Să continuăm discuția de data trecută despre votul uninominal, democrație și reprezentativitate, comparând procesul electoral cu cel al pieței libere. Democrația actuală este generatoare de ineficiență economică pe de o parte și de dezordine morală pe de alta.
Existența taxelor înseamnă sustragerea resurselor din sfera pieței și gestionarea lor în „insule de haos calculațional”. De exemplu, dacă profitul, în loc să fie reinvestit unde cred antreprenorii că aduce randamentele cele mai mari, este luat la bugetul de stat și folosit pentru oferirea unor produse care nu pot fi prețuite de consumatori, pentru că nu le cumpără ci le primesc gratuit, se creează practic instantaneu o situație de penurie artificială.
Când prețul este zero, cererea este nelimitată și produsul astfel oferit se epuizează rapid. Aparent e mare nevoie de acel produs și lumea face presiuni pentru a primi cantități adiționale. Însă dacă s-ar fi pus problema oferirii pe piața liberă contra unui preț poate că nici nu ar fi ajuns să se ofere acel produs, cu caracteristicile specifice, ci unul diferit, care să servească altfel aceleași nevoi. Sau ar fi ajuns pe piață o serie de produse similare, adresate unor subcategorii de consumatori, pe care antreprenorii sunt presați să le distingă, dar birocrații, care iau decizii pe salariu fix, nu.
Pe lângă problema economică apare și una morală. Penuria artificială vine la pachet cu nemulțumiri sociale. Cozi, frustrări, scandaluri, pile, șpăgi, există multe căi prin care prețul real se întoarce și lovește unde apucă, pe căi nemonetare sau chiar penale.
Mai mult, prelevarea politică a resurselor definește automat două clase sociale: plătitorii de taxe și consumatorii de taxe. Aceștia din urmă nu vor suporta costurile acțiunilor lor câtă vreme pot rezista în acea postură și sunt astfel stimulați să forțeze limitele iresponsabilității. Tendița este ca acești oameni să nu se mulțumească cu un rol pasiv de parazit, ci să facă și să propună lucruri cât mai profitabile pentru ei și, deci, cât mai dăunătoare pentru plătitorii de taxe.
Cu cât este mai mare nivelul relativ al taxării și reglementării, cu cât își asumă statul rolul dădacii care oferă poporului cât mai multe produse și servicii, cu atât mai mult se intensifică cele două seturi de probleme și se radicalizează cele două categorii sociale.
O altă tragedie a democrației este dată de gestiunea haotică a orizonturilor temporale. Intervalul electoral de 4 ani este și prea lung, și prea scurt. Din perspectiva opțiunilor cotidiene pe care le facem pe piața liberă și în epoca accesului permanent la internet, alegerea reprezentanților și politicilor doar o dată la 4 ani pare absurdă.
Cum ar fi să avem dreptul să ne schimbăm serviciul doar odată la 4 ani, iar atunci când o facem să nu fie pe baza unui salariu și altor condiții contractuale, ci pe baza aspectului prezetabil al intervievatorilor și a promisiunilor pe care ni le fac, despre cât de frumos și bine va fi când vom lucra pentru ei în noua firmă? Condiții pe care managerii firmei le pot schimba pe parcurs, bineînțeles, după cum o cer diverse imperative de ordin superior.
Pe de altă parte, un decident politic care are pe mână resurse pe care le poate controla timp de 4 ani, dar pe care nu le poate vinde, va fi stimulat să stoarcă maximul din acele resurse în cei 4 ani. Alta ar fi situația și atlfel s-ar îngriji dacă ar fi proprietarul resurselor taxate, pe termen nelimitat și cu drepturi depline.
Privită astfel, democrația nu mai apare ca un sistem politic respectabil sau dezirabil.
[Articol apărut inițial în Finanțiștii.]
