Dacă măsurile și intențiile guvernărilor recente sugerau organizare și cadență ca la armată, dușmanul fiind mai degrabă propria populație, guvernarea Ponta se pare că va funcționa cu tactici de gherilă.
Altă abordare, din păcate același dușman. Ce altceva se poate înțelege dintr-o listă de obiective atât de haotică, măcar în aparență, ca cea prezentată de Victor Ponta săptămâna trecută? Cea mai țipătoare contradicție este între intenția de a scădea CAS-ul „la angajator” și cea de a crește salariul minim.
Pentru a înțelege cât de aiuritoare este alăturarea celor două propuneri, haideți să vedem ce înseamnă să ai salariu pe o piață funcțională. Întâi, ca să primești salariu, trebuie să însemni ceva pe piață. Ceea ce în limbajul străzii s-ar exprima prin „piețele mă iubește fiindcă am valoare”, economiștii numesc PVMA: productivitate valorică marginală actualizată.
Dacă strada are doar o intuiție bună, economiștii sunt aceia care au formalizat adevărul că un lucrător, fie el zilier sau manager, își primește de la consumatorii finali, prin piață, atât cât merită.
Dincolo de aspectul exterior al procesului de contractare, unde se pare că antreprenorii sunt decidenții care îi angajează pe salariați la prețul pe care au ei chef să-l dea (nedrept de mic, evident), se află următorul lanț cauzal: într-un proces de producție un salariat în plus poate crește productivitatea într-o anumită măsură. Cu el producția e mai mare decât fără el. Antreprenorul își face socoteala că acea producție adițională se va vinde la piață cu o sumă concretă.
Din acea sumă antreprenorul trebuie să scoată costul timpului: una este când producția e gata și se poate vinde într-o zi, alta când ajunge pe piață abia după câteva luni. Acea sumă redusă cu rata dobânzii (costul de oportunitate al folosirii resurselor în alte proiecte, estimat subiectiv de antreprenor, nu ce decretează BNR-ul ) este limita maximă în care el va negocia cu salariatul.
Limita minimă este dată de concurența diverselor procese productive în care salariatul și-ar putea cheltui cu folos energia (antreprenorul care nu plătește realist își va pierde lucrătorii). Pe o piață flexibilă limita minimă și cea maximă vor aduce la un punct fix intervalul în care se poate concretiza sustenabil salariul.
Dacă această lege economică a salariului este valabilă, atunci trebuie să tragem două concluzii. În primul rând,toate taxele pe salariu sunt luate de stat de la salariat, iar angajatorul are rol de pion colector (el nu poate crește prețurile fără a-și pierde piața, așa că pune salariații în fața crudei realități). Împărțirea CAS-ului la angajator versus angajat este doar propagandistică. Scăderea taxelor salariale, fie de la angajat, fie de la angajator, ar avea același efect: creșterea sustenabilă a salariilor.
În al doilea rând, salariul minim este o tâmpenie, ca orice preț fixat prin decret. Ori este mai mic decât cel real de pe piață, și atunci este irelevant, ori este mai mare, și atunci creează un hiatus între ceea ce este dispus să ofere angajatorul (adică piața) și ceea ce trebuie. Din această ultimă situație rezultă, pe de o parte, șomajul unor oameni care poate au cel mai mult nevoie de o slujbă și, pe de alta, lipsirea pieței de lucrurile pe care acei șomeri le-ar fi produs.
Așadar, cel puțin la nivel declarativ, noua guvernare vrea să scadă șomajul și să îl crească în același timp. Vrea să crească veniturile la buget și să le scadă în același timp. E la modă gherila cu bască electorală.
[Articol apărut inițial în Finanțiștii.]
