână de lucru, dar nu putea răsplăti acea mână de lucru decât mizerabil, pentru că la un nivel mizerabil (privind în urmă din prezent) erau și patronul și, mai ales, cei care cumpărau bunurile produse.
Creșterea populației și intensificarea diviziunii muncii a făcut posibil ca în câteva generații capitalismul să ofere o evoluția de-a dreptul incredibilă a bunăstării materiale. Într-un timp ridicol de scurt, din perspectivă istorică, s-a ajuns de la masele mizere la situația în care lucrătorii, resursa umană, sau cum doriți să le spuneți, au devenit factorul de producție cel mai rar, gâtul de sticlă pentru care antreprenorii, oricât de mult le-ar fi plăcut să-i „exploateze” pentru propriul profit, trebuiau să scoată sume din ce în ce mai mari pentru a le licita serviciile. Mulți dintre salariați au putut să economisească și cu propriul capital astfel format să devină ei înșiși patroni și să pornească astfel în propria aventură antreprenorială, ori să se mulțumească cu calitatea de acționari sau creditori.
Datorită acestei concurențe averile și prosperitatea se distribuie după capacitatea și talentul fiecăruia și istoric s-a observat că oamenii sunt mai degrabă egali din această perspectivă: astfel s-a format o pătură de mijloc extinsă care a lăsat puțin loc pentru extremele sărăciei sau opulenței. Și, un lucru foarte important, un astfel de sistem economic este într-o continuă dinamică: în sărăcie rămân doar cei care chiar nu vor să facă cel mai mic efort, iar extrem de bogați rămân doar cei care reușesc permanent să surprindă plăcut cu produsele lor. Acesta este egalitarismul capitalist.
Acum, de 1 Mai muncitoresc, gândiți-vă numai că în România salariații plătesc taxe care ajung la 80% din productivitatea lor (impozitarea salarială și TVA-ul), taxe pe care statul le risipește. Imaginați-vă ce-ar putea să însemne pentru noi toți ca această risipă imensă să înceteze și în locul ei să înceapă o acumulare de capital ghidată de economisirea celor care nu ar mai fi deposedați de rodul muncii lor.
[Articol apărut inițial în Finanțiștii.]
